Cererea de suspendare a executării unei dispoziții obligatorii emise la finalul unei inspecții economico-financiare nu este supusă îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 278 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, respectiv de plata unei cauțiuni, acest text legal impunând obligația consemnării unei cauțiuni numai în cazul cererii având ca obiect “suspendarea actului administrativ fiscal”.
Prin urmare, fiind în discuție o prevedere de excepție și, implicit, de strictă interpretare, obligația de plată a cauțiunii nu poate fi extinsă și în cazul cererii de suspendare a executării altor categorii de acte administrative, așa cum este cazul dispoziției obligatorii emise la finalul unei inspecții economico-financiare, care potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 1 din O.U.G. nr. 94/2011 este un act administrativ financiar. Faptul că prevederile art. 22 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2011 fac trimitere la dispozițiile Codului de procedură fiscală doar în ceea ce privește colectarea creanțelor bugetare, căreia i se aplică regimul juridic reglementat pentru colectarea creanțelor fiscale, iar nu la întregul regim juridic al acestora – colectarea creanțelor fiscale fiind doar o componentă a acestui regim juridic, în conținutul căruia intră, de altfel, în accepțiunea art. 1 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură fiscală, și declararea, stabilirea, controlul creanțelor fiscale și soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale – întărește concluzia că între întregul regim juridic al creanțelor bugetare și întregul regim juridic aplicabil creanțelor fiscale nu poate fi pus semnul egalității.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iași – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, reclamanta S.C. „A” S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Activitatea de Inspecție Economico-Financiară, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună, în temeiul art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, suspendarea executării Dispoziției obligatorii nr. ISR.AIF – 2002/28.05.2021 şi a Raportului de inspecţie economico-financiară nr. ISR AIF -1997/27.05.2021, ambele emise de instituția pârâtă.
Curtea de Apel Iași – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, prin sentinţa civilă din 21.07.2021: a respins cererea reclamantei de revenire asupra obligației de plată a cauțiunii în cuantum de 18.813,85 lei, ca neîntemeiată; admis excepția inadmisibilității cererii reclamantei de suspendare a executării Raportului de inspecție economico-financiară nr. ISR-AIF – 1997/27.05.2021 emis de pârâtă și, în consecință, a respins acest capăt de cerere; respins cererea reclamantei de suspendare a executării Dispoziției obligatorii nr. ISR AIF 2002/28.05.2021 emise de pârâtă; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta S.C. „A” S.R.L., care a solicitat casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru soluționarea pe fond a cererii de suspendare. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a prezentat istoricul litigiului dintre părți și a susținut faptul că prevederile art. 35 alin. (3) din Normele metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare, aprobate prin H.G. nr. 101/2012, statuează în mod expres faptul că suspendarea executării dispoziției obligatorii se dispune în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, iar nu în condițiile Codului de Procedură Fiscală, acest din urmă act normativ aplicându-se doar în privința colectării creanțelor bugetare, conform art. 22 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2011. Ca atare, contrar celor dispuse de prima instanță, nu exista obligația de plată a cauțiunii pentru suspendarea executării actelor administrative emise la finalizarea inspecției economico-financiare.
În legătură cu îndeplinirea condiției existenței cazului bine justificat, recurenta a susținut faptul că organele de inspecție economico-financiare nu aveau competența materială de a efectua controlul finalizat prin dispoziția obligatorie cu privire la care s-a solicitat suspendarea executării. Astfel, verificarea legalității documentelor justificative utilizate pentru decontarea sumelor acordate de la bugetul de stat pentru transportul subvenționat al beneficiarilor Legii nr. 147/2000 se realizează anterior decontării sumelor în cauză, iar competența de verificare aparține Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, prin Direcția Generală Economică și Buget, potrivit prevederilor art. 31 din Normele aprobate prin H.G. nr. 2403/2004.
Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.
Așa cum s-a precizat la pct. 1 al deciziei de față, recurenta a solicitat instanței de contencios administrativ, în baza dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, suspendarea efectelor Dispoziției obligatorii nr. ISR AIF – 2002/28.05.2021 şi a Raportului de inspecţie economico-financiară nr. ISR AIF – 1997/27.05.2021, ambele emise de instituția intimată, prin care societatea a fost obligată la restituirea către bugetul de stat a sumei de 5.313.851,73 lei, reprezentând contravaloarea deconturilor încasate de la bugetul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii pentru transportul beneficiarilor Legii nr. 147/2000 (pensionari), în perioada 01.01.2015 – 31.12.2019.
Prima instanță a respins cererea de suspendare a Raportului de inspecţie economico- financiară nr. ISR AIF -1997/27.05.2021 ca inadmisibilă, motivat de împrejurarea că nu este vorba despre un act administrativ, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 (soluție care nu a fost recurată). De asemenea, instanța a respins cererea de suspendare a Dispoziției obligatorii nr. ISR.AIF – 2002/28.05.2021 pe considerentele că recurenta nu a consemnat cauțiunea în cuantum de 18.813,85 lei stabilită în sarcina sa de plată și nici nu a probat îndeplinirea condiției existenței cazului bine justificat.
În ceea ce privește plata cauțiunii, instanța de primă jurisdicție a reținut, în esență, faptul că obligația de plată a cauțiunii este reglementată de prevederile art. 278 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală.
Înalta Curte nu poate împărtăși soluția și raționamentul juridic al Curții de Apel.
Controlul finalizat prin emiterea dispoziției a cărei suspendare se solicită în cauza de față reprezintă o inspecție economico-financiară efectuată potrivit prevederilor O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare la operatorii economici. Ca atare, nu este vorba despre o inspecție fiscală, reglementată de dispozițiile art. 113-133 din Codul de Procedură Fiscală. În accepțiunea art. 3 pct. 3 din O.U.G. nr. 94/2011, creanța bugetară este reprezentată de sumele cuvenite bugetului general consolidat, cu excepția celor de natură fiscală. Suma consemnată în Dispoziția obligatorie nr. ISR AIF – 2002/28.05.2021 reprezintă o creanță bugetară, iar nu o creanță fiscală.
Cu alte cuvinte, spre deosebire de inspecția fiscală prevăzută de Codul de Procedură Fiscală care se finalizează prin emiterea unui act administrativ fiscal (ex: decizia de impunere), inspecția economico-financiară nominalizată de O.U.G. nr. 94/2011 se finalizează prin emiterea unei dispoziții obligatorii, definită de art. 3 pct. 1 din această reglementare normativă ca fiind un act administrativ financiar cu caracter individual, emis de Ministerul Finanțelor Publice în activitatea de inspecție economico-financiară efectuată de structurile de specialitate din cadrul acestuia.
În cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (3) din Normele metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare, aprobate prin H.G. nr. 101/2012, se precizează în mod expres faptul că suspendarea executării dispoziției obligatorii se poate cere în temeiul Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În atare condiții, contrar celor statuate de prima instanță, cererea de suspendare dedusă judecății nu este supusă îndeplinirii cerințelor impuse de prevederile art. 278 alin. (2) lit. d) din
Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, respectiv de plata unei cauțiuni. De altfel, acest text legal impune obligația consemnării unei cauțiuni numai în cazul cererii având ca obiect “suspendarea actului administrativ fiscal”. Prin urmare, fiind în discuție o prevedere de excepție și, implicit, de strictă interpretare, obligația de plată a cauțiunii nu poate fi extinsă și în cazul cererii de suspendare a executării altor categorii de acte administrative, așa cum este cazul dispoziției obligatorii emise la finalul unei inspecții economico-financiare care, după cum s-a arătat în cele de mai sus, este un act administrativ financiar.
Un ultim argument îl constituie faptul că prevederile art. 22 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2011 fac trimitere la dispozițiile Codului de Procedură Fiscală doar în ceea ce privește regimul juridic al colectării creanțelor bugetare cărora li se aplică regimul juridic reglementat pentru colectarea creanțelor fiscale. Or, această din urmă operațiune este nominalizată în cadrul Titlului VII al Codului de Procedură Fiscală, intitulat “Colectarea creanțelor fiscale” (art. 152-267), în timp ce art. 278 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 face parte din Titlul VIII al Codului, intitulat “Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale” (art. 268-281).
Prin urmare, fiind vorba despre o prevedere de excepție, aceasta este de strictă interpretare și aplicare, dispozițiile Codului de Procedură Fiscală reglementând doar modul de colectare al creanțelor bugetare, iar nu întregul regim juridic al acestora. În accepțiunea art. 1 pct. 2 lit. b) din Codul de Procedură Fiscală, “colectarea creanțelor fiscale” reprezintă doar o componentă a regimului juridic aplicabil acestora, alături de declararea, stabilirea, controlul creanțelor fiscale și soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale. În atare condiții, după cum în mod justificat a evidențiat și societatea recurentă, nu se poate pune semnul egalității între întregul regim juridic al creanțelor bugetare și întregul regim juridic aplicabil creanțelor fiscale, după cum a raționat instanța de fond.
În consecință, instanța de control judiciar a apreciat că se impune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se verifica îndeplinirea condițiilor impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv existența cazului bine justificat și a pagubei iminente.
