Beneficiul nerealizat constând în lipsa de folosinţă a preţului exproprierii, sub forma valorii indexate a despăgubirii cu indicele prețului de consum și a dobânzii legale, nu se înscrie în noţiunea de prejudiciu la care se referă dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, prejudiciile fiind, în accepțiunea textului, cele care decurg în mod direct din măsura exproprierii, cum ar fi pierderea recoltelor de pe terenul expropriat, scăderea valorii terenului rămas în proprietate, din cauza reducerii suprafeţei şi a amplasării lucrării de utilitate publică, daunele provocate de lucrările de expropriere restului proprietăţii neafectată de măsura legală a exproprierii, etc.
Valoarea indexată cu indicele preţurilor de consum a preţului exproprierii are ca scop menţinerea puterii de cumpărare a sumelor exprimate în lei, protejându-l pe beneficiarul acestora de factorul devalorizării dat de fenomenul inflaţionist care afectează moneda naţională. Astfel, reclamantul este îndreptățit la acordarea acestei sume, însă nu cu titlu de prejudiciu cauzat prin expropriere, ci ca parte a dreptei despăgubiri ce i se cuvine, în sensul art. 44 alin. (3) din Constituție, în schimbul terenurilor ce i-au fost expropriate.
Cât priveşte dobânda legală pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a despăgubirii, aceasta nu poate intra în categoria prejudiciilor din expropriere la care se referă teza a II-a alin. (1) şi (2) din art. 26 al Legii nr. 33/1994. Aceasta, întrucât mecanismul conceput de legiuitor al derulării procedurii exproprierii, care include posibilitatea pentru cel expropriat de a contesta despăgubirea oferită de expropriator şi deschide calea ca aceasta să fie determinată pe cale judiciară chiar şi după ani de zile de la realizarea obiectivului de utilitate publică, nu justifică reţinerea unei „întârzieri” din partea expropriatorului în plata sumei de bani datorată cu titlu de despăgubire, de vreme ce momentul determinării definitive a acesteia se acceptă (de ambele părţi) că poate avea loc mult mai târziu decât cel al exproprierii efective.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 6 iunie 2008, reclamanţii A., B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, anularea Hotărârilor Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004 nr. 1 şi nr. 2 din data de 27.05.2008 şi stabilirea sumei cuvenite cu titlu de despăgubire.
Prin sentinţa nr. 239 din 3.03.2014 Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea, a anulat în parte Hotărârea nr.1/2008 emisă de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, sub aspectul cuantumului despăgubirilor şi a stabilit obligaţia pârâtei Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA de a plăti reclamanţilor o despăgubire pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 1.537,76 mp situat în Bucureşti şi a investiţiilor realizate pe acesta în cuantum total de 1.043.806 euro, în echivalent lei, la cursul BNR din ziua plăţii efective; a anulat în parte Hotărârea nr. 2/2008 emisă de aceeaşi pârâta, sub aspectul cuantumului despăgubirilor, şi a stabilit obligaţia acesteia de a plăti reclamanţilor o despăgubire pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 2.560,85 mp situat în Bucureşti şi a investiţiilor realizate pe el în cuantum total de 1.776.323 euro în echivalent lei, la cursul BNR din ziua plăţii efective; a respins ca neîntemeiate, în rest, pretenţiile reclamanţilor.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru imobilului expropriat şi al acordării de despăgubiri reprezentând prejudiciul adus proprietarului ca urmare a exproprierii. Reclamanţii au formulat cerere de aderare la apelul declarat de Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, solicitând modificarea în parte a hotărârii instanţei de fond sub aspectul încuviinţării cererii de despăgubiri constând în beneficiul nerealizat decurgând din realizarea defectuoasă a procedurii de expropriere.
Prin întâmpinare, reclamanţii au invocat excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii apelului Ministerului Public, iar, în subsidiar, respingerea acestuia. Prin decizia din 22.03.2018, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia lipsei de interes şi pe cea a inadmisibilităţii apelului declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de aderare la apel, a admis apelul declarat de Ministerul Public şi cererea de aderare la apel a reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a stabilit în sarcina pârâtului obligaţia de a plăti reclamanţilor următoarele sume: – 4.405.189 lei, reprezentând contravaloarea terenului expropriat; – 572.669 lei, reprezentând contravaloarea investiţiilor expropriate; – 1.374.387 lei, reprezentând valoarea imobilelor expropriate actualizată cu indicele preţurilor de consum; – 1.863.676,13 lei, reprezentând dobândă legală pe perioada mai 2008-iunie 2017; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâtul.
Recurenţii-reclamanţi au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., formulând următoarele critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate: Instanţa de apel a diminuat cuantumul despăgubirilor cu 20% fără a exista normă legală în acest sens şi fără a indica motivul pentru care a dispus această diminuare. Singurul argument este acela că în cauză este vorba de persoane fizice, iar nu juridice, fără a stabili însă relevanţa acestui aspect din perspectiva cuantumului despăgubirii.
Recurentul-pârât Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C.proc.civ. şi a precizat că acesta este îndreptat împotriva încheierii din 8.03.2018 şi a deciziei pronunţate în apel. Acest recurent a solicitat ca, în urma judecării recursului, să fie admis apelul în întregime şi pe fond să fie înlăturată dispoziţia instanţei de apel referitoare la actualizarea sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri cu indicele preţurilor de consum şi a dobânzii legale pe perioada mai 2008 – iunie 2017. De asemenea, a solicitat respingerea cererii de aderare la apel formulată de reclamanţi, în principal, ca lipsită de interes, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
Analizând cauza sub toate aspectele puse în discuţie prin recursurile formulate, dar şi în raport de apărările susţinute de părţi în etapa procesuală a recursului, Înalta Curte reţine următoarele:
Sunt nefondate excepţiile lipsei de interes şi a inadmisibilităţii recursului declarat de Statul român, prin CNAIR SA, excepţii invocate de recurentul-reclamant B. pe cale de întâmpinare şi de către ambii recurenţi-reclamanţi cu ocazia dezbaterilor asupra recursurilor. Se reţine că acestea au fost fundamentate pe împrejurarea că pârâtul nu a exercitat calea de atac a apelului împotriva hotărârii de primă instanţă care, deşi a fost reformată în apelul exercitat de Ministerul Public, a stabilit un cuantum mai mic al despăgubirii decât cea acordată prin hotărârea tribunalului.
Chiar astfel fiind, Înalta Curte reţine că interesul procesual al unei părţi în exercitarea unei căi de atac este subordonat interesului său procesual dat de ansamblul litigiului. Or, ceea ce omit recurenţii-reclamanţi când susţin aceste excepţii este tocmai poziţia procesuală a Statului român – prin CNAIR, ca iniţiator al procedurii de expropriere, şi care, din calitatea sa de pârât/intimat în proces a formulat, pe parcursul acestuia, apărări prin care a tins la respingerea acţiunii reclamanţilor şi la menţinerea celor două hotărâri contestate, privitoare la stabilirea despăgubirilor cuvenite din expropriere.
Chiar dacă în calea de atac a apelului pârâtul nu s-a manifestat în mod activ, cum ar fi fost firesc în raport de rezultatul judecăţii în primă instanţă şi de poziţia sa procesuală, neformulând nici apel şi nici măcar apărări pe cale de întâmpinare, se constată totuşi că acesta nu a abandonat poziţia sa defensivă, prin care a tins la menţinerea celor două hotărâri contestate de reclamanţi, astfel cum rezultă din cererea de probatorii depusă la dosar la 28.01.2016 şi prin care a susţinut, printre altele, că „raportul de evaluare realizat de către expropriator a fost întocmit în mod corect, întrucât valoarea menţionată în hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. 1 şi nr. 2 din data de 27.05.2008 ţine cont de suprafaţa efectivă de teren expropriată, de destinaţia corectă a terenului, cât şi de valoarea corectă la care se vând efectiv imobilele în zonă”.
Cum, pentru argumentele expuse în considerentele hotărârii sale, instanţa de apel a refăcut judecata de primă instanță sub toate aspectele şi a stabilit un alt cuantum al despăgubirilor apreciat ca fiind cuvenit reclamanţilor, în care a fost inclusă şi componenta prejudiciului cauzat acestora prin expropriere (element ce lipsea hotărârii tribunalului, care, în considerentele sentinţei pronunţate, a înlăturat „celelalte pretenţii formulate de reclamanţi” vizând prejudiciul suferit în care s-ar include beneficiul nerealizat decurgând din lipsa de folosinţă a preţului exproprierii), este deplin justificat interesul pârâtului de a exercita recursul şi este deplin admisibilă această cale de atac, promovată în circumstanţele arătate, împotriva hotărârii ce a finalizat judecata în apel.
Pentru aceste considerente, vor fi respinse ca nefondate cele două excepţii procesuale analizate. Cât priveşte recursurile formulate, acestea vor fi analizate în ordinea dată de problemele de drept pe care le ridică.
Se reţine în acest sens că, la termenul de judecată din 12.06.2018, recurentul-reclamant a invocat ca motiv de ordine publică, nulitatea apelului declarat de Ministerul Public faţă de lipsa semnării sale de către o persoană prevăzută de lege. Acest motiv se impune a fi cercetat cu prioritate deoarece are aptitudinea de a influenţa baza de analiză a judecăţii în recurs, având în vedere pe de o parte, că hotărârea de primă instanţă a fost reformată în apel şi ca urmare a exercitării acestei căi de atac iar, pe de altă parte, întrucât pe existenţa acestui apel principal s-a putut grefa exercitarea apelului incident al reclamanţilor, care, de asemenea, a stat la baza reformării hotărârii tribunalului.
Deşi recurentul-reclamant, reprezentat prin avocat, nu a dat şi o încadrare judiciară motivului său de recurs, Înalta Curte reţine ca fiind incidente în privinţa acestuia dispoziţiile art. 178 şi art. 304 pct. 5 C.proc.civ. Motivul de nulitate a apelului exercitat de Ministerul Public se apreciază însă a fi nefondat în raport de constatarea că memoriul de apel apare ca fiind semnat de un procuror şi că are aplicată ştampila instituţiei (Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti), fiind înaintat la dosar cu adresa prim-procurorului acestei unităţi de parchet.
Cu referire la argumentele recurentului întemeiate pe dispoziţiile art. 84 C.proc.civ. şi pe Decizia nr. 9/2016 a ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se reţine că acestea sunt neîntemeiate şi au ca sursă o greşită înţelegere a instituţiilor procesuale incidente. Astfel, nu poate fi susţinută o lipsă de reprezentare a Statului Român ori o nulitate a cererii de recurs a acestuia, care a fost semnată printr-un avocat mandatat de CNAIR SA, pentru argumentele reţinute de ÎCCJ în considerentele Deciziei nr. 9/2016, care a decis că, în interpretarea şi aplicarea art. 84 alin.(1) C.proc.civ., cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul sau avocatul acesteia din urmă. Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei instanţei de apel, a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român împotriva aceleiaşi hotărâri pe care, în temeiul art. 304 pct. 6 C.proc.civ., a modificat-o în parte, în sensul că a înlăturat obligaţia pârâtului de plată în favoarea reclamanţilor a sumei de 1.863.676,13 lei, reprezentând dobânda legală pe perioada mai 2008 – iunie 2017, menţinând restul dispoziţiilor deciziei atacate.
