Potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (1) C.proc.civ., „nimeni nu poate fi chemat în judecată de
două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.”
Cerinţa identităţii de obiect presupune valorificarea aceluiaşi drept subiectiv cu cel dedus judecăţii anterior. În cazul în care prin două acţiuni formulate succesiv se tinde la valorificarea aceluiaşi drept
subiectiv reprezentat de dreptul la despăgubiri generat de aceeaşi faptă ilicită este îndeplinită
această cerință. Indicarea unui alt cuantum al despăgubirilor pretinse în cel de al doilea proces nu echivalează cu un obiect diferit, deoarece dreptul subiectiv valorificat în ambele procese este identic, iar identitatea de obiect trebuie să vizeze existenţa dreptului valorificat, iar nu întinderea sa.
Ca atare, pretinderea unor despăgubiri sub pretextul acoperirii integrale a prejudiciului
invocat în primul proces nu echivalează cu un obiect diferit al acţiunii formulate succesiv.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la 24 decembrie 2019, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. I.P.U.R.L., a chemat-o în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 267.496,85 euro (TVA inclus), în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri, pentru repararea prejudiciului reprezentat de degradările aduse imobilului reclamantei prin lucrările efectuate de pârâtă în anul
2007 pe terenul vecin.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.084 C.civ. din 1864 şi art. 1.385 alin.
(1) C.civ. Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile autorităţii de lucru judecat şi a prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin sentinţa civilă din 2021 din 4 februarie 2021, Tribunalul Tulcea, Secţia civilă, de
contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca prescrisă.
Prin sentinţa civilă din 5 mai 2021, Tribunalul Tulcea, Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus completarea dispozitivului sentinţei primei instanţe, în sensul obligării reclamantei la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500 lei.
Reclamanta a declarat apel principal împotriva sentinţei primei instanţe prin care a criticat
soluţia de respingere a acţiunii ca prescrisă.
Pârâta a declarat apel incident împotriva ambelor sentinţe prin care a criticat atât soluţia de
respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, cât şi soluţia de acordare parţială a cheltuielilor de judecată solicitate.
Prin decizia civilă din 13 octombrie 2021, Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate apelurile declarate în cauză.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs principal prin care a solicitat casarea în
parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată în privinţa apelului principal.
În motivare, a relatat istoricul litigiului, după care a susţinut că legea aplicabilă în timp se
stabileşte în funcţie de fapta ilicită săvârşită de partea adversă în anul 2007, conform art. 6 alin. (2) şi (4) C.civ., art. 3 şi art. 201 din Legea nr. 71/2011.
Sub acest aspect, a subliniat că sunt aplicabile dispoziţiile Decretului-lege nr. 167/1958, iar
nu cele ale Codului civil în privinţa prescripţiei extinctive. Astfel, a învederat că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin formularea cererii de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului din 2010. În continuare, a arătat că prezenta acţiune a fost introdusă în noul termen de prescripţie care a început să curgă la data soluţionării irevocabile a primului proces, conform art. 17 alin. (3) din Decretul-lege nr. 167/1958.
A mai susţinut că nu trebuie să existe identitate de obiect şi cauză între cele două acţiuni
pentru a opera cazul întreruptiv de prescripţie reglementat de art. 17 alin. (3) din acelaşi decret.
În drept, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. Împotriva aceleiaşi decizii, pârâta a declarat recurs incident prin care a solicitat admiterea căii
de atac şi casarea deciziei atacate.
În motivare, a relatat istoricul litigiului, după care a susţinut că excepţia autorităţii de lucru
judecat a fost în mod greşit respinsă.
Astfel, a arătat că o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind
interzisă reluarea aceleiaşi judecăţii dacă este îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.
În concret, a susţinut că în ambele procese figurează aceleaşi părţi, care au aceleaşi calităţi
juridice. În continuare, a învederat că identitatea de obiect presupune formularea aceloraşi pretenţii, în sensul valorificării aceluiaşi drept subiectiv.
În acest sens, autoarea recursului a subliniat că atât acţiunea din primul proces, cât şi acţiunea
din prezentul proces au ca obiect obligarea sa la plata de despăgubiri pentru degradările aduse
imobilului recurentei-reclamante ca urmare a lucrărilor efectuate în anul 2007 pe terenul vecin.
Totodată, a menţionat că indicarea unui alt cuantum al despăgubirilor în prezentul proces nu
conduce la concluzia că obiectul este diferit faţă de primul proces, deoarece identitatea de obiect
trebuie să vizeze dreptul valorificat, iar nu întinderea sa. A mai susţinut că cerinţa identităţii de cauză presupune ca dreptul valorificat în justiţie să aibă acelaşi izvor, respectiv acelaşi fundament juridic. Sub acest aspect, a învederat că despăgubirile pretinse în ambele procese au fost generate de pretinsa faptă ilicită săvârşită în anul 2007, iar acţiunile au fost întemeiate pe răspunderea delictuală.
În final, a conchis că evocarea de către recurenta-reclamantă a art. 430 alin. (2) C.proc.civ.
echivalează cu recunoaşterea de către aceasta a faptului că invocă acelaşi prejudiciu.
În drept, au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8
C.proc.civ. Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului principal ca nefondat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului
incident ca nefondat. Examinând decizia recurată în raport cu motivele invocate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că se impune examinarea prioritară a recursului incident,
deoarece acesta vizează modul de soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, care primează faţă de soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, criticată prin recursul principal.
Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că trebuia admisă excepţia autorităţii de lucru judecat,
întrucât în cele două procese, purtate între aceleaşi părţi, se valorifică acelaşi drept subiectiv şi se invocă acelaşi prejudiciu, fiind astfel îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. Aceste critici de nelegalitate se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1)
pct. 7 C.proc.civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea autorităţii de
lucru judecat. Potrivit art. 431 alin. (1) C.proc.civ., „nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.”
Textul de lege anterior evocat reglementează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat,
care presupune că o acţiune nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată. Acest efect al autorităţii de lucru judecat, în manifestarea sa de excepţie procesuală, împiedică o nouă judecată atunci când este îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, Înalta Curte reţine că părţile din prezentul proces au figurat şi în primul proces ce a format obiectul dosarului din 2010 şi au avut aceleaşi calităţi juridice. Ca atare, cerinţa identităţii de părţi este îndeplinită.
Cerinţa identităţii de obiect presupune valorificarea aceluiaşi drept subiectiv cu cel dedus judecăţii anterior.
Astfel, pretenţiile formulate în cele două procese trebuie să vizeze acelaşi drept subiectiv. Pentru a se stabili dacă există identitate de obiect trebuie examinate comparativ acţiunile din cele două procese.
Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că atât prin acţiunea din primul
proces soluţionat irevocabil, cât şi prin acţiunea din prezentul proces au fost solicitate despăgubiri
pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită săvârşită în anul 2007. Despăgubirile solicitate în ambele procese au vizat repararea atât a pierderii efectiv suferite, cât şi a beneficiului nerealizat.
Ca atare, prin cele două acţiuni formulate succesiv se tinde la valorificarea aceluiaşi drept
subiectiv reprezentat de dreptul la despăgubiri generat de aceeaşi faptă ilicită. Indicarea unui alt cuantum al despăgubirilor pretinse în al doilea proces nu echivalează însă cu un obiect diferit, deoarece dreptul subiectiv valorificat în ambele procese este identic. De altfel, identitatea de obiect trebuie să vizeze existenţa dreptului valorificat, iar nu întinderea sa.
Dacă s-ar admite concluzia contrară s-ar ajunge la repunerea în discuţie în cadrul unor
procese succesive a cuantumului despăgubirilor acordate pentru repararea aceluiaşi prejudiciu. Or, o atare soluţie ar afecta securitatea raporturilor juridice tranşate prin dezlegări jurisdicţionale definitive.
Ca atare, pretinderea unor despăgubiri sub pretextul acoperirii integrale a prejudiciului
invocat în primul proces nu echivalează cu un obiect diferit al acţiunii din prezentul proces.
Prin urmare, valorificarea aceluiaşi drept subiectiv prin ambele acţiuni conduce la
îndeplinirea cerinţei identităţii de obiect.
Ultima cerinţă specifică efectului negativ al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa
identităţii de cauză între cele două acţiuni.
Prin cauza sau temeiul juridic al acţiunii se înţelege situaţia de fapt calificată juridic, respectiv fundamentul juridic al dreptului dedus judecăţii.
Referitor la această cerinţă, Înalta Curte reţine că atât în primul proces, cât şi în al doilea
proces despăgubirile au fost pretinse pentru repararea prejudiciului reprezentat de degradările aduse imobilului reclamantei prin lucrările efectuate de pârâtă în anul 2007.
Astfel, faptul juridic generator al prejudiciului pretins în ambele procese este reprezentat de
lucrările efectuate de pârâtă în anul 2007.
Reclamanta nu invocă în prezentul proces existenţa unor împrejurări de fapt intervenite
ulterior soluţionării irevocabile a primului proces, care ar fi condus la amplificarea prejudiciului suferit; un astfel de prejudiciu ar fi fost într-adevăr susceptibil de reparaţie într-un nou proces, fără a putea fi opusă autoritatea de lucru judecat, întrucât s-ar fi constituit într-o cauză juridică nouă.
În realitate, reclamanta invocă în al doilea proces aceeaşi faptă ilicită şi aceleaşi consecinţe
prejudiciabile cu cele invocate în primul proces, astfel cum rezultă din motivarea în fapt a cererilor de chemare în judecată.
De asemenea, deşi prima acţiune a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-998 C.civ. din
1864, iar prezenta acţiune a fost întemeiată pe cele ale art. 1.084 C.civ. din 1864 şi art. 1.385 alin. (1) C.civ., fundamentul juridic al despăgubirilor pretinse în ambele procese îl constituie răspunderea delictuală.
De altfel, dispoziţiile art. 1.084 C.civ. din 1864 şi art. 1.385 alin. (1) C.civ. reglementează
principiul reparării integrale a prejudiciului. Or, acest principiu este specific răspunderii delictuale, fiind aplicabil ori de câte ori sunt întrunite cerinţele acestui tip de răspundere.Ca atare, recurenta-reclamantă nu putea învesti instanţele cu o nouă acţiune sub pretextul
acoperirii integrale a prejudiciului, în condiţiile în care prejudiciul invocat în al doilea proces se
fundamentează pe acelaşi raport juridic delictual, care a primit deja o dezlegare jurisdicţională în
primul proces. Prin urmare, Înalta Curte reţine că este îndeplinită şi ultima cerinţă referitoare la identitatea de cauză între cele două acţiuni.
Având în vedere că este îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între acţiunea din primul proces soluţionat în mod irevocabil şi acţiunea din prezentul proces, rezultă că excepţia
autorităţii de lucru judecat a fost în mod greşit respinsă, fiind astfel incident motivul de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 teza finală C.proc.civ., Înalta Curte a admis
recursul incident, a casat decizia atacată şi sentinţa primei instanţe, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.
Faţă de soluţia de admitere a recursului incident şi de casare a deciziei atacate şi a sentinţei
primei instanţe, Înalta Curte a respins ca rămas fără obiect recursul principal declarat împotriva
aceleiaşi decizii. În temeiul art. 453 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a obligat pe recurenta-reclamantă la plata către recurenta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.000 lei, reprezentând onorariul de avocat aferent recursului, conform dovezilor aflate la filele din dosarul de recurs.
