Viața în instanță, mai ales pentru un judecător, nu se rezumă doar la acele momente când e în sala de ședințe ascultând părțile sau chiar cum am auzit recent ,,se fac că ascultă”. Cu adevărat munca grea se duce în spate. Munca de fapt e în birou, unde ochii oamenilor din exteriorul sistemului nu pot pătrunde. El, judecătorul, are „viața” unui om în mână, prin urmare un domeniu sensibil, cu multe implicaţii.
Cu sprijinul domnului judecător Adrian Chiper- Judecătoria Zărnești Brașov, întrebările venite
atât din partea BihorJust, dar și câteva întrebări culese de la colegii de la Facultatea de Drept din
Oradea legate de viața în instanță și muncă, încercăm să venim spre a aduce la cunoștință și
pentru a contura realist și obiectiv aspecte legate de profesie, dincolo de aparențe.
Admiterea la INM e considerat unul din cele mai grele examene. Cum a făcut Adrian Chiper studentul față și de ce și-a dorit să ajungă judecător, mai ales că drumul acesta înspăimântă pe mulți? Cum ar putea face orice student față? (în ideea că și vrea).
<<Foarte interesantă întrebare şi de fiecare dată tresar când o aud, deşi am auzit-o atât la
admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii cât şi de la elevi, studenţi, chiar şi profesori cu
diferite ocazii. Dacă stau bine şi analizez, mi-am adresat-o şi eu de câteva ori acum ceva ani.
Realist şi obiectiv privind situaţia la final de liceu, un cumul de factori m-a făcut să mă orientez
către domeniul dreptului cu gândul precis de a mă face judecător. Da, cu alte cuvinte, am ştiut că
asta îmi doresc să devin de la finalul clasei a 12-a, iar asta m-a ghidat către alegerea acestei
facultăţi. Sincer, nu neapărat din dorinţa clişeică de a face dreptate într-o lume „veşnic tulburată
de nedreptate”, de a „influenţa” destine sau mai ştiu eu ce, chiar nu… Din dorinţa de a face o
mică schimbare în bine într-un domeniu în care mă regăseam prin prisma pasiunii mele de a
lucra cu oamenii, cu situaţiile de fapt. La fel de bine puteam alege să devin doctor sau să activez
în orice alt domeniu care se plia pe ceea ce îmi plăcea mie şi pe conceptul de a face o schimbare,
dar eu am ales să devin judecător şi nu regret deloc decizia luată. Cred că orice student, orice om în definitiv, atunci când îşi doreşte ceva cu adevărat în domeniul profesional îşi stabileşte un ţel spre care tinde înţelegând faptul că destinaţia va conta mai mult decât drumul. Da, chiar aşa este în acest aspect! Îmi aduc aminte de celebra zicală a filozofului Friedrich Nietzsche citat de Victor Frankl în celebra sa carte „Omul în căutarea sensului vieţii”: Cel care are un „de ce” să trăiască va suporta aproape orice „cum”. Prin
urmare, rolul efortului celui care îşi doreşte să acceadă într-o profesie sau într-o anumită stare
mentală, îi marchează acestuia drumul şi îi dă sens, făcându-l să realizeze că tocmai capătului
drumului, vârful muntelui, să folosim o metaforă, îi oferă cele mai frumoase privelişti şi este
rodul muncii depuse. Sfatul meu este să îşi dorească un lucru suficient de mult încât să depună efort pe măsură şi să nu abandoneze. Sunt convins că de putut putem cu toţii, dar puţin mai greu cu menţinerea motivaţiei.>>
Care sunt cele mai mari provocări pe care le întâmpinați în rolul de judecător?
“Hmm, răspunsul aici ar fi unul mai mult tehnic, mai aplecat asupra unor probleme ubicue
sistemului judiciar: lipsa magistraţilor, încărcătura instanţelor, schemele de personal
subdimensionate. Perfomanţa oricărui sistem este dată, în primul rând, de angrenajul care îl compune. Este cel puţin ciudat să ceri ca această perfomanţă să fie livrată la aceleaşi standarde când volumul de muncă creşte şi schemele de personal sunt în unele situaţii reduse chiar şi cu 50-70% ca urmare a neocupării locurilor din sistem. Sunt instanţe şi parchete unde se lucrează cu doi-trei oameni deşi schema prevede 10 oameni. Motivele pentru care sunt atâtea locuri de judecători şi procurori neocupate sunt diverse şi veşnic reiterate, dar cert este un lucru: „unde-s mulţi puterea creşte”. Mai precis, este mare nevoie de oameni în sistem (şi nu doar în acesta)
pentru că un sistem creat de oameni pentru oameni are nevoie de personal uman pentru
gestionarea eficientă a problemelor. Simplu dar complex în acelaşi timp, nu?
Cum se pregătește un judecător pentru cauzele ce le are? Dacă de ex. luni la 9:00 aveți o cauză, cum vă pregătiți pentru ea?
“Fiecare cauză, odată ce este înregistrată pe rolul instanţei, este repartizată spre soluţionare
unui complet (civil, penal, de dreptul familiei, comercial ş.a). Ajungând pe biroul judecătorului competent, acesta face ce se cheamă în limbaj propriu-zis „regularizare”. În penal chestiunile diferă, dar esenţa este că titularul de complet mereu face o pregătire a cauzei până să intre cu dosarul respectiv în sala de judecată indiferent de specializarea acestuia. Chiar şi între termenele de judecat. În mare parte se referă la studiul dosarului, la citarea părţilor, la efectuarea de adrese către diferite unităţi în vederea depunerii unor înscrisuri relevante soluţionării situaţiei de fapt. Fiecare dosar este studiat şi analizat în aşa
fel încât judecătorul să ştie, atunci când intră în sala de judecată (locul dezbaterii de facto a
dosarului cu părţile) ce probleme se impun, de ce probe mai are nevoie, ce texte legale sunt aplicabile situaţiei de fapt, iar acest aspect se pliază şi dacă, spre exemplu, există o cauză la
ora 09:00 într-o zi de luni. Sunt dosare cu termene urgente ce trebuie soluţionate mai rapid, dar nici acestea nu fac abstracţie de cele reliefate mai sus, atât că timpul este limitat. Revin rapid la întrebarea de mai sus şi completez cu ideea că studiul dosarelor ar fi mult mai
aprofundat din punct de vedere temporal dacă schemele de personal ar fi pline şi, prin urmare, încărcătura efectivă pe complet ar fi mai mică.
Care a fost cea mai memorabilă sau dificilă decizie pe care ați trebuit să o luați în
calitate de judecător? Au impact deciziile luate în viața personală?
<<Niciodată nu am fost bun în a face topuri de preferinţe personale în niciun domeniu: vacanţe, filme, cărţi ş.a.m.d. Pur şi simplu mă aflu în imposibilitate să ierarhizez chestiuni de genul pentru că toate ofere experienţe noi şi diferite. Nu pot oferi un răspuns concret la întrebarea legată de un „caz memorabil” dar pot spune că, în mare parte, profesia de judecător este provocatoare şi incitantă tocmai prin prisma situaţiilor de fapt mereu în mişcare, mereu noi şi inedite care te pun „la locul tău” pe banca modestiei şi îţi arată că tot timpul avem de învăţat din orice, important e să vrem. Personal ador acest lucru… Şi da, în
ceea ce mă priveşte, deciziile luate au un oarecare impact în viaţa personală. Să fim serioşi,
cine lucrează la fabrica de ciocolată va mirosi a ciocolată acasă! Să nu fim ipocriţi…Important este ce alegem să facem cu impactul respectiv, dacă îl preluăm ca atare sau îl prelucrăm ca exemple de „aşa da” sau de „aşa nu”.>>
Foarte mulți se pierd când aud de conceptul de obiectivitate și imparțialitate. Cum mențineți obiectivitatea și imparțialitatea în timpul proceselor?
“Foarte multe persoane se pierd la auzul acestor concepte pentru că, poate, nu îl înţeleg pe
deplin şi încearcă să le definească cu informaţii nedigerate şi netrecute printr-un filtru critic
mental. Nici obiectivitatea şi nici imparţialitatea nu înseamnă să stai rigid ca o stâncă, să fii
de lemn cu intenţia ca nu cumva să sară vreo aşchie din tine pentru că devii parţial…
Respectul, bunul simţ, relaxarea, simţul umorului şi, în general, afişarea unei stări de bine se
pliază pe cele două concepte cât timp tratezi părţile în mod egal şi echitabil. Poate aceste
persoane pleacă de la premisa că judecătorii judecă oameni şi e greu să fii imparţial când
judeci un violator, un ucigaş. Nu, judecătorii nu judecă oameni, ci judecă situaţii de fapt
create, generate de aceştia sau care îi implică pe ei! Plecând de la premisa aceasta, deşi este
greu uneori, dar nu imposibil, îţi dai seama că asupra situaţiei de fapt nu poţi fi parţial sau
imparţial complet şi că cea mai bună abordare este să fii detaşat şi să încerci să înţelegi, nu să
„judeci”, iar în tot acest proces să ai mereu în minte că aplici legea la un caz concret şi că
practic pentru asta eşti acolo. Să fii maleabil în aprecierea şi în analiza situaţiilor, să fii
adaptabil, nu înseamnă să fii parţial. Cel puţin aceasta este opinia mea.”
Sunteți un om empatic și activ în societate, mai ales prin proiectele de educație juridică în școli, dar și altele. Cum reușiți să vă „țineți empatia acasă” știind că în dosar sunt oameni? Cât de important e asta pentru un magistrat.
“După cum am răspuns şi la întrebarea de mai sus, a fi imparţial şi a fi maleabil şi empatic
nu sunt concepte ce se exclud. Din punctul meu de vedere sunt chiar inerente profesiei de
judecător. Eu înţeleg prin empatie tocmai capacitatea unui om de a trăi afectiv şi de înţelege ceea ce simte şi trăieşte alt om. Empatia nu este sinonimă cu mila sau compasiunea pentru că îţi
trebuie un anumit grad de detaşare pentru a putea analiza în mod clar ceea ce simte respectivul individ. Capacitatea de identificare şi de detaşare conduc apoi spre imparţialitate. Faptul că înţeleg ce trăieşte şi simte un reclamant nu înseamnă că mă şi identific emoţional şi cognitiv cu acel aspect în aşa fel încât să mă influenţeze să iau o anumită decizie strict pe această bază. La fel de bine ar putea să vină şi de la partea adversă şi apoi ce facem? Ar ieşi o contradicţie… E nevoie de o înţelegere „umană” a situaţiilor umane, mai precis de o cunoaştere ce nu implică amestecul emoţiilor noastre cu ale celuilalt, ci de a înţelege şi de a acţiona în consedinţă. Eu consider că un judecător în adevărul sens al cuvântului nu poate fi decât un om empatic şi maleabil, pentru că legea nu trebuie aplicată doar în litera ei rece şi dură, ci şi în spiritul ei viu şi activ. Chiar am un tricou pe care îl port la diferitele seminare cu elevii şi pe el stă scris: Într-o lume în care poţi fi orice, fii empatic! Lumea pare că apreciază mesajul…”
Care sunt aspectele cele mai satisfăcătoare ale muncii de judecător?
“Concediile… Evident, glumesc, să nu scrii asta, ha ha! Nu pot generaliza, bineînţeles, fiecare dintre colegii mei apreciază în mod diferit roadele muncii, dar pentru mine cel mai satisfăcător aspect rezidă în a fi liniştit cu faptul că, dând tot efortul necesar soluţionării unei situaţii de fapt, pot spune că am luat o decizie pe care, cu raţiunea şi logica existente la acel moment, o consider cea mai potrivită. Asta nu înseamnă să oferi soluții infailibile, să consideri că deţii adevărul absolut. Nu crede nimeni în basme de genul, cu atât mai puţin eu, dar cred că poţi fi mulţumit cu faptul că ştii că ai depus efort,
că te-ai aplecat asupra situaţiei respective şi că te simţi mândru de soluţia găsită. Repet, asta nu înseamnă să „mulţumeşti” părţile, ci să îţi faci treaba cu simţ de răspundere. Responsabilitatea creează sens şi sensul creează linişte.
Orice ședință de judecată are o nume solemnitate. Cum se menține aceasta?
“Gradul de solemnitate al şedinţei este un termen relativ. Da, el este expres prevăzut de lege şi se referă, deşi nu în mod limitativ, la purtarea şi la ţinuta pe care persoanele care iau parte la şedinţă sunt obligate să le poarte. Faptul de a asigura o anumită relaxare în sala de şedinţă nu înseamă că se trece peste aceste aspecte. În mare parte ţine de titularul de complet cum se traduce în fapt acest termen. Poate atrage atenţia persoanelor de faţă care, deşi nu sunt rău intenţionate, vorbesc între ele prea tare şi deranjează părţile care
pledează, cărora le sună telefonul, care intră şi ies din sală ş.a.m.d. Dacă lucrurile degenerează şi avem de-a face cu persoane recalcitrante, poate interveni chiar jandarmul care asigură paza să îl invite pe individ că se relaxeze puţin la aer în faţa instanţei. Poate şi lipsa de oxigen din sala de judecată e un factor de stres pentru unii oameni… Cine ştie, multe sunt necunoscute în lumea asta.”
Ce reprezintă de fapt administrarea probelor?
“Aşa cum fiecare maşină, când o duci la mecanic, are nevoie de anumite reparaţii şi intervenţii specifice pentru a fi reparată, la fel şi un caz concret are nevoie de anumite probe pentru a fi desluşit. Spre exemplu, dacă ne gândim la o plângere contravenţională în care un individ a fost sancţionat pentru că a depăşit viteza regulamentară pe sectorul de drum respectiv, ne gândim că ar fi util să avem la dosarul cauzei dovada acestui fapt, nu? Procesul verbal de contravenţie, înregistrarea video de pe maşina radar a poliţiei, eventual un martor, toate pot reprezenta probe în soluţionarea dosarului. Practic, ce face judecătorul este să le aprecieze, să le „cântărească”, să vadă exact elementele din fiecare probă de genul ce pot conduce la corecta lămurire a faptului în sine. Mai pe scurt, să le administreze. Scopul este, repet, lămurirea situaţiei de fapt, pentru că într-un proces cu
interese contrare, fiecare parte se foloseşte de anumite probe să îşi susţină versiunea proprie de adevăr. Cum nu poţi repara o pană de cauciuc dacă schimbi parbrizul maşinii, la fel nu poţi lămuri cazul de mai sus dacă te apuci să faci o expertiză pentru un teren de vânzare. De asta unele probe apar ca nefiind utile sau concludente situaţiei şi judecătorul este în măsură să aprecieze acest lucru.”
După ce ședința de judecată e gata, respectiv cauza ,,rămâne în pronunțare” ce
urmează? Care sunt pașii pentru a finaliza un dosar?
<<Odată cu stabilirea termenului de pronunţare a soluţiei în respectivul dosar începe partea
nevăzută a profesiei de judecător, cea din birou. Cum am precizat şi mai sus legat de „regularizarea” dosarelor, grosul muncii de judecător se face nu în sala de şedinţă, ci în
spatele uşilor închise. Mai precis, acolo se pregăteşte soluţia, practic rezolvarea cazului
prin motivarea dosarului. Cauza se studiază pe baza probelor administrate, pe baza concluziilor şi susţinerilor părţilor şi apoi se motivează dosarul. Orice hotărâre dată de instanţă trebuie motivată, adică oamenii trebuie să ştie de ce ai stabilit aşa şi nu altfel, de ce Ion a primit jumătate şi Gheorghe cealaltă jumătate şi Vasile nimic. Fiecare hotărâre are la final un dispozitiv care, pe scurt, reprezintă esenţa vie a soluţiei: ce s-a stabilit, ce se acordă, ce nu se acordă, termenul de cale de atac (dacă este cazul). Unele soluţii se
întind pe zeci de pagini pentru că situaţiile de fapt sunt de aşa natură, adică foarte complexe. Procesul creativ este mare şi asta poate fi doar pentru un dosar. Totuşi, într-o singură şedinţă pot fi 40-50, uneori şi 70-80 de dosare în funcţie de încărcătura instanţei. Fiecare hotărâre face diferenţa pentru că fiecare situaţie în sine este diferită, oricât de asemănătoare ar fi elementele din situaţia de fapt.>>
Cât de importantă e relația judecător-grefier și de ce?
“Este vitală cu V mare, sincer. Grefierii muncesc foarte mult în instanţă, fie că e vorba de departamentul arhivă, registratură sau de şedinţă de judecată. Grefierii au un rol bine definit în tot ce ţine de gestiunea dosarului dintre termenele de judecată, spre exemplu. În sala de judecată sunt cei care fac apelul cauzei, care fac procesele-verbale ale şedinţei numite încheieri. Se ocupă cu efectuarea adreselor către părţi, cu citaţiile. Cine nu respectă grefierii nu se respectă pe sine, pentru că fără grefieri o instanţă ar intra în colaps. Relaţia judecătorului cu grefierul trebuie să fie o relaţie de camaraderie, de respect şi de ajutor reciproc şi asta nu doar cu grefierul propriu, adică cel repartizat pe completul respectiv, ci cu oricare dintre cei din instanţă.”
Dacă tot spuneam de aparențe, aș dori să nuanțați puțin ce e de fapt vacanța judecătorească.
“Foarte bună întrebarea, mă bucur că mi-ai adresat-o. Da, există o mare preconcepţie
izovărâtă din lipsă de informaţie cum că în vacanţa judecătorească (1 iulie-31 august) justiţia este în concediu. Nimic mai fals! Mai precis, cum nici infractorii nu au concediu, nici justiţia.
Această perioadă este o perioadă în care activitatea instanţei se reduce pe anumite paliere (nu sunt ţinute şedinţe de judecată, cu excepţia cazurilor urgente, programul cu publicul suferă
modificări ş.a). Este un timp în care se face un fel de rotaţie a concediilor, dar instanţa funcţionează la aceleaşi standarde şi cu aceleaşi atribute. De asta există arestări preventive, spre exemplu, într-o duminică toridă de vară când toată lumea e la piscină, de asta se înregistrează dosare, de asta se motivează hotărâri, de asta se asigură permanenţe. Aici chiar vorbesc din experienţă proprie, ha ha.”
