Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 punctul 1 din Directiva2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi și a fost formulată în cadrul unui litigiu între KBC Verzekeringen NV, pe de o parte, și P&V Verzekeringen CVBA, pe de altă parte, în legătură cu eventualul drept al unui asigurător în materie de accidente de muncă, care se subrogă în drepturile unui biciclist care circula pe o bicicletă asistată electric, de a fi despăgubit de asigurătorul de răspundere civilă al conducătorului autoturismului implicat în accidentul care a determinat decesul acestui biciclist.
La 14 octombrie 2017, BV (denumit în continuare „victima”), care circula pe drumurile publice pe o bicicletă asistată electric, a fost accidentat de un autoturism asigurat de KBC în temeiul Legii din 21 noiembrie 1989. Victima a fost grav rănită și a decedat la 11 aprilie 2018. Întrucât acest accident constituia, pentru această victimă, un „accident de traseu”, P&V, asigurătorul angajatorului său în materie de accidente de muncă, a plătit despăgubiri și s a subrogat în drepturile sale și în cele ale succesorilor săi în drepturi.
P&V a chemat în judecată KBC în fața Tribunalul de Poliție din Flandra Occidentală, Secția Bruges, Belgia pentru a obține rambursarea cheltuielilor sale în temeiul articolului 1382 din vechiul Cod civil belgian sau al articolului 29 bis din Legea din 21 noiembrie 1989. KBC a formulat o cerere reconvențională având ca obiect rambursarea de către P&V a unei sume de bani care ar fi fost plătită în mod nejustificat. În apărare, P&V a susținut, invocând acest articol 29 bis, că nu se putea considera că victima fusese conducător al unui autovehicul.
Printr-o hotărâre din 24 octombrie 2019, această instanță a constatat că conducătorul autoturismului în cauză nu era răspunzător pentru accidentul respectiv, dar că, în temeiul articolului 29 bis menționat, KBC era totuși obligată să despăgubească victima, precum și societatea P&V, care se subrogase în drepturile acestei victime, pentru motivul că aceasta din urmă nu era conducătorul unui autovehicul și că ea avea, așadar, dreptul la o despăgubire în temeiul aceluiași articol. KBC a declarat apel împotriva acestei hotărâri la rechtbank van eerste aanleg West-Vlaanderen, afdeling Brugge (Tribunalul de Primă Instanță din Flandra Occidentală, Secția Bruges, Belgia). P&V a formulat un apel incident.
Prin hotărârea din 20 mai 2021, această instanță a declarat apelul principal ca fiind nefondat și apelul incident ca fiind fondat. În ceea ce privește aplicarea articolului 29 bis din Legea din 21 noiembrie 1989, aceasta a arătat printre altele că noțiunea de „autovehicul”, prevăzută de acest articol, corespundea celei de „vehicul” care figurează la articolul 1 punctul 1 din Directiva 2009/103. Constatând că noțiunea de „forță mecanică” nu era definită nici în această lege, nici în această directivă, ea a considerat că această noțiune era totuși explicită și că termenii „care pot fi acționate printr o forță mecanică” trebuiau înțeleși în sensul că un autovehicul este un vehicul capabil să circule fără efort muscular. Ea a dedus de aici că o bicicletă nu este un autovehicul, în sensul legii menționate, dacă dispune de un motor auxiliar, iar forța mecanică nu poate, în sine, să determine pornirea bicicletei sau menținerea sa în mișcare.
Având în vedere informațiile furnizate de producătorul bicicletei asistate electric în cauză, instanța menționată a constatat că motorul acesteia nu oferea decât o asistență la pedalare, inclusiv în ceea ce privește funcția „boost” a acestui motor, și că această funcție nu putea fi activată decât după utilizarea forței musculare, indiferent dacă era vorba despre pedalare, mersul pe jos cu bicicleta sau împingerea acesteia. Ea a dedus de aici că victima nu era conductoare a unui autovehicul, în sensul articolului 1 din Legea din 21 noiembrie 1989, și că aceasta putea pretinde o despăgubire în temeiul articolului 29 bis din această lege în calitate de „utilizator vulnerabil al drumului”, la fel ca asigurătorul în materie de accidente de muncă, subrogat în drepturile acestei victime. KBC a formulat recurs împotriva hotărârii menționate la punctul 14 din prezenta hotărâre la Hof van Cassatie (Curtea de Casație, Belgia), instanța de trimitere. În fața acestei instanțe, KBC arată printre altele că definiția noțiunii de „autovehicul” care figurează la articolul 1 din legea menționată corespunde celei a termenului „vehicul” care figurează la articolul 1 punctul 1 din Directiva 2009/103. Ea deduce de aici că dreptul belgian trebuie interpretat în conformitate cu această directivă.
Instanța de trimitere arată că soluționarea litigiului cu care este sesizată necesită o interpretare a noțiunii „vehicul”, în sensul articolului 1 punctul 1 din Directiva 2009/103. În aceste condiții, Hof van Cassatie (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
<<Articolul 1 punctul 1 din Directiva [2009/103], astfel cum era aplicabilă înainte de modificarea prin Directiva [2021/2118], în care «vehiculul» este definit ca «orice vehicul cu motor destinat transportului pe uscat și acționat în mod mecanic, dar care nu se deplasează pe șine, inclusiv remorci, chiar și necuplate», trebuie interpretat în sensul că o bicicletă electrică («speed pedelec») al cărei motor oferă numai o asistență la pedalare, astfel încât bicicleta nu se poate deplasa în mod autonom, fără forță musculară, ci numai folosind puterea motorului și forța musculară, și o bicicletă electrică prevăzută cu o funcție «boost», cu care bicicleta accelerează fără trepte, prin apăsarea butonului «boost», până la o viteză de 20 km/oră, forța musculară fiind totuși necesară pentru a putea folosi funcția «boost», nu sunt vehicule în sensul Directivei 2009/103?>>
Curtea a statuat în repetate rânduri că obligația de acoperire prin asigurarea de răspundere civilă a prejudiciilor cauzate de autovehicule unor terți este distinctă de întinderea despăgubirii pentru aceste prejudicii în temeiul răspunderii civile a asiguratului. Într adevăr, în timp ce prima este definită și garantată de reglementarea Uniunii, cea de a doua este reglementată în esență de dreptul național [Hotărârea din 23 octombrie 2012, Marques Almeida, C 300/10, EU:C:2012:656, punctul 28, precum și Hotărârea 30 martie 2023, AR și alții (Acțiune directă împotriva asigurătorului), C 618/21, EU:C:2023:278, punctul 42 și jurisprudența citată].
Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 punctul 1 din Directiva 2009/103 trebuie interpretat în sensul că intră în sfera noțiunii de „vehicul”, în sensul acestei dispoziții, o bicicletă al cărei motor electric oferă numai o asistență la pedalare și care dispune de o funcție care îi permite să accelereze fără a pedala până la o viteză de 20 km/h, această funcție neputând fi însă activată decât după utilizarea forței musculare.
În vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul ei și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție. În ceea ce privește modul de redactare a articolului 1 punctul 1 din Directiva 2009/103, trebuie amintit că această dispoziție prevede că, în sensul acestei directive, noțiunea de „vehicul” înseamnă „orice vehicul cu motor destinat transportului pe uscat și acționat în mod mecanic, dar care nu se deplasează pe șine, inclusiv remorci, chiar și necuplate”. Prin urmare, în conformitate cu sensul obișnuit al acestor termeni în limbajul curent, această noțiune, în măsura în care vizează „orice vehicul cu motor”, se referă în mod necesar la un dispozitiv conceput pentru a se deplasa pe uscat prin intermediul unei forțe produse de o mașină, spre deosebire de o forță umană sau animală, cu excepția vehiculelor care se deplasează pe șine.
Pe de altă parte, articolul 13 din Directiva 2009/103 precizează, la alineatul (1) litera (b), că fiecare stat membru adoptă toate măsurile necesare pentru ca, în scopul aplicării articolului 3 din aceasta, orice dispoziție legală sau clauză contractuală conținută într o poliță de asigurare eliberată în conformitate cu acest articol 3 să fie lipsită de efect în ceea ce privește pretențiile terților victime ale accidentului, dacă aceasta exclude de la asigurare cazurile în care vehiculele sunt utilizate sau conduse de persoane care nu sunt titularele unui permis care să le dea dreptul să conducă vehiculul respectiv. Or, din modul de redactare a articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere (JO 2006, L 403, p. 18, Ediție specială, 07/vol. 17, p. 216) reiese că, în principiu, numai conducerea vehiculelor care pot circula prin mijloace proprii, cu excepția celor care se deplasează.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:
,,Articolul 1 punctul 1 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi
trebuie interpretat în sensul că
nu intră în sfera noțiunii de „vehicul”, în sensul acestei dispoziții, o bicicletă al cărei motor electric oferă numai o asistență la pedalare și care dispune de o funcție care îi permite să accelereze fără a pedala până la o viteză de 20 km/h, această funcție neputând fi însă activată decât după utilizarea forței musculare.’”
Hotărâre integrală: https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?docid=278515&mode=req&pageIndex=1&dir=&occ=first&part=1&text=&doclang=RO&cid=976802
