Cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârșite, în cazul încălcării ori amenințării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ. constituie un capăt de cerere distinct de cel privind obligarea autorului faptei prejudiciabile la acordarea reparației patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, cerere întemeiată pe art. 253 alin. (4) C. civ. și competența de soluționare a cererii de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârșite a fost o problemă de practică judiciară neunitară soluționată în cadrul întâlnirii președinților de secție civilă din 2022.
Opinia Institutului Național al Magistraturii:
Art. 253 C. civ., referindu-se la mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale (concluzie dedusă din denumirea marginală a textului „Mijloace de apărare” și cea a titlului V „Apărarea drepturilor nepatrimoniale” din Cartea I „Despre persoane” din Codul civil din 2009) prevede:
(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei:
a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a
produs-o subzistă.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor
nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c).
(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la
acţiune este supus prescripţiei extinctive.48
Art. 1.391 C. civ., cu denumirea marginală “Repararea prejudiciului nepatrimonial” prevede:(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
(2)Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.
(3)Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost
stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
(4) Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu
trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct. (5) Dispoziţiile art. 253-256 rămân aplicabile.
Art. 95 C. proc. civ. prevede:
Tribunalele judecă în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în
competenţa altor instanţe.
Divergențele de jurisprudență vizează următoarea ipoteză: prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat să se constate caracterul ilicit al faptei săvârşite de pârât, constând în proferarea unor afirmaţii defăimătoare la adresa reclamantului cu prilejul unor materiale publicate în presă, și să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin afirmaţiile defăimătoare.
Potrivit unei prime orientări jurisprudențiale, cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei nu ar putea fi calificată ca reprezentând un capăt de cerere distinct, având natura juridică a acţiunii în constatare, ci reprezintă doar o etapă a raţionamentului juridic parcurs de instanţe în verificarea îndeplinirii condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale. Edictând norma cuprinsă în art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, legiuitorul a dorit să confere, în mod expres, posibilitatea de a învesti instanţele cu o simplă acţiune în constatare, în situaţia în care nu s-ar urmări repararea prejudiciului creat, prin acordarea unor compensații bănești, ci exclusiv constatarea caracterului ilicit al faptei. Însă, ori de câte ori partea ar solicita obligarea pârâtului la plata unor sume de bani ca metodă de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, cauza dobândeşte caracter patrimonial, fiind formulată o unică acţiune în realizare.
Verificarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale presupune analiza caracterul licit sau ilicit al faptei, fără ca această cerere să constituie un capăt distinct de cerere, soluționat ca atare prin dispozitivul hotărârii pronunţate în cauză. Competenţa materială de soluţionare a acestei acţiuni în răspundere civilă delictuală se va determina în funcţie de cuantumul sumelor solicitate.
Potrivit unei alte tendințe exprimate în practica judecătorească, în ipoteza analizată, cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei ar avea caracter autonom, astfel cum rezultă din art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ., fiind de competența materială a tribunalului, ca instanță cu plenitudine de competență în primă instanță. În acest sens, s- a reținut că nu se poate susține că acțiunea în constatarea caracterului ilicit al faptei ar fi deschisă numai în situația în care nu s-ar urmări și repararea prejudiciului creat, întrucât din art. 253 alin. (4) C. civ. rezultă contrariul, textul menționând, în mod suplimentar, condiția vătămării imputabile autorului faptei prejudiciabile.
În fine, există și soluții în sensul că cererile la care se referă art. 253 alin. (1) lit. a)-c) C. civ. sunt de competența materială a judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. (h) C. proc. civ., acestea vizând, în sens larg, obligaţii de a face sau de a nu face.
Soluționarea problemei de practică judiciară neunitară implică stabilirea raportului dintre cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei, pe de o parte, și cererea de acordare a unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial produs, pe de altă parte. În ce măsură cererea de acordare a unor compensații bănești pentru daunele morale suferite absoarbe, în conținutul său, finalitatea cererii de constatare a caracterului ilicit al faptei?
Din analiza art. 253 C. civ. rezultă că persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cumula mijloacele de apărare prevăzute de art. 1 lit. a)-c) cu cele menționate la alin. (3) și (4). Interpretarea gramaticală a textului susține, în mod neechivoc, ideea caracterul cumulativ al mijloacelor de apărare prevăzute de alin. (1), (3) și (4). Astfel, alin. (1) prevede posibilitatea de a cere “oricând” instanței constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, având “totodată” acces la mijloacele de apărare prevăzute de alin. (3) și “de asemenea” de a cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat. Posibilitatea cumulului mijloacelor de apărare a dreptului nepatrimonial este, așadar, incontestabil.
Din perspectiva condițiilor ce se cer a fi îndeplinite pentru admiterea cererii de constatare a caracterului ilicit al faptei, din art. 253 alin. (1) C. civ. rezultă că trebuie să fi avut loc o încălcare ori o amenințare a drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice și tulburarea să persiste49. Dimpotrivă, pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirii sau, după caz, a reparației patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, este necesară o condiție suplimentară, prevăzută expres de alin. (4) al art. 253 C. civ., și anume ca vătămarea să fie imputabilă autorului faptei ilicite.
Concluzionăm, așadar, că pentru admiterea unei cereri de constatare a caracterului ilicit al faptei nu este neapărat necesar a fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, accesul la acest mijloc de apărare fiind garantat pentru simpla încălcare sau amenințare a dreptului nepatrimonial. În ceea ce privește însă capătul de cerere având ca obiect despăgubiri, cerințele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se impun a fi îndeplinite.
În sprijinul tezei potrivit căreia cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei nu constituie o formă de răspundere civilă delictuală tipică pentru fapta proprie vin atât denumirea marginală a art. 253 C. civ. „Mijloace de apărare” (a drepturilor nepatrimoniale), cât și topografia textului. Astfel, art. 253 C. civ. este situat în Titlul V „Apărarea drepturilor nepatrimoniale” din Cartea I a Codului civil, „Despre persoane”.
În capitolul dedicat răspunderii civile, art. 1.391 C. civ.50, cu denumirea marginală “Repararea prejudiciului nepatrimonial” prevede la alin. (5) că dispoziţiile art. 253- 256 rămân aplicabile. Deducem de aici că aceste dispoziții nu au fost concepute ca o formă de reparare a prejudiciului nepatrimonial, ca efect al îndeplinirii cerințelor răspunderii civile delictuale, însă ele vor fi incidente și în aceste situații, rămânând aplicabile, astfel cum prevede, în mod explicit, textul. În alți termeni, sfera de aplicare a art. 253-256 C. civ. este mai amplă decât aceea a ipotezelor de răspundere civilă delictuală tipică pentru fapta proprie, incluzând și ipotezele de lipsă vinovăție.
O altă observație pe marginea art. 253 alin. (4) C. civ. vizează teza finală a acestuia care prevede că dreptul la acțiunea în despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial este supus prescripţiei extinctive. O asemenea dispoziție era necesară având în vedere că, potrivit art. 2.502 alin. (2) pct. 1 C. civ, acțiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial este imprescriptibilă, cu excepția cazului în care prin lege se dispune altfel. Cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei este, așadar, imprescriptibilă, iar cererea de acordare a despăgubirilor este supusă prescripției extinctive.
Rezultă că, deși la o primă vedere, ar putea exista tentația de a aprecia că cererea
de constatare a caracterului ilicit al faptei ar avea rol pur argumentativ, constituind o simplă afirmare a uneia dintre condițiile răspunderii civile delictuale, considerăm că argumentele expuse susțin opinia potrivit căreia cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei constituie un capăt de cerere distinct, în raport cu cel vizând acordarea despăgubirii pentru prejudiciul nepatrimonial produs. Autonomia capătului de cerere menționat rezultă din împrejurarea că obiectul și cauza sa juridică sunt distincte, condițiile ce se impun a fi îndeplinite pentru admiterea sa sunt diferite, dreptul la acțiune în sens material este independent și are un regim juridic aparte din perspectiva prescripției extinctive în raport cu cel având ca obiect pretenții. Ca atare, în măsura în care reclamantul înțelege să își construiască demersul său procesual de maniera arătată,
există, ipotetic, posibilitatea constatării caracterului ilicit al faptei, prin dispozitivul hotărârii judecătorești și a respingerii acțiunii în pretenții, fie ca prescrisă, fie ca neîntemeiată, după caz, după cum există și posibilitatea admiterii ambelor capete de cerere.
Menționăm că în sistemul de drept elvețian s-a reținut că gravitatea prejudiciului psihic sau moral poate fi diminuată de satisfacția pe care victima a primit-o prin hotărârea de constatare a caracterului ilicit al faptei care este publicată52. Subliniem că relevanța soluțiilor pronunțate în dreptul elvețian este dată de împrejurarea că art. 253- 256 C. civ. din 2009 au fost inspirate din art. 28-29 Codul civil elvețian.
Concepția menționată se regăsește într-o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că, față de gravitatea atingerii dreptului nepatrimonial și a prejudiciului suferit, remediile cu caracter nepatrimonial sunt suficiente, reclamantul neavând un drept la reparație patrimonială a prejudiciului. Desigur, raționamentul juridic anterior expus este valabil pentru ipoteza în care este neîndoielnică voința reclamantului de a învesti instanța cu un capăt de cerere distinct având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei. Dacă, dimpotrivă, referirea la caracterul ilicit al faptei reprezintă doar expresia voinței reclamantului de a antama o condiție a răspunderii civile delictuale, menită a asigura succesul în demersul său de obligare a celeilalte părți la plata despăgubirilor, cererea de chemare în judecată va avea un unic capăt de cerere având ca obiect pretenții.
Însă absolutizarea soluției potrivit căreia cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei nu constituie un capăt de cerere distinct, cu consecința că acest aspect ar fi supus analizei incidentale cu prilejul soluționării acțiunii în pretenții, ar conduce la concluzia de neacceptat ca, spre exemplu, în ipoteza invocării și a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiunea în pretenții, această cerere să rămână neanalizată și aceasta în pofida unor prevederi exprese care prevăd dreptul la această acțiune autonomă și caracterul său imprescriptibil.
Cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei, constituind o acțiune privind apărarea unui drept nepatrimonial54, va fi de competența tribunalului, fiind o cerere nepatrimonială, potrivit art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Nu se poate susține competența judecătoriei, în temeiul art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., întrucât nu este în discuție o cerere privind obligație de a face sau a nu face, ci o acțiune în constatare.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârșite, în cazul încălcării ori al amenințării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ., constituie un capăt de cerere distinct de cel privind obligarea autorului faptei prejudiciabile la acordarea reparației patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, întemeiată pe art. 253 alin. (4) C. civ. Cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârșite este o cerere nepatrimonială, de competența materială de primă instanță a tribunalului, potrivit art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Concluzia anterior expusă și raționamentul juridic care o susține sunt valabile pentru ipoteza în care este neîndoielnică voința reclamantului de a învesti instanța cu un capăt de cerere distinct având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei. Dacă, dimpotrivă, referirea la caracterul ilicit al faptei reprezintă doar expresia voinței reclamantului de a antama o condiție a răspunderii civile delictuale, menită a asigura succesul în demersul său de obligare a celeilalte părți la plata despăgubirilor, cererea de chemare în judecată va avea un unic capăt de cerere având ca obiect pretenții, competența materială revenind judecătoriei, sau, după caz, tribunalului, conform art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 C. proc. civ.