Din cuprinsul dispoziţiilor art. 16 din O.G. nr. 43/1997 rezultă că zonele de siguranţă sunt supuse unui regim juridic sever şi restrictiv, afectaţiunea lor fiind exclusiv legată de asigurarea desfăşurării în condiţii de securitate a circulaţiei rutiere. Proprietarul terenului aferent unei asemenea zone este lipsit, în mod real, de prerogativa dispoziţiei materiale şi a folosinţei dreptului său de proprietate, acesta fiind, practic, golit de conţinut, iar o asemenea situaţie are valenţele unei exproprieri de fapt. Prin urmare, proprietarului unui teren care este integrat zonei de siguranţă, cu privire la care entităţile statale au omis să dispună exproprierea în condiţiile şi cu procedura stabilite de lege i se cuvine, în afara oricărei îndoieli, despăgubirea corespunzătoare prejudiciului suferit. În ce priveşte zonele de protecţie, deşi prin dispoziţiile art. 17 din O.G. nr. 43/1997 se prevede, în mod expres, că terenurile aferente zonei de protecţie rămân în proprietatea vechilor titulari, este totuşi impusă o sumă importantă de restricţii în legătură cu utilizarea acestora, ceea ce, cu evidenţă, are semnificaţia unei atingeri aduse dreptului de proprietate al titularului, acesta neputându-se bucura în mod plenar de dreptul său, în sensul art. 44 din Constituţia Românei şi al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţia europeană, astfel încât
indemnizarea acestuia în scop reparatoriu, ca formă de compensare a atingerii aduse, apare ca
necesară.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, reclamanţii A. şi SC B. SRL prin lichidator judiciar X. au solicitat, în contradictoriu cu pe pârâţii Comisia pentru Aplicarea Legii nr.198/2004, Consiliul Local al Comunei Bascov, Prefectura Județului Argeș, Statul Român – prin Compania Națională de Autostrăzi şi Drumuri Națională
din România, (devenită ulterior Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere), Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară – Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Pitești să se dispună: obligarea expropriatului la plata despăgubirilor privind suprafaţa de 50 mp, teren şi construcţiile aferente, pentru acoperirea prejudiciului suferit prin devalorizarea terenului rămas în proprietate
reclamanţilor, refacerea cadastrului şi întreruperea activităţii în cadrul societăţii comerciale; obligarea Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară – Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Argeş să radieze din carte funciară X cu referire la nr.
cadastral Y, mențiunile privind suprafaţa terenului expropriat.
Pe parcursul judecăţii în primă instanţă reclamantul şi-a modificat în parte cererea de
chemare în judecată. Prin sentinţa civilă din 15 mai 2014 Tribunalul Argeş a respins excepţiile netimbrării cererii, autorităţii de lucru judecat şi inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiate, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC B. SRL., a respins cererea formulată de această reclamantă ca fiind introdusă de o persoană fără
calitate procesuală activă.
Totodată Tribunalul Argeș a admis în parte cererea astfel cum a fost precizată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii, obligând Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi şi Drumuri Naționale la plata sumei de 12.920 euro, în echivalent lei la data plăţii efective si 9.800 lei, aceasta actualizată cu indicele de inflație la data plăţii efective , către reclamant, reprezentând despăgubiri.
A obligat pârâta ANCPI – OCPI – Biroul de Cadastru si Publicitate Imobiliară la radierea din cartea funciară X a localităţii Bascov, a mențiunii privind terenul în suprafaţă de 38 mp, expropriat.
A obligat pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi si Drumuri Naționale la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în sumă de 3400 lei.
Prin decizia civilă 27 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Piteşti a fost respins apelul reclamantului A., însă au fost admise apelurile declarate împotriva sentinţei de pârâta C.N.A.D.N.R. S.A şi de reclamanta S.C.B. S.R.L., dispunându-se schimbarea în parte a sentinţei,
astfel: A fost obligată pârâta C.N.A.D.N.R S.A. pentru Statul Român să declanşeze procedura de
expropriere pentru suprafaţa de 26 m.p. afectată prin executarea trotuarului pietonal în interiorul
culoarului de expropriere cât şi cu modificarea
detaliilor acestuia identificat conform RET Y. şi Z, cu obligaţiile aferente referitoare la întocmirea formelor de publicitate imobiliară.
A respins cererile de despăgubire, ca prematur formulate. A menţinut sentinţa faţă de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi respinge
acţiunea faţă de ceilalţi pârâţi. A obligat pe apelanta-pârâtă C.N.A.D.N.R. S.A. la plata sumei de 500 lei, cheltuieli de judecată în apel, către reclamanta S.C.B. S.R.L.
Prin decizia civilă din 08 mai 2015 a Înaltei de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de reclamanţii A. şi SC B. SRL prin lichidator judiciar, împotriva deciziei date în apel, dispunându-se casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, Curtea de Apel Piteşti a pronunţat decizia civilă din 06 iunie 2017, prin care a admis apelurile declarate de reclamanţii A., S.C.B. S.R.L. şi de pârâta C.N.A.D.N.R.. S.A, dispunând după cum urmează:
A schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat Statul Român prin C.N.A.I.R. SA să
plătească reclamantului A. sumele de: 39.684,62 lei reprezentând valoarea de circulaţie a
terenului în suprafaţă de 38 mp, echivalent al 9.956 euro; suma de 59.758 lei, echivalent al sumei de 14.992 euro, reprezentând valoarea lipsei de folosinţă a acestui teren; suma de 35.403,65 lei echivalentul a 8.882 euro reprezentând despăgubiri pentru zona de siguranţă în suprafaţă de 33,9 mp; suma de 185.341 lei echivalentul a 46.498 euro reprezentând despăgubiri pentru zona de
protecţie aşa cum au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică efectuat în apel.
A obligat pârâta să plătească reclamantei SC B. SRL, prin lichidator judiciar, suma totală
de 35.435 lei reprezentând contravaloarea construcţiilor demolate de pe suprafaţa de teren
expropriată.
A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi în sumă de 7.900 lei.
A menţinut în rest sentinţa.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A., pârâta C.N.A.I.R. S.A. şi
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti.
Prin decizia civilă din 31.10.2017 Înalta de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamantul A., de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel în ceea ce priveşte contravaloarea construcţiilor demolate de pe suprafaţa de teren expropriată, despăgubirile pentru zona de protecţie şi cele pentru zona de siguranţă, precum şi cheltuielile de judecată, fiind
menţinute dispoziţiile din decizia privitoare la despăgubirile care vizează valoarea de circulaţie a terenului expropriat şi contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui teren.
Procedând la rejudecarea cauzei în acord cu cele dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, Curtea de Apel Piteşti a pronunţat decizia civilă din 27
iunie 2019, prin care a admis apelurile declarate de reclamanţii A., şi SC B. SRL, precum şi de
pârâta C.N.A.I.R. SA, împotriva sentinţei civile din 2014 pronunţate de Tribunalul Argeş
dispunându-se după cum urmează:
A fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta Compania Naţională de
Administrare a Infrastructurii Rutiere să plătească reclamantului A. următoarele sume de bani: 56.877 euro, echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea zonei de protecţie şi de siguranţă şi 15.345 euro, echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea
construcţiilor demolate, a fost dispusă plata sumelor în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei, a fost obligată aceeaşi pârâtă la 12.744 lei cheltuieli de judecată către reclamant şi a fost menţinută în rest sentinţa apelată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C.N.A.I.R. S.A., solicitând în principal casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, iar în subsidiar modificarea în parte a deciziei, în sensul înlăturării dispoziţiei de obligare a Statului Român prin C.N.A.I.R. S.A., la plata către reclamant a sumei de 56.877 euro, reprezentând contravaloarea zonei de protecţie şi siguranţă.
În motivarea cererii de recurs s-au arătat, în esenţă, următoarele: Este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.pr.civ. 1865, instanţa de apel acordându-i reclamantului echivalentul în lei al sumei de 56.877 euro reprezentând contravaloarea zonei de protecţie şi siguranţă (27,92 mp). Or, instanţa nu fusese învestită de reclamant cu acordarea unei asemenea despăgubiri, ci cel mult cu o presupusă depreciere valorică generată de exproprierea suprafeţei de 38 mp.
În acest fel, instanţa a nesocotit limitele casării şi a dispus acordarea de despăgubiri cu
privire la o suprafaţă de teren ce nu a fost expropriată şi nici nu a făcut obiectul cererii de
chemare în judecată. Terenul reprezentând zonă de protecție şi siguranţă nu a fost expropriat, el aflându-se în continuare în proprietatea reclamantului A. Împrejurarea că privitor la această suprafaţă de teren există anumite restricţii de construire şi de amplasare a unor panouri pentru a îngreuna siguranţa
circulaţiei căile rutiere nu echivalează cu o expropriere. Este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ. 1865, decizia atacată necuprinzând motivele pe care se sprijină, deşi dispoziţiile art. 261 C.pr.civ. 1865 obligau la aceasta. În cauză, instanţa de apel nu a arătat argumentele pentru care a dispus acordarea de despăgubiri pentru terenul ce corespunde zonei de protecţie şi siguranţă, iar aceasta conduce la anularea deciziei.
Este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.1865, decizia atacată
fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (10 C.pr.civ. 1865, coroborate cu dispoziţiile
art. 129 alin. (5) din acelaşi cod şi cu cele ale art. 27 din Legea nr. 33/1994. Prin acordarea contravalorii zonei de protecţie şi de siguranţă instanţa de apel a nesocotit,mpe de o parte, dezlegările în drept date de instanţa de recurs prin decizia de casare nr. 1704/2017, iar pe de altă parte obligaţia de a avea rol activ în soluţionarea cauzei deduse judecăţii.
Instanţa de apel nu a analizat şi nu a prezentat în considerentele deciziei existenţa
legăturii de cauzalitate între prejudiciul reclamant pentru deprecierea valorică a terenului rămas în proprietatea reclamantului A. şi exproprierea suprafeţei litigioase, în condiţiile în care la prima instanţă se reţinuse inexistenţa acestei legături de cauzalitate. De asemenea, nu a analizat dacă terenul neexpropriat, rămas în proprietatea reclamantului, a suferit o depreciere valorică provocată sau nu de exproprierea suprafeţei de 38 mp, precum şi dacă presupusa depreciere este sau nu consecinţa exproprierii terenului în litigiu. Dacă ar fi analizat întregul probatoriu dispus în cauză, instanţa de apel ar fi trebuit să constate că despăgubirile solicitate de reclamantă nu pot fi acordate câtă vreme deprecierea terenului nu a fost cauzată de exproprierea suprafeței de 38 mp, ci de executarea unor lucrări în
proximitatea proprietăţii reclamantului, ceea ce excede procedurii reglementate de Legea nr.
33/1994.
Cum în cauza dedusă judecăţii s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că expropriatul
are deschisă în prezenta cauză numai calea unei acţiuni civile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr.
33/1994 şi numai în contextul dispoziţiilor art. 4 din acest act normativ, orice alte despăgubiri
exced prezentei cauze întrucât nu au fost generate de exproprierea celor 38 mp.
În situaţia în care instanţa de recurs nu va trimite cauza spre rejudecare, ci o va reține spre
soluţionare, se impune înlăturarea dispoziţiei de obligare a Statului Român prin C.N.A.I.R. S.A.
la plata către reclamant a sumei de 56.877 euro reprezentând contravaloarea zonei de protecţie şi
siguranţă. În ce priveşte cheltuielile de judecată, se impune diminuarea acestora, acţiunea
reclamantului fiind admisă numai în parte.
XI. Cu privire la recursul declarat de Înalta Curte au în vedere următoarele:
În considerarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C.pr.civ. 1865 potrivit cărora în caz de
casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra
necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanţa de apel era ţinută, în rejudecare, a respecta dezlegările şi indicaţiile conţinute în decizia civilă nr. 1704 din 31.10.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs.
Astfel fiind, era de avut în vedere că prin decizia pronunţată în recurs în cel de-al doilea
ciclu procesual se impunea instanţei de apel să analizeze legalitatea şi temeinicia pretenţiilor
reclamanţilor sub aspectul contravalorii construcţiilor demolate de pe suprafaţa de teren
expropriată, precum şi sub aspectul despăgubirilor corespunzătoare terenului afectat de zona de protecţie şi siguranţă.
Tot astfel, decizia de casare impunea şi efectuarea unui nou raport de expertize, precum şi
administrarea oricăror alte dovezi pe care instanţa de apel le-ar aprecia ca necesare „pentru a stabili dacă terenul aflat în proprietatea reclamantului A., rămas neexpropriat, a suferit o
depreciere valorică cauzată de exproprierea suprafeţei de teren ce constituie obiectul prezentei cauze şi în raport de această constatare, va stabili dacă reclamantul A. este îndreptăţit să
primească despăgubiri pentru această componentă a prejudiciului.” S-a mai statuat în decizia de casare, cu puterea obligatorie rezultată din prevederile art. 315 alin. (1) C.pr.civ. 1865, că „dacă instanţa de apel va constata că deprecierea valorii terenului neexpropriat şi demolarea construcţiilor sunt consecinţa exproprierii suprafeţei litigioase, va stabili şi cuantumul despăgubirilor ce se cuvin persoanei îndreptăţite, expertiza ce se va administra în rejudecare având ca obiectiv şi calcularea despăgubirilor pentru aceste componente ale prejudiciului pretins”.
Aceste majore repere instituite prin decizia de casare au fost cu rigoare avute în vedere de
instanţa de rejudecare a apelului, Curtea de Apel Piteşti dispunând efectuarea unei noi expertize
prin care să se stabilească: dacă terenul rămas în proprietatea reclamantului după exproprierea
suprafeţei de 38 mp a suferit un prejudiciu care urmare a exproprierii, iar în caz afirmativ şi
contravaloarea acestui prejudiciu; dacă lucrările de expropriere au avut ca efect demolarea
construcţiilor (gard, magazie, baracă, vulcanizare şi copertină), iar în caz afirmativ şi contravaloarea acestora.
Astfel fiind, prin raportare la concluziile noii expertize efectuate instanţa de apel a
stabilit că deşi exproprierea a fost dispusă doar pentru suprafaţa de 38 mp, în realitate
proprietatea reclamantului A. a suferit o depreciere suplementară, fiind afectată o suprafaţă de 217,92 mp, aceasta corespunzând zonei de siguranţă şi protecţie aferentă obiectivului care a stat la baza exproprierii, respectiv Autostrada DN7 – Intersecţia Bascov.
În ce priveşte demolarea construcţiilor, instanţa de apel a reţinut, întemeiat tot pe
concluziile expertizei efectuate, că prin expropriere au fost afectate următoarele construcţii aflate în proprietatea reclamantului A.: atelier demolare şi rampă auto ce au fost demolate pe loc; gard dezafectat parţial pe DN 7 şi parţial pe aleea blocurilor, în total pe o lungime de 22 mp; baraca metalică şi magazinul aflat pe zona de protecţie au rămas într-o situaţie de ilegalitate, nemaifiind posibilă obținerea unei autorizaţii de consolidare, modernizare sau extindere, costul inevitabilei lor dezafectări căzând în sarcina proprietarului.
În ce priveşte zona de siguranţă şi cea de protecţie, instanţa de rejudecare a făcut referire
la prevederile O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, această referire îngăduind a fi
înţelese rațiunile pentru care terenul aferent zonei de siguranţă şi celei de protecţie, respectiv
construcţiile încă existente în zona de protecţie, trebuie considerate afectate de expropriere,
justificând despăgubirea reclamantului A.
Observă Înalta Curte, în context, că potrivit dispoziţiilor art. 16 din O.G. nr. 43/1997,
zonele de siguranţă sunt suprafeţe de teren situate de o parte şi de cealaltă amprizei drumului, destinate exclusiv semnalizării rutiere, plantaţiei rutiere sau altor scopuri legate de întreţinerea şi exploatarea drumului, siguranţei circulaţiei ori protecţiei proprietăţilor situate în vecinătatea drumului. Din zona de siguranţă fac parte şi suprafeţele de teren destinate asigurării vizibilităţii în curbe şi intersecţii, precum şi suprafețele de consolidare a terenului drumului şi altele asemenea, fiind interzisă realizarea de culturi agricole sau forestiere pe aceste zone.
Rezultă, aşadar, că zonele de siguranţă sunt supuse unui regim juridic sever şi restrictiv,
afectaţiunea lor fiind exclusiv legată de asigurarea desfăşurării în condiţii de securitate a
circulaţiei rutiere. Prin urmare, proprietarul terenului aferent unei asemenea zone este lipsit, în mod real, de prerogativa dispoziţiei materiale şi a folosinţei dreptului său de proprietate, acesta
fiind, practic, golit de conţinut, o asemenea situaţie având valenţele unei exproprieri de fapt.
De aici, concluzia că se cuvine, în afara oricărei îndoieli, despăgubirea proprietarului unui
teren care este integrat zonei de siguranţă, cu privire la care entităţile statale au omis însă să
dispună exproprierea în condiţiile şi cu procedura stabilite de lege. În ce priveşte zonele de protecţie, art. 17 din O.G. nr. 43/1997 prevede că acestea sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă, necesare protecţie şi dezvoltării viitoare a drumului, ele rămânând în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin: neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător, executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace
înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum, executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea, siguranţa circulaţiei sau modificarea regimul apelor subterane sau de
suprafață. Se poate, deci, constata că deşi legea afirmă în mod expres că terenurile aferente zonei de protecţie rămân în proprietatea vechilor titulari, este totuşi impusă o sumă importantă de
restricţii în legătură cu utilizarea acestora, ceea ce, cu evidenţă, are semnificaţia unei atingeri
aduse dreptului de proprietate al titularului, acesta neputându-se bucura în mod plenar de dreptul său, în sensul art. 44 din Constituţia Românei şi al art. 1 din Protocol adiţional nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pe cale de consecinţă, indemnizarea acestuia în scop reparatoriu, ca formă de compensare
a atingerii aduse, apare ca necesară, astfel că raţionamentul instanţei de apel, care a condus la
acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului A. atât corespunzător prejudiciului aferent terenului integrat zonei de siguranţă şi celei de protecţie, cât şi construcţiilor aferente prin expropriere, apare ca just.
Deşi nu încape nicio îndoială că expunerea de către judecător, în cuprinsul hotărârii, a
argumentelor de fapt şi de drept care i-au întemeiat soluția cuprinsă în dispozitiv se constituie într-o exigenţă majoră a judecăţii, conferind transparenţă actului de judecată şi facilitând cunoaşterea şi înţelegerea de către părţi a raţiunilor care fundamentează judecata şi, prin aceasta, contribuind la acceptarea hotărârii şi a implicaţiilor ei juridice, sociale şi economice, după caz, toate înţelese ca sursă a păcii sociale, în prezentul proces nu s-ar putea însă considera că instanţa de rejudecare a apelului nu şi-ar fi motivat într-o manieră adecvată şi suficientă decizia.
Examinând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte are a constata că instanţa de apel
a menţionat cu claritate elementele de fapt relevante în rejudecare, raportându-le prioritar la
mijlocul de probă cu adevărat util şi concludent în actuala stare a procesului, respectiv la noua
expertiză administrată. În egală măsura, referirile la prevederile O.G. nr. 43/19897 în ce priveşte zona de siguranţă şi protecţia erau, şi ele, de natură a facilita cunoaşterea setului de argumente care susţin soluţia cuprinsă în dispozitiv, nefiind necesare, în sensul învederat de recurentă, referiri ori explicaţii suplimentare. Tot astfel, examinarea considerentelor deciziei îngăduie cu îndestulătoare claritate identificarea legăturii de cauzalitate dintre faptul exproprierii (conjugat, în mod necesar, cu edificarea obiectivului care a justificat exproprierea) şi prejudicierea reclamantului, cu corolarul
admiterii cererii în despăgubire pe care reclamantul A. a dedus-o judecăţii.
În concluzie, nu poate fi primită critica recurentei potrivit căreia decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.pr.civ.1865, ori că prin admiterea acţiunii în sensul celor dispuse în rejudecare s-ar fi ajuns la o încălcare sau aplicare greşită a legii, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. 1865
Contrar celor afirmate de recurenţi, faptul edificării autostrăzii nu poate fi disociat, în
planul stabilirii dreptului la despăgubire şi a întinderii acestuia, de faptul însuşi al exproprierii, ansamblul de consecinţe ale exproprierii trebuind determinat prin raportare la obiectivul (de) realizat pe imobilul expropriat, căci doar în funcție de particularităţile şi implicaţiile acestuia pot fi mai precis stabilite, în integralitatea lor, eventualele efecte suportate de titularul terenului expropriat. Este neîntemeiat şi motivul de recurs prin care se afirmă, în sensul prevederilor art. 304 pct. 6 C.pr.civ. de la 1865, că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale, ea nefiind învestită, în aprecierea recurentei, cu „acordarea contravalorii zonei de protecţie şi siguranţă”. Cum bine a reţinut instanţa de apel şi s-a reiterat şi în cuprinsul deciziei de faţă, prin
decizia civilă nr. 1704/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în
precedentul ciclu procesual, s-a statuat cu forţă obligatorie (art. 315 C.pr.civ.) că dacă instanţa de
apel va constata că deprecierea valorii terenului neexpropriat şi demolarea construcţiilor sunt
consecinţa exproprierii suprafeţei litigioase, în acest caz „va stabili şi cuantumul despăgubirilor
ce se cuvin persoanei îndreptăţite”.
Astfel fiind, rezultă că instanţa de apel a judecat în limitele învestirii sale, conformându-
se dezlegărilor obligatorii ale instanţei de recurs.
În fine, recursul este neîntemeiat şi cu privire la critica ce vizează obligarea pârâtei
recurente la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de apel arătând că actuala recurentă, fiind principală parte căzută în pretenţii, este ţinută la a suporta cheltuielile de judecată angajate de reclamantul A.
Recurenta nu şi-a motivat, de altfel, în mod lămuritor acest motiv de recurs, preferând a
solicita, concis, diminuarea acestor cheltuieli proporţional cu ceea ce s-a acordat, fără însă a
explica în ce ar constata o eventuală disproporţie imputabilă instanţei de apel.
Faţă de toate cele ce preced, recursul a fost respins ca nefondat, în temeiul prevederilor
art. 312 alin. (1) C.pr.civ. de la 1865.
