În cazul în care fundamentul a două acțiuni în constatare îl constituie accesiunea imobiliară cu privire la aceeași suprafață de teren, ca și causa debendi, operațiunea de comparare a titlurilor fiind exclusiv un procedeu tehnico-juridic, o modalitate de administrare și evaluare a probei cu înscrisuri, prin intermediul cărora se urmărește atingerea aceluiași scop al acțiunii, respectiv recunoașterea dreptului de proprietate asupra aceluiași teren, este corectă reținerea de către instanță a incidenței dispozițiilor art. 431 C. proc. civ. (Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.)
În această situație, există identitatea de cauză impusă de art. 431 C. proc. civ., întrucât
singurele diferențe dintre cele două acțiuni în legătură cu care s-a analizat și reținut autoritatea
de lucru judecat se situează în plan probator, în condițiile în care, pentru obținerea aceluiași
rezultat, adică pentru recunoașterea dreptului de proprietate pentru aceeași suprafață de teren, partea a uzat în primul proces de proba cu expertiza tehnică judiciară, iar în al doilea de proba constând în compararea titlurilor de proprietate ale părților litigante.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, Secția a II-a civilă la 14 ianuarie
2019, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta C.N. Administrația Porturilor Maritime S.A., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că reclamanta este proprietara imobilului reprezentat de platforma de depozitare în
suprafaţă de 4.647 mp, situată în Portul Constanţa, în clin la vest de dana Y. A solicitat cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa din 11 septembrie 2019, Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea pentru autoritate de lucru judecat. Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă din 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.
În motivare, a susținut că hotărârea recurată este dată cu încălcarea normelor de drept
material, deoarece instanța de apel a făcut confuzie între cauza acțiunii și cauza cererii de
chemare în judecată.
Recurenta a redat conținutul art. 431 C. proc. civ., potrivit căruia nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, iar atunci când se analizează existența autorității de lucru judecat, identitatea de cauză trebuie să aibă în vedere identitatea cauzei cererii de chemare în judecată – causa debendi – și nicidecum identitatea cauzei acțiunii judecătorești în sinea ei – causa petendi. A apreciat că este criticabilă și egalitatea pe care curtea de apel a pus-o între cauza cererii de chemare în judecată și temeiul juridic al acțiunii, dezvoltând în continuare argumente de ordin teoretic și evocând jurisprudență, inclusiv a instanței supreme, cu privire la diferențele dintre cauza acțiunii și cauza raportului juridic.
Sub acest aspect, a relevat faptul că instanța de apel în mod greșit a constatat că „nu se poate reține că acțiunea în constatare a dreptului de proprietate asupra aceluiași bun, formulată
între aceleași părți, poate avea cauze diferite”.
În continuare, a mai arătat că în mod eronat a fost preluat raționamentul primei instanțe cu privire la existența identității de cauză între cele două pricini, apreciind greșit instanța de apel că există autoritate de lucru judecat motivat de faptul că ambele cereri de chemare în judecată se
întemeiază pe același temei de drept, art. 111 și art. 35 C. proc. civ.
Sub acest aspect, recurenta a apreciat că nu există identitate de cauză între cele două
dosare, chiar și dacă s-ar raporta strict la temeiul de drept. Astfel, în dosarul din 2011, acțiunea a fost întemeiată doar pe art. 111 C. proc. civ.
de la 1865. În schimb, în dosarul din 2019 acțiunea a fost întemeiată în drept pe art. 35 C.
proc. civ. și art. 492 C. civ., acest din urmă articol stipulând că „orice construcție, plantație sau
lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul
acelui pământ, pe cheltuiala sa și că sunt ale lui, până se dovedește din contră“. Or, indicarea acestui temei de drept, coroborat cu cerința recurentei expresă de comparare a titlului ei de proprietate cu cel exhibat de către pârâtă, cu consecința firească a stabilirii prevalenței unuia dintre ele în detrimentul celuilalt, dădeau un alt sens, un alt conținut cauzei cererii de chemare în judecată, causa debendi, decât în primul dosar.
Recurenta a mai susținut că motivarea curții de apel cu privire la compararea titlurilor, în
sensul că aceasta este o operațiune specifică acțiunii în revendicare, este eronată și contrară
jurisprudenței și doctrinei de specialitate. De altfel, se arată, și constatările privind faptul că nu se schimbă cu nimic cauza în condițiile în care reclamanta nu deține un titlu conform legii contravin art 492 C. civ. de la 1864 și art. 35 C. proc. civ.
Or, arată recurenta, ea este cea care a edificat/construit respectiva platformă, pe o suprafață de teren pe care o administra în mod direct, potrivit legislației de la acea vreme (perioada 1979-1981), în acest sens existând putere de lucru judecat, având în vedere deciziei pronunțată în dosarul din 2005.
În al doilea rând, s-a susținut, această motivare întemeiată pe aserțiunea „reclamanta nu
deține un titlu conform legii” îndepărtează curtea de complexitatea de circumstanțe care
determină și întrețin voința societății de a reclama și de a stărui în ceea ce a reclamat în dosarul din 2019. A mai arătat că atât recurenta, cât și intimata consideră că fiecare dintre ele a
edificat/construit platforma în cauză, fiecare dintre ele probându-și dreptul de proprietate prin
același tip de înscris, și anume procesul-verbal de predare și de punere în funcțiune, cu diferența
că pârâta are rol de autoritate portuară, iar cel al recurentei este anterior cu opt ani celui deținut
de intimată, chestiune ce pentru instanțe nu prezintă relevanță.
În drept, a invocat în mod expres dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin întâmpinare, intimata a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, având în vedere că ambele părţi îşi desfăşoară activitatea în incinta portului Constanța, fiind astfel vorba despre un litigiu izvorât din activităţi portuare și că recurenta nu individualizează
normele de drept material încălcate sau aplicate greșit pentru a fi incident art. 488 alin. (1) pct. 8
C. proc. civ. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea și menținerea deciziei atacate ca fiind legală.
Excepțiile inadmisibilității și nulității recursului au fost respinse la termenul din 7 octombrie 2020, cu motivarea expusă în practicaua prezentei decizii.
Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente
în materie, Înalta Curte l-a respins pentru următoarele considerente:
Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pt. 8 C. proc. civ., recurenta
invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 431 C. proc. civ., susținând că în mod eronat a fost
reținută autoritatea de lucru judecat, având în vedere că între dosarele nr. x/118/2011 și nr.
x/118/2019 nu există identitate de cauză, date fiind temeiurile de drept diferite și solicitarea
recurentei de comparare a titlului de proprietate cu cel exhibat de către pârâtă. Se constată că în realitate recurenta-reclamantă formulează o singură critică de nelegalitate, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., concretizată în nesocotirea dispozițiilor art. 431 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat, iar în susținerea acestei critici aduce mai multe argumente, care vor fi analizate în cele ce urmează. Critica nu va fi primită. Divergența apărută este în legătură cu bunul imobil reprezentat de platforma de depozitare în suprafață de 4.647 mp, situată în Portul Constanţa, în clin la vest de dana Y, bun asupra căruia între părțile litigante au existat mai multe litigii legate de dreptul de proprietate.
Un prim litigiu este reprezentat de dosarul din 2005, soluționat irevocabil prin decizia din decembrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, prin care recurentei din cauza de față i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra „infrastructurilor (platformă) construite pe suprafața de 25.000 m.p. spate dana Y, 2250 m.p. platformă spate dana Y și 6400 m.p. platformă situată la vest de dana Y.”
În dosarul nr. x/118/2011, purtat între aceleași părți și soluționat irevocabil prin decizia
nr. 3086 din 15 octombrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a
civilă, recurenta din cauza de față a solicitat ca instanța să constate că este proprietara
infrastructurii reprezentată de platforma de depozitare în suprafață de 4647 m.p., situată în clin, la vest de dana Y, cerere cu privire la care s-a stabilit în mod irevocabil că este inadmisibilă,
întrucât printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a recunoscut dreptul de proprietate al aceleași părți pentru o suprafață cu 2397 m.p. mai mică.
În acest context, se cuvine subliniat faptul că, în cauza de față, obiect al disputei îl constituie aceeași diferență de teren care excedează suprafața de 2250 m.p. din hotărârea inițială, diferență în legătură cu care recurenta din cauza de față invocă accesiunea imobiliară și solicită
compararea de titluri. În condițiile date, instanța supremă apreciază că în speță chestiunea de drept dezlegată prin decizia din 15 octombrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în constatare se impune cu putere de lucru judecat în condițiile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., astfel cum au reținut atât tribunalul, cât și curtea de apel.
Sunt neîntemeiate criticile bazate pe pretinsa confuzie dintre causa debendi și causa
petendi și pe pretinsa greșită evaluare a solicitării de comparare a titlurilor, care, în opinia
recurentei, conduc la greșita aplicare a dispozițiilor art. 431 C. proc. civ. Aceasta întrucât fundamentul ambelor acțiuni în constatare pentru diferența ce depășește suprafața de 2250 m.p. îl constituie accesiunea imobiliară, ca și causa debendi, operațiunea de comparare a titlurilor fiind exclusiv un procedeu tehnico-juridic, o modalitate de administrare și evaluare a probei cu înscrisuri, prin intermediul cărora se urmărește atingerea aceluiași scop al acțiunii (causa petendi), în speță recunoașterea dreptului de proprietate asupra aceluiași teren.
Aceste argumente infirmă, apreciază instanța supremă, susținerea recurentei-reclamante
despre lipsa identității de cauză, identitate impusă de art. 431 C. proc. civ., singurele diferențe dintre cele două acțiuni în legătură cu care s-a analizat și reținut autoritatea de lucru judecat situându-se în plan probator, în condițiile în care, pentru obținerea aceluiași rezultat (causa
petendi), adică pentru recunoașterea dreptului de proprietate pentru aceeași diferență de
suprafață, partea a uzat în primul proces de proba cu expertiză tehnică judiciară, iar în al doilea de proba constând în compararea titlurilor de proprietate ale părților litigante.
Astfel, criticile recurentei prin care reclamă existența unei cauze diferite a prezentului
litigiu de cea din dosarul din 2011 și confuzia instanţei asupra cauzei acțiunii și cauzei
cererii de chemare în judecată nu pot fi reținute, instanța de apel făcând o analiză corectă atât a
temeiului juridic al cererii, cât și a dreptului valorificat prin cerere, iar faptul că în cel de-al
doilea litigiu a fost evocat art. 492 C. civ. de la 1864 și s-a solicitat compararea unor procese-
verbale de predare și punere în funcțiune, înscrisuri ce fac dovada titlului și dreptului de
proprietate în opinia recurentei, nu schimbă cauza, în condițiile în care nu se relevă o altă
modalitate de dobândire a proprietății decât cea de construire a platformei. Privitor la considerentele reținute de instanța de apel sub aspectul comparării titlurilor și la legătura acesteia cu acțiunea în revendicare, în cadrul căreia se poate efectua o astfel de
procedură, Înalta Curte constată că afirmațiile recurentei sunt lipsite de relevanță din perspectiva problemei de drept discutate, anume existența autorității de lucru judecat, considerentele instanței de apel fiind supraabundente, așadar indiferente în condițiile în care nu s-a trecut de aspectul inadmisibilității și nu s-a pășit la cercetarea pricinii pe baza unei asemenea comparări.
În concluzie, dezlegarea chestiunii litigioase amintite se opune cu autoritate de lucru
judecat în prezenta cauză, prin care se solicită constatarea aceluiași drept de proprietate, în baza art. 35 C. proc. civ. și a art. 492 C. civ. de la 1864, ca efect al accesiunii reale imobiliare
artificiale. Înalta Curte reafirmă că respectarea principiului autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă, o dată tranșată de instanță, să nu mai poată fi adusă înaintea unei noi judecăți, iar în speță acest principiu a fost respectat, astfel că nu se poate reține încălcarea art. 431 C. proc. civ., nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a respins ca
nefondat recursul declarat.
