Prin Decizia ÎCCJ nr. 82/2022, publicată în M.Of. nr. 104 din 7 februarie 2023 s-a respins, ca inadmisibile, sesizările formulate de Curtea de Apel Brașov – Secția penală, respectiv de Curtea de Apel București – Secția I penală, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
Dispozițiile art. 426 lit. b) și ale art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanța care soluționează contestația în anulare are competența, în etapa admisibilității în principiu, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidența unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reținută ca fiind mai favorabilă în cauză?
În aplicarea dispozițiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 10/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție –
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, poate reanaliza prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel a analizat incidența acestei cauze de încetare în raport cu împlinirea termenului de prescripție specială, însă a omis să aibă în vedere natura simplă/extremă a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv inexistența unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022?
Constituie omisiunea instanței de a avea în vedere inexistența unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022, o eroare de procedură, în sensul art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în ipoteza cauzelor definitiv judecate în perioada anterior menționată?
Procedând la o examinare comparativă a sesizării pendinte în raport cu cea cu care a fost învestit Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi care a fost soluţionată prin Decizia nr. 67/2022, se constată că prezenta sesizare se circumscrie, în esenţă, aceleiași probleme de drept care a fost analizată şi rezolvată de instanţa supremă.
Faptul că titularii sesizării au îmbrăcat sub o altă formă chestiunea litigioasă nu este în măsură să fundamenteze admisibilitatea prezentei sesizări şi să susţină caracterul de actualitate al acesteia, întrucât, indiferent de ipotezele particulare indicate în conţinutul sesizărilor, dezlegarea din Decizia nr. 67/2022 este aplicabilă şi în privinţa problemelor de drept cu care a fost învestită instanţa supremă în prezenta cauză.
Astfel, întrebarea a doua din sesizarea Curţii de Apel Braşov – În aplicarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 10/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a analizat incidenţa acestei cauze de încetare în raport cu împlinirea termenului de prescripţie specială, însă a omis să aibă în vedere natura simplă/extremă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv inexistenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022? – se suprapune întocmai cu problema dezlegată la punctul 2 din Decizia nr. 67/2022, respectiv s-a stabilit că: Instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii.
Cât priveşte problema de drept sesizată de Curtea de Apel Bucureşti, dacă „Constituie omisiunea instanţei de a avea în vedere inexistenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022, o eroare de procedură, în sensul art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în ipoteza cauzelor definitiv judecate în perioada anterior menţionată?”, se poate constata că şi aceasta a fost soluţionată implicit prin problema dezlegată la punctul 2 din Decizia nr. 67/2022, prin interpretarea per a contrario a acesteia, respectiv instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, poate analiza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel nu a dezbătut şi nu a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii.
Mai mult decât atât, această interpretare este susţinută şi de considerentele Deciziei nr. 453 din 24 iunie 2020 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1190 din 7 decembrie 2020), prin care dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, interpretate prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, au fost supuse controlului de constituţionalitate şi s-a constatat că sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
În considerentele acestei decizii (paragrafele 29 şi 30) s-a reţinut că orice greşită apreciere a instanţei cu privire la incidenţa cauzelor de încetare a procesului penal constituie o greşeală de drept, ce implică reevaluarea fondului hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate, însă „omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal reprezintă o eroare de procedură, în acest caz instanţa neanalizând aspectele ce ar putea determina o soluţie de încetare a procesului penal”. Concluzionând, Curtea Constituţională a reţinut (paragraful 34) că „omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal poate face obiectul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, prevăzută la art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, pe când soluţia greşitei nedispuneri a încetării procesului penal, în situaţia în care instanţa, în mod eronat, a constatat lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, nu face obiectul de reglementare al textului criticat. Cu toate acestea, având în vedere natura instituţiei recursului în casaţie, greşita pronunţare a instanţei cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal este necesar a fi reglementată la art. 438 din Codul de procedură penală”.
Considerentele acestei decizii au fost reiterate de către Curtea Constituţională într-o decizie recentă (Decizia nr. 120 din 15 martie 2022), iar prin paragraful 22 s-a reţinut că „Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin decizia mai sus menţionată (n.n. Decizia nr. 453 din 24 iunie 2020), precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză”.
Există, totuşi, o diferenţă între sesizarea soluţionată prin Decizia nr. 67/2022 şi prezenta sesizare, în ceea ce priveşte solicitarea de dezlegare a următoarei probleme de drept: Dispoziţiile art. 426 lit. b) şi ale art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare are competenţa, în etapa admisibilităţii în principiu, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză?
Raportat la această problemă de drept, în ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, se apreciază că aceasta nu este îndeplinită din perspectiva inexistenţei unei veritabile „chestiuni de drept” în înţelesul pe care art. 475 din Codul de procedură penală îl conferă acestei sintagme, care să necesite o dezlegare din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, deşi în cuprinsul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală nu se menţionează expres, cu ocazia verificării admisibilităţii sesizării trebuie analizată şi existenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
În jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că „Aşadar, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă şi de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează concursul dat tribunalelor
şi curţilor de apel de către instanţa supremă într-o cauză pendinte. În cazul considerării ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluţionarea propriu-zisă a unor chestiuni ce ţin de fondul cauzei, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o «procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii»” (Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1057 din 28 decembrie 2016). Verificând întrebarea „Dispoziţiile art. 426 lit. b) şi ale art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare are competenţa, în etapa admisibilităţii în principiu, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză?”, din această perspectivă, se poate observa că aceasta nu este o problemă de drept care să dea naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite.
Astfel, după modul de formulare, întrebarea vizează, în esenţă, dacă în etapa admisibilităţii în principiu a unei contestaţii în anulare se poate realiza o analiză a legii penale mai favorabile.
Or, atât practica judiciară (cu titlu de exemplu, a se vedea Sentinţa nr. 356/2021 din data de 15 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; Decizia nr. 342/2021 din data de 9 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală), cât şi doctrina [M. Udroiu, I. Tocan, comentariu la art. 431 din Codul de procedură penală în M. Udroiu (coord.) Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ediţia 2, Bucureşti, C.H. Beck, 2020, p. 1702; G. Tudor, comentariu la art. 431 din Codul de procedură penală în Codul de procedură penală, comentat, coordonator ştiinţific N. Volonciu, ediţia a 3-a, Bucureşti, Hamangiu, 2017, pag. 1261] este unanimă în a considera că, în etapa admisibilităţii în principiu, instanţa examinează îndeplinirea condiţiilor care rezultă din dispoziţiile art. 426, 427, 428 şi art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală, şi nu o analiză de fond, o judecată asupra temeiniciei contestaţiei în anulare. Astfel, instanţa examinează dacă cererea de contestaţie în anulare priveşte hotărâri penale definitive, dacă este introdusă de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, dacă este introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este unul dintre cele prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală şi dacă în sprijinul contestaţiei sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar. Deci, în conformitate cu dispoziţiile art. 431 din Codul de procedură penală, contestaţia în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanţa fiind obligată să efectueze o verificare formală a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea unei astfel de cereri, şi nu o analiză de fond, o judecată asupra temeiniciei contestaţiei în anulare.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 130 din 20 martie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 5 iulie 2018, paragraful 22), în care a reţinut că „procedura admiterii în principiu a cererilor formulate, conform dispoziţiilor art. 426 din Codul de procedură penală, nu presupune o judecată asupra temeiniciei contestaţiei în anulare, care să implice administrarea unui probatoriu în faţa instanţei sesizate, ci o verificare formală a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea unei astfel de cereri. În acest sens, potrivit prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa sesizată va verifica dacă cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este unul dintre cele prevăzute la art. 426 din Codul de procedură penală şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar”,
reiterată şi în Decizia nr. 297 din 9 iunie 2020 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1076 din 13 noiembrie 2020).
În concluzie, analiza legii penale mai favorabile sau, aşa cum a reţinut instanţa de trimitere, „care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză” este o analiză de fond, o judecată asupra temeiniciei contestaţiei în anulare ce nu poate fi realizată în procedura admisibilităţii în principiu, care vizează o verificare formală a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea unei astfel de cereri.
Fiind unanim acceptat că în procedura admisibilităţii în principiu nu se realizează o analiză de fond, cum ar fi în cazul concret analiza legii penale mai favorabile, nu se poate susţine că problema de drept expusă în prima întrebare de către instanţa de trimitere, Curtea de Apel Braşov, este de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite, care să legitimeze intervenţia instanţei supreme prin mecanismul hotărârii prealabile.
În atare situaţie nu se poate reţine că suntem în prezenţa unei veritabile „chestiuni de drept” în înţelesul pe care art. 475 din Codul de procedură penală îl conferă acestei sintagme, care să necesite o dezlegare din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă doar atunci când tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, ale căror conţinut ori succesiune în timp pot da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanţele naţionale.
Concluzionând, în considerarea celor anterior expuse, se constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate reglementate de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv nu este îndeplinită condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele, respectiv nu este îndeplinită condiţia ca problema de drept pusă în discuţie să fie una veritabilă, dificilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, astfel că sesizările formulate de Curtea de Apel Braşov şi de Curtea de Apel Bucureşti prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile nu sunt admisibile.
Constatând neîndeplinite condiţiile de admisibilitate menţionate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte nu va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze, urmând a respinge, ca inadmisibile, sesizările formulate.
