Invocarea încălcării clauzei de confidențialitate și a dreptului asupra programului de calculator Dreptul patrimonial al fabricantului bazei de date definit în art.1222 din Legea nr.8/1996 are un conţinut similar dreptului de proprietate reglementat de art. 555 din Codul civil, ca drept al titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, în limitele stabilite de lege, cu particularităţile aferente unor prerogative consacrate printr-un act normativ cu caracter special. În cazul în care proprietarul bazei de date îşi asumă, prin contractul încheiat cu autorul programului pentru calculator utilizat la fabricarea sau funcţionarea bazei de date, obligaţia de a nu permite accesul unui terţ la baza de date, pentru studiu, atare obligaţie, considerată de către părţi a fi legată de confidenţialitatea contractului, reprezintă o limitare convenţională a dreptului de proprietate.
În mod echivalent, dacă este vorba despre un fabricant al bazei de date, restrângerea vizează dreptul de a autoriza extragerea şi/sau reutilizarea de către un terț a totalităţii sau a unei părţi substanţiale din baza de date.
Astfel, limitarea convenţională rezidă în exercitarea dreptului asupra bazei de date fără a se aduce atingere dreptului de autor asupra programului pentru calculator în modalitatea expres convenită. Această situaţie de excepţie de la exercitarea dreptului de proprietate impune o abordare restrictivă de analiză a încălcării obligaţiei de confidenţialitate ce revine titularului dreptului, ceea ce înseamnă că obligaţia se socoteşte a fi fost încălcată în măsura în care proprietarul bazei de date a autorizat accesul unui terţ chiar la programul pentru calculator, prin intermediul bazei de date. O asemenea analiză presupune a se cerceta dacă probele indică un acces efectiv al terţului la programul pentru calculator sau dacă acest acces era necesar şi se poate prezuma în mod rezonabil că s-a produs în mod efectiv, aceste aspecte fiind esenţiale pentru stabilirea certă a încălcării obligaţiei asumate prin contract şi, implicit, a încălcării dreptului de autor asupra programului de calculator, din perspectiva obiectului dreptului subiectiv aparţinând titularilor diferiţi şi al întinderii protecţiei conferite prin lege, respectiv prin convenţia părţilor.
Prin cererea formulată la data de 21.04.2015 și înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamanta A. SRL a solicitat instanţei să dispună, în contradictoriu cu pârâta B. SRL, rezilierea contractului nr. 14/2011 încheiat între părți; obligarea pârâtei la plata sumei de 12,383,88 lei, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale emise în perioada februarie 2014 – aprilie 2015, precum si a dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la scadenţă şi până la plata efectivă; obligarea pârâtei la plata contravalorii în lei a sumei de 14,508 de euro, reprezentând daune interese compensatorii; constatarea încălcării dreptului de autor al reclamantei, prevăzut de Legea nr. 8/1996 şi de art. VII din contract; obligarea pârâtei la plata contravalorii în lei a sumei de 100.000 de Euro reprezentând despăgubiri rezultate în urma încălcării dreptului de autor.
Pârâta B. SRL a formulat cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale pentru accesarea fără drept a sistemului său informatic şi punerea în pericol a obligaţiei de a păstra confidenţialitatea asupra datelor cu caracter personal ale pacienţilor.
Prin sentinţa civilă din 17.11.2016, Tribunalul Satu Mare a admis în parte acţiunea, şi, în consecinţă: a dispus rezilierea contractului încheiat între părţi sub nr. 14 din 24.11.2011; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1669 lei reprezentând contravaloarea facturilor pentru serviciile prestate în perioada februarie – martie 2014; a constatat încălcarea de către pârâtă a dreptului de autor aparţinând reclamantei şi a obligat pe pârâtă să plătească celei din urmă despăgubiri în cuantum de 50.000 lei; a respins ca neîntemeiată acţiunea pentru rest; a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă B. SRL; a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 3710 lei reprezentând onorariu avocaţial şi cheltuieli cu taxa judiciară de timbru în limita valorilor încuviinţate, compensând restul cheltuielilor de judecată.
Prin decizia din 13.03.2018, Curtea de Apel Oradea– Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta – reclamantă B. SRL; a admis apelul declarat de reclamanta – pârâtă A. SRL, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei şi suma de 14.508 euro sau echivalentul în lei la data plăţii cu titlu de daune interese compensatorii, cu cheltuieli de judecată în primă instanţă în sumă de 5318 lei; au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei; s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 1198,22 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. SRL, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi, în principal, în rejudecare, respingerea apelului formulat de A. SRL, modificarea în parte a sentinţei apelate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată sub aspectul constatării încălcării dreptului de autor, acordării despăgubirilor în cuantum de 50.000 de lei şi acordării cheltuielilor de judecată şi admiterii cererii reconvenționale formulate, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului,
Înalta Curte constată următoarele:
Motivele de recurs vizează acordarea în apel de daune – interese compensatorii (1),
respingerea motivului de apel referitor la constatarea încălcării dreptului de autor al reclamantei şi acordarea de despăgubiri pe acest temei (2), menţinerea prin decizia de apel a respingerii
cererii reconvenţionale (3).
(1) În ceea ce priveşte daunele compensatorii acordate reclamantei prin decizia de apel, în
cuantum de 14.508 euro, recurenta – pârâtă B. SRL a criticat, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6
şi 8 Cod procedură civilă, modul de calcul al acestora sub două aspecte: pe de o parte, sub
aspectul interpretării date de instanţa de apel clauzei din art. IV alin. 2 din contractul încheiat
între părţi, iar, pe de altă parte, în privinţa modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 130 alin. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Cu privire la primul aspect, Înalta Curte reţine că, în mod necontestat, dispoziţia din sentinţa pronunţată în cauză de către Tribunalul Satu Mare, prin care s-a dispus rezilierea contractului nr. 14/2011 din culpa pârâtei B. SRL, dată fiind neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, beneficiază de autoritate de lucru judecat, în condiţiile în care pârâta nu a înţeles să
critice această soluţie în apel.
În atare context, instanţa de apel a considerat că reclamanta A. SRL este îndreptăţită la
daune – interese compensatorii pe temeiul art. 1530 şi 1531 Cod civil, în conformitate cu care
creditorul are dreptul la daune–interese pentru repararea integrală a prejudiciului ce constituie
consecinţa directă şi necesară a neexecutării, fără justificare sau, după caz, culpabile, a obligaţiei
de către debitor, prejudiciu care cuprinde atât pierderea efectiv suferită de către creditor, cât şi
beneficiul de care acesta a fost lipsit.
Pentru a calcula beneficiul nerealizat de către reclamantă, instanţa de apel s-a raportat la
clauza din art. IV alin. 2 al contractului nr. 14/2011 încheiat între părţi, potrivit căreia „Pentru achiziţionarea programului, de comun acord cu beneficiarul s-a convenit la un parteneriat cu durata a minimum 10 ani de la data semnării contractului.” S-a apreciat că, în urma rezilierii contractului, reclamanta este lipsită de suma de 150 euro + TVA, pentru perioada rămasă până la expirarea contractului (78 luni), în condiţiile în care acesta a fost încheiat pe 10 ani.
Prin interpretarea clauzelor contractuale, în raport de prevederile art.1.266 şi 1.267 Cod
civil, instanţa de apel a stabilit că art. IV alin. 2 prevede durata contractului prin care pârâta a
dobândit dreptul de a folosi programul informatic, pentru suma de 150 euro + TVA lunar, şi nu ipoteza unei colaborări de minimum 10 ani pentru a putea fi pusă în discuţie cumpărarea
programului, astfel cum a susţinut pârâta.
Înalta Curte constată că motivele de recurs nu conduc la infirmarea raţionamentului
juridic dezvoltat prin decizia de apel şi expus anterior.
Recurenta a arătat că, prin contractul în discuţie, încheiat cu proiectantul programului de
calculator, a dobândit, în calitate de beneficiar, dreptul de folosinţă asupra programului respectiv, drept care se năştea lunar, cu obligaţia aferentă de a achita proiectantului o taxă lunară de exploatare şi întreţinere + TVA.
În acelaşi timp, a arătat că menţiunea privind termenul de 10 ani a fost inserată în contract
strict în legătură cu transferul dreptului de proprietate asupra programului informatic în
patrimoniul pârâtei la capătul acestei perioade de timp, iar nu cu asumarea unei obligaţii de plată
timp de 10 ani. Această interpretare nu exclude, aşadar, posibilitatea derulării raporturilor contractuale timp de 10 ani, pârâta fiind motivată de dobândirea dreptului de proprietate la sfârşitul acestui interval, potrivit propriilor susţineri.
Recurenta nu a contestat, aşadar, elementele esenţiale pe baza cărora instanţa de apel a
considerat că reclamanta este îndreptăţită şi la beneficiul nerealizat cu titlu de daune – interese
(pe lângă pierderea efectivă, parte din prejudiciu reparată prin hotărârea primei instanţe), anume
neîncasarea sumei de 150 euro timp de 78 de luni (rămas până la împlinirea perioadei de 10 ani).
Se observă că nu a fost criticată echivalarea de către instanţa de apel a contravalorii
folosinţei programului de calculator convenite chiar de părți cu un beneficiu de care proiectantul este lipsit până la expirarea colaborării convenite, în condiţiile în care, pe de o parte, daunele – interese sunt solicitate ca urmare a rezilierii contractului, şi nu ca modalitate de executare a obligaţiei, respectiv executare prin echivalent, iar, pe de altă parte, recurenta –pârâtă nu mai foloseşte programul, în timp ce proiectantul rămâne proprietar al programului informatic nu numai în urma rezilierii, dar chiar după împlinirea termenului de 10 ani, față de interpretarea dată clauzei în discuţie prin decizia recurată. Totodată, recurenta nu a formulat nicio susţinere în legătură cu caracterul cert şi
previzibil al prejudiciului, pe temeiul art. 1532 şi 1533 Cod civil, făcând referire exclusiv la
dispoziţiile art. 1530 şi 1531 Cod civil.
În acest context, contestarea de către recurentă a interpretării referitoare la durata
contractului este lipsită de finalitate, întrucât eventuala confirmare a interpretării pârâtei nu ar conduce la înlăturarea modalităţii de calcul al beneficiului nerealizat din decizia recurată.
Această concluzie nu este infirmată de argumentele recurentei – pârâte referitoare la
inserarea unui raţionament contradictoriu în motivarea deciziei.
Recurenta a susţinut că instanţa de apel a considerat că termenul de minimum 10 ani de la
art. IV alin. 2 din contract se referă exclusiv la durata contractului, însă, pe de altă parte, a
obligat pe pârâtă la plata sumei de 14.508 euro cu titlu de daune compensatorii, adică tocmai
suma de bani care ar fi fost necesară şi suficientă pentru achiziţionarea, la sfârşitul relaţiilor
contractuale, a programului informatic.
Or, după cum a arătat chiar recurenta, instanţa de apel a apreciat, prin interpretarea
coroborată a clauzelor contractului, că termenul de „achiziţionare” nu se referă la cumpărarea
programului informatic al reclamantei, ci la dobândirea dreptului de a folosi programul. Prin
urmare, nu s-a reţinut că suma de 14.508 euro ar reprezenta contravaloarea programului
informatic, motiv pentru care nu există vreo contradicţie în raţionamentul juridic dezvoltat în
cuprinsul deciziei.
Pe de altă parte, recurenta nu a prezentat niciun indiciu pentru susţinerile sale, din care să
reiasă că suma de 14.508 euro ar echivala cu preţul de cumpărare al programului informatic.
Nici raportarea la prevederile art. 73 din Legea nr. 8/1996, în mod expres invocate prin
motivele de recurs, nu conduce la o altă concluzie decât cea expusă anterior.
Acordarea daunelor interese pentru repararea integrală a prejudiciului ce constituie
consecinţa directă şi necesară a neexecutării culpabile a obligaţiei de către debitor a fost motivată, după cum s-a arătat, exclusiv pe dispoziţiile Codului civil, însă, în considerentele
referitoare la capătul de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru încălcarea
dreptului de autor al reclamantei asupra programului informatic, instanţa de apel a evocat
prevederile art. 73-81 din Legea nr. 8/1996 ce reglementează protecţia programelor de calculator prin dreptul de autor.
În conformitate cu art. 73 alin. (1), „Titularul dreptului de autor al unui program pentru
calculator beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute de prezenta lege, în partea I
a prezentului titlu (…)”.
Art. 63 din partea I vizează contractul de închiriere a unei opere, definit în alin. (1) al
normei ca fiind actul juridic prin care „autorul se angajează să permită utilizarea, pe timp
determinat, cel puţin a unui exemplar al operei sale, în original sau în copie, în special programe
pentru calculator ori opere fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale.”
Aşadar, actul specific în materia dreptului de autor prin care autorul unui program de
calculator permite utilizarea operei sale este contractul de închiriere, ce trebuie să se încheie pe o durată determinată.
În condiţiile în care recurenta a criticat interpretarea instanţei de apel referitoare la durata contractului, fără a indica o clauză contractuală care conține termenul pentru care a fost dobândit dreptul de utilizare a programului pentru calculator şi, după cum s-a arătat, fără a contesta modul de calcul al daunelor interese în interpretarea dată de către instanţa de apel, concluzia lipsei de finalitate a criticii se impune şi din această perspectivă. Mai mult decât atât, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 63 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, „Contractul de închiriere a unei opere este supus dispoziţiilor de drept comun privind
contractul de locaţiune.”
Art. 1785 Cod civil, intitulat „Locaţiunea fără durată determinată”, reglementează tocmai
durata locaţiunii în ipoteza în care în contract aceasta nu a fost prevăzută în mod expres.
Aplicarea normei depinde, însă, de condiţia ca părţile, deşi nu au arătat în contract durata
locaţiunii, nici nu şi-au dorit să contracteze pe o durată nedeterminată. Or, în cauză, recurenta a pretins doar că art. IV alin. 2 din contract nu prevede termenul pentru care contractul a fost încheiat, fără a susţine explicit că actul juridic ar fi fost încheiat pe durată nedeterminată; dimpotrivă, după cum s-a arătat în debutul considerentelor de faţă,
interpretarea sa nu exclude derularea raporturilor contractuale timp de 10 ani, dată fiind motivaţia transmiterii dreptului de proprietate la sfârşitul acestui interval.
În această situaţie, din nou, argumentele din motivele de recurs nu sunt adecvate pentru a
provoca controlul de legalitate al soluţiei instanţei de apel referitoare la acordarea de daune – interese pentru beneficiul nerealizat.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va înlătura susţinerile recurentei
referitoare la primul aspect.
Cu privire la cel de-al doilea aspect, se constată că nu este fondată critica ce vizează
modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 137 alin.(3) lit. b) din Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal, din perspectiva calculării daunelor– interese compensatorii prin includerea
taxei pe valoarea adăugată.
În conformitate cu această normă (ce corespunde art. 286 alin. 4 lit. b din actualul Cod
fiscal, aprobat prin Legea nr. 227/2015), baza de impozitare a TVA nu cuprinde, printre altele,
„sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă/definitivă
şi irevocabilă, după caz, penalizările şi orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau
parţială a obligaţiilor contractuale, dacă sunt percepute peste preţurile şi/sau tarifele negociate”.
Instanţa de apel a inclus cota de TVA în suma de 14.508 euro acordată cu titlu de despăgubiri pentru motivul că aceste daune – interese nu au fost stabilite peste preţul negociat de către părţi, în decizie arătându-se, totodată, că nici nu au fost acordate în baza vreunei clauze penale.
Aceste motive nu sunt contradictorii, astfel cum s-a pretins prin motivele de recurs, din
moment ce s-a considerat că sintagma din text „preţ negociat” se referă nu numai la o clauză
penală, ci şi la contravaloarea dreptului de utilizare a programului informatic, stabilită de părţi prin contract.
Întrucât contrarietatea considerentelor a reprezentat singurul argument pe acest aspect,
fără ca recurenta să critice interpretarea dată textului în discuţie prin decizia recurată, Înalta
Curte, faţă de toate considerentele expuse, va respinge motivele de recurs referitoare la soluţia de acordare a în apel de daune – interese compensatorii.
(2) În ceea ce priveşte menţinerea soluţiei primei instanţe referitoare la constatarea
încălcării dreptului de autor al reclamantei şi acordarea de despăgubiri pe acest temei, Înalta
Curte reţine că, prin decizia recurată, a fost confirmată temeinicia soluţiei în discuţie, cu referire la art. VII alin. 2 din acelaşi contract nr. 14/2011 şi la prevederile referitoare la protecţia
programelor de calculator prin dreptul de autor din Legea nr. 8/1996.
În considerente, s-a constatat că pârâta, deşi este proprietară a bazei de date, a încălcat
dreptul de autor al reclamantei asupra programului informatic X., câtă vreme baza de date era inserată în acest program, iar pârâta şi-a asumat prin contract obligaţia de a nu permite accesul unei alte firme de software la baza de date.
Instanţa de apel a considerat că suma de 50.000 lei acordată de către prima instanţă este
de natură să compenseze prejudiciul moral suferit de către reclamantă ca urmare a încălcării
dreptului său de autor şi a clauzei de confidenţialitate. Pârâta a încălcat cu bună – ştiinţă acea clauză, dând posibilitatea terţului de a cunoaşte ideile şi principiile care stau la baza programului reclamantei, în condiţiile în care şi acea firmă crea programe pentru laboratoare de analize medicale, concurând pe aceeaşi piaţă cu reclamanta.
Recurenta – pârâtă B. SRL a susţinut, în esenţă, că este nelegală concluzia încălcării dreptului de autor şi a clauzei de confidenţialitate din contract, deoarece instanţa de apel a confundat programul informatic X., ce reprezintă proprietatea reclamantei, în calitate de proiectant, cu baza de date, asupra căreia pârâta, în calitate de fabricant de date, deţine dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza şi de a interzice extragerea şi/sau reutilizarea totalităţii sau a unei părţi substanţiale din aceasta, conform Legii nr. 8/1996.
Această confuzie a condus la stabilirea unei situaţii de fapt greşite, în condiţiile în care s-a
ignorat faptul că ceea ce s-a încredinţat noului proiectant a fost o nouă bază de date, ce a fost
creată de către pârâtă după momentul la care şi din motivul că reclamanta a blocat accesul pârâtei la baza de date iniţială, cu atât mai mult cu cât elemente esenţiale din situaţia de fapt reţinută au fost preluate din expertiza tehnică extrajudiciară realizată cu încălcarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra calculatorului şi informaţiilor stocate pe acesta, inclusiv date personale ale pacienţilor.
Cât priveşte daunele morale, recurenta a criticat şi faptul că au fost acordate fără ca
reclamanta să fi indicat şi probat cel puţin anumite elemente pe baza cărora instanţa să poată stabili existenţa şi întinderea prejudiciului, deoarece prejudiciul moral nu poate fi prezumat.
În contextul acestor susţineri şi ţinând cont de invocarea explicită a motivelor de recurs
prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că, într-
adevăr, considerentele deciziei recurate nu sunt lămuritoare în privinţa obiectului protecţiei recunoscute recurentei–pârâte, iar, pe de altă parte, conţine referiri contradictorii la aspecte de
fapt.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă, în considerentele oricărei hotărâri
judecătoreşti trebuie să se arate „obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea
situaţiei de fapt reţinută de instanţa pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
În măsura în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde
motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, hotărârea poate fi casată pe
temeiul art. 497 cu referire la art. 488 alin.(1) pct. 6 Cod procedură civilă. În acest context, urmează a se examina, în limitele susținerilor recurentei, dacă motivarea în fapt şi în drept a deciziei recurate relevă examinarea corespunzătoare a obiectului pretențiilor şi apărărilor formulate în cauză, precum şi a condiţiilor legale presupuse de soluţionarea cererii de chemare în judecată.
Clauza de confidenţialitate inserată în art. VII alin. 2 din contractul nr.14/24.11.2011, pe
temeiul căreia ambele instanţe de fond au apreciat că pârâta B. SRL a încălcat dreptul de autor al reclamantei, are următorul conţinut: „Baza de date este proprietatea exclusivă a Beneficiarului, dar structurile şi programele conţinute în aceasta, precum şi programele – client sunt ale Proiectantului şi sunt protejate de Legea drepturilor de autor nr.8/1996. Beneficiarul nu va pune la dispoziţia altei firme de software sub nicio formă această bază de date pentru studiu, fără acordul scris al Proiectantului. În caz contrar, Proiectantul va cere în instanţă daune interese.”
Se observă că, deşi respectiva clauză menţionează dreptul de proprietate, instanţa de apel
s-a raportat la drepturile patrimoniale şi morale recunoscute titularului dreptului de autor al unui
program pentru calculator prin Legea nr. 8/1996, valorificând trimiterea expresă în contract la
acest act normativ. Instanţa de apel nu a procedat, însă, la fel, în cazul bazei de date, cu toate că, pe de o parte, părţile au agreat existenţa tot a unui drept de proprietate, în favoarea beneficiarului programului de calculator, respectiv a pârâtei B. SRL, drept ce a fost recunoscut ca atare prin
decizia recurată, iar, pe de altă parte, Legea nr. 8/1996 (art. 1221 – 1224 „Drepturile sui-generis
ale fabricanţilor bazelor de date”) reglementează protecţia juridică şi a bazelor de date, în orice
formă a lor, făcând o distincţie netă între baza de date şi programul pentru calculator.
Astfel, potrivit art. 1221 alin. (1), baza de date reprezintă, în sensul legii, „o culegere de
opere, de date sau de alte elemente independente, protejate ori nu prin drept de autor sau conex,
dispuse într-o modalitate sistematică ori metodică şi în mod individual accesibile prin mijloace
electronice sau printr-o altă modalitate”, în timp ce, în alin. (2) al aceleiaşi norme, se prevede în
mod expres că „Protecţia prevăzută în prezentul capitol nu se aplică programelor pentru
calculator utilizate la fabricarea sau funcţionarea bazelor de date accesibile prin mijloace
electronice.”
Art. 1222 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede dreptul patrimonial exclusiv al
fabricantului unei baze de date de a autoriza şi de a interzice extragerea şi/sau reutilizarea
totalităţii sau a unei părţi substanţiale din aceasta, evaluată calitativ sau cantitativ, drept la care s- a făcut referire prin motivele de recurs.
În alin. (2) al aceluiaşi art. 1222 sunt explicate noţiunile de „extragere” şi de „reutilizare”
a totalităţii sau a unei părţi din baza de date, iar art. 1211 alin.4 defineşte fabricantul unei baze de
date ca fiind „persoana fizică sau juridică ce a făcut o investiţie substanţială cantitativă şi
calitativă în vederea obţinerii, verificării sau prezentării conţinutului unei baze de date.”
Înalta Curte apreciază, însă, că neabordarea chestiunii încălcării de către pârâtă a
obligaţiei de confidenţialitate în raport de dispoziţiile Legii nr.8/1996 referitoare la protecţia
juridică a bazei de date nu atrage ipso facto nelegalitatea deciziei, dar nu pentru că prevederile legale sus – menţionate ar fi inaplicabile, ci pentru motivul că instanţa de apel a recunoscut recurentei – pârâte B. SRL un drept de proprietate asupra bazei de date, în temeiul contractului nr. 147/2011.
Dreptul de proprietate asupra bazei de date are conţinutul prevăzut prin art.555 Cod civil,
ca drept al titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, în limitele
stabilite de lege.
Prin urmare, pârâta a păstrat, în perioada derulării raporturilor contractuale cu reclamanta,
dreptul de a deţine şi de a dispune de baza de date.
Aşadar, dreptul patrimonial al fabricantului bazei de date definit în art.1222 din Legea nr.
8/1996 are un conţinut similar dreptului de proprietate, cu particularităţile aferente unor
prerogative consacrate printr-un act normativ cu caracter special.
Pentru a opera protecţia juridică a bazei de date,
trebuie îndeplinite condiţiile prescrise de lege, iar aprecierea pe acest aspect nu este lipsită de
dificultate, în special din cauza condiţiei ca baza de date să reflecte o „investiţie substanţială
cantitativă şi calitativă în vederea obţinerii, verificării sau prezentării conţinutului” (condiție
implicită din art.1211 alin. 4).
În cazul în care proprietarul bazei de date îşi asumă, prin contractul încheiat cu
autorul programului pentru calculator utilizat la fabricarea sau funcţionarea bazei de date,
obligaţia de a nu permite accesul unui terţ la baza de date, pentru studiu, precum în prezenta
cauză, atare obligaţie, considerată de către părţi a fi legată de confidenţialitatea contractului,
reprezintă o limitare convenţională a dreptului de proprietate. În mod echivalent, dacă este vorba despre un fabricant al bazei de date, restrângerea vizează dreptul de a autoriza extragerea şi/sau reutilizarea de către un terț a totalităţii sau a unei părţi substanţiale din baza de date.
Limitarea convenţională rezidă în exercitarea dreptului asupra bazei de date fără a se
aduce atingere dreptului de autor asupra programului pentru calculator în modalitatea expres convenită.
Această situaţie de excepţie de la exercitarea dreptului de proprietate impune o abordare
restrictivă de analiză a încălcării obligaţiei de confidenţialitate ce revine titularului dreptului,
ceea ce înseamnă, în cauză, că obligaţia se socoteşte a fi fost încălcată în măsura în care
proprietarul bazei de date a autorizat accesul unui terţ chiar la programul pentru calculator,
prin intermediul bazei de date.
O asemenea analiză presupune a se cerceta dacă probele indică un acces efectiv al terţului
la programul pentru calculator al reclamantei A. SRL sau dacă, în raport de circumstanţele
speţei, acest acces era necesar şi se poate prezuma în mod rezonabil că s-a produs în mod efectiv.
Din atare perspectivă, se reţine că pârâta a arătat prin motivele de recurs faptul că nu a
transferat către terţ baza de date creată în cadrul contractului încheiat cu reclamanta A. SRL, ci a
creat o nouă bază de date după momentul blocării de către reclamantă a accesului pârâtei la baza iniţială de date. Nici vechea bază de date nu a fost realizată prin utilizarea programului pentru calculator, având o existenţă de sine – stătătoare şi fiind doar accesibilă prin intermediul acestui program. Din acest motiv, accesul terţului la programul de calculator al reclamantei nici nu era necesar, noul program încorporând datele deja aflate în posesia legitimă a pârâtei. Din considerentele deciziei recurate, rezultă că s-a acceptat existenţa a două baze de date: prima, denumită Y., inserată în aplicaţia X. aparţinând reclamantei A. SRL şi accesibilă prin
această aplicaţie, iar cea de-a doua, denumită Z., accesibilă prin aplicaţia cu acelaşi nume.
Instanţa de apel s-a preocupat de stabilirea momentului creării noii baze de date Z., însă
considerentele pe acest aspect sunt contradictorii.
Astfel, instanța de apel a prezumat că terțul proiectant a avut acces la vechea bază de date
Y. şi, implicit, la programul pentru calculator al reclamantei A. SRL, în condiţiile în care noua
bază de date Z. a fost creată după trei minute de la blocarea accesului pârâtei, de către
reclamantă, la vechea bază de date.
S-ar putea presupune că instanţa de apel a avut în vedere, în realitate, scurgerea a trei
minute de la blocarea accesului la vechea bază de date până la instalarea efectivă în reţea, de
către terţ, a noii baze de date Z., şi nu până crearea acesteia.
S-a considerat, astfel, ca fiind greu de crezut posibilitatea pârâtei B. SRL de a contacta un
alt proiectant şi de a instala noul program într-un interval de timp atât de scurt.
Cu toate acestea, instanţa de apel a precizat în mod explicit în mai multe rânduri că se
referă la crearea noii baze de date, a precizat chiar data şi ora la care baza de date a fost creată şi a înlăturat apărarea pârâtei potrivit căreia crearea noii baze de date a fost determinată de blocarea accesului la baza de date Y.
În acelaşi timp, în paragrafele următoare s-a reţinut, pe temeiul raportului de expertiză, al
răspunsului la obiecţiuni şi al expertizei extrajudiciare, că cele două baze de date puteau fi văzute de către utilizatorii ambelor programe de calculator, prin intermediul profilelor de utilizator create, după caz, la instalarea programului informatic de către reclamanta A. SRL, respectiv la instalarea programului informatic Z. de către terţ.
Din această împrejurare, s-a dedus că baza de date Z. a fost creată anterior blocării de
către reclamantă a accesului pârâtei la baza de date Y. şi, totodată, că, în perioada în care au fost
active ambele baze de date, terţul furnizor al aplicaţiei Z. a avut acces la baza de date Y..
Considerentele de mai sus relevă faptul că instanţa de apel a reţinut concomitent crearea
anterioară, dar şi posterioară blocării accesului la vechea bază de date, a noii baze de date,
motive contradictorii care conduc la concluzia că această împrejurare nu a fost pe deplin
lămurită.
Mai mult decât atât, se constată că sursa contrarietăţii din motivarea deciziei rezidă în
neclarificarea chiar a împrejurărilor în raport de care instanţa de apel a prezumat crearea noii
baze de date fie anterior, fie ulterior blocării accesului la vechea bază de date, decizia cuprinzând şi pe acest aspect considerentele contradictorii.
Dacă ne raportăm la împrejurarea menţionată în decizia recurată, în sensul că cele două
baze de date au fost active simultan pentru o perioadă de timp, ar rezulta că nu numai crearea
noii baze de date Z., dar şi instalarea programului pentru calculator Z. al terţului (în măsura în
care au presupus operaţiuni diferite, aspect care, la rându-i, nu a fost clarificat, după cum se va
arăta în continuare), au avut loc anterior blocării accesului pârâtei B. SRL la baza de date Y., din
moment ce bazele de date puteau fi văzute de către utilizatorii ambelor programe de calculator,
în sensul de acces efectiv la acestea.
În primul rând, această constatare contrazice cele stabilite prin aceeaşi decizie, anume că
noua bază de date Z. a fost creată (cu atât mai mult instalată) după trei minute de la blocarea
accesului pârâtei, de către reclamantă, la vechea bază de date.
În al doilea rând, se reţine ca fiind incontestabilă împrejurarea că reclamanta A. SRL, care activa lunar programul pentru calculator şi îl furniza pârâtei în derularea raporturilor contractuale, a avut posibilitatea să vizualizeze în continuare serverul pârâtei şi să constate instalarea noului program informatic Z.
Ambii experţi, atât cel care a efectuat expertiza extrajudiciară, anterior formulării cererii
de chemare în judecată, cât şi cel desemnat de către instanţă, în cursul judecăţii, au avut, la
rândul lor, această posibilitate, dar nu la sediul pârâtei, ci la sediul reclamantei, prin reţeaua
acesteia, din moment ce accesul pârâtei la programul informatic al reclamantei fusese blocat cu un an înainte de iniţierea litigiului de faţă, astfel cum au reţinut ambele instanţe de fond.
Nu este clar, însă, la ce utilizatori se referă instanţa de apel atunci când reţine că aceştia
puteau vedea ambele programe pentru calculator, respectiv dacă este vorba doar despre
reclamantă, în modalitatea arătată anterior, ori şi despre pârâta B. SRL şi/sau terţ. În acest ultim
caz, nu s-a precizat perioada în care ambele baze de date au putut fi văzute, prin raportare la
momentul blocării, dar şi la data creării noii baze de date.
Înalta Curte constată, totodată, că, preocupându-se exclusiv de stabilirea momentului
creării noii baze de date Z., instanţa de apel nu a cercetat susţinerile pârâtei referitoare la obiectul
dreptului său de proprietate.
Considerentele deciziei recurate, expuse anterior, au ca premisă crearea noii baze de date
Z. cu ajutorul terţului, autorul programului pentru calculator cu acelaşi nume, ceea ce înseamnă raportarea, în soluţionarea cauzei, la baza de date în forma încorporată în programul pentru calculator şi accesibilă prin intermediul său şi, mai mult, prezumţia unui acces necesar al terţului nu numai la baza de date, ci chiar la programul pentru calculator al reclamantei, în care era inserată baza de date Y.
Instanţa de apel nu a arătat, însă, motivele pentru care nu a luat în considerare semnificaţia pe care pârâta B. SRL a dat-o bazei de date, anume totalitatea informaţiilor necesare
activităţii de laborator de analize medicale, cu precădere cele referitoare la pacienţi şi la
rezultatele investigaţiilor medicale efectuate de către pârâtă, adică totalitatea datelor aflate în
posesia sa legitimă.
Drept urmare, nu rezultă că s-ar fi cercetat posibilitatea ca pârâta B. SRL să fi pus la
dispoziţia terţului date de aceeaşi natură cu cele pe care le-a pus şi la dispoziția reclamantei A.
SRL în temeiul contractului nr. 14/2011, în aceeaşi modalitate, adică înainte de a fi încorporate
în programul pentru calculator. Această ipoteză ar trebui să excludă accesul efectiv al terţului la programul pentru calculator al reclamantei A. SRL, ceea ce înseamnă verificarea modului concret în care a operat titularul dreptului de proprietate asupra bazei de date în raporturile juridice cu terţul.
S-a arătat deja, în decizia de faţă, că o asemenea analiză presupune a se cerceta dacă
probele indică un acces efectiv al terţului la programul pentru calculator al reclamantei A. SRL sau dacă, în raport de circumstanţele speţei, acest acces era necesar şi se poate prezuma în mod rezonabil că s-a produs în mod efectiv.
Or, aceste aspecte nu au fost lămurite de către instanţa de apel, cu toate că erau esenţiale
pentru stabilirea certă a încălcării obligaţiei asumate prin contract şi, implicit, a încălcării
dreptului de autor al reclamantei asupra programului de calculator, din perspectiva obiectului dreptului subiectiv aparţinând titularilor diferiţi şi al întinderii protecţiei conferite prin lege, respectiv prin convenţia părţilor.
În contextul în care decizia recurată nu cuprinde considerentele decisive pe care le-ar fi
impus soluţionarea cauzei şi, totodată, conţine considerente contradictorii, este întrunit cazul de
casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 6 Cod procedură civilă.
Cât priveşte cealaltă critică referitoare la acordarea daunelor morale, respectiv la cerinţa
existenței unui prejudiciu, Înalta Curte constată că este, de asemenea, fondată.
Prin decizia recurată, a fost confirmată soluţia primei instanţe de obligare a pârâtei la
plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale, pentru încălcarea dreptului de autor al
reclamantei A. SRL.
Recurenta – pârâtă nu a contestat posibilitatea acordării daunelor morale pentru
încălcarea dreptului de autor – prevăzută, de altfel, în mod expres în art. 139 alin. (2) lit. a) din
Legea nr. 8/1996 -, ci a susţinut că au fost acordate fără ca reclamanta să fi indicat şi probat cel
puţin anumite elemente pe baza cărora instanţa să stabilească existenţa şi întinderea
prejudiciului.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a expus considerente vizând, în mod generic,
criteriile ce trebuie avute în vedere pentru aprecierea în echitate a prejudiciului, precum şi
circumstanţele săvârşirii faptei ilicite, dar nu a arătat în concret în ce a constat prejudiciul real şi
efectiv reţinut a fi fost suferit de către reclamantă.
Or, prejudiciul moral nu poate fi prezumat din săvârșirea faptei ilicite, ci trebuie demonstrat în mod distinct prin raportare la atingerea adusă unei valori nepatrimoniale. Titularului îi revine, într-adevăr, obligaţia indicării acestei valori, precum şi a probării elementelor de fapt pretinse a reflecta lezarea sa, pentru a fi avute în vedere de către instanţa de judecată, în evaluarea potenţialului prejudiciabil al faptei săvârşite.
Este de precizat, totodată, că autoaprecierea titularului dreptului este importantă, însă
reprezintă doar unul dintre aspectele ce pot fi luate în considerare, în raport de valorile
nepatrimoniale pretins lezate, neputând a se ignora că impactul faptei prejudiciabile asupra
acestora este, în egală măsură, un element obiectiv, pe care instanţa îl poate evalua pe baza
probatoriului administrat. Întrucât decizia recurată nu cuprinde motivele referitoare la existenţa unui prejudiciu real şi efectiv, suferit de către reclamantă, Înalta Curte constată că este întrunit şi pe acest aspect cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă.
(3) În ceea ce priveşte susţinerile vizând legalitatea menţinerii, prin decizia de apel, a
soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale, Înalta Curte constată că nu reprezintă critici de
nelegalitate a deciziei, posibil a fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1)
Cod procedură civilă şi analizate ca atare.
Clauza din art. VII alin. 1 teza ultimă a contractului nr. 14/24.11.2011 încheiat între părţi,
a cărei pretinsă încălcare a generat formularea cererii reconvenţionale, prevede următoarele:
„Proiectantul garantează Beneficiarului că nu va folosi informaţiile stocate în baza de date X. în
alte scopuri decât cele referitoare la dezvoltarea programului.” Instanţa de apel a apreciat că efectuarea expertizei extrajudiciare la cererea reclamantei, după blocarea accesului pârâtei la baza de date X. de către reclamantă, chiar dacă a presupus vizualizarea bazei de date, nu constituie o folosire a informaţiilor stocate în această bază de date, respectiv a informaţiilor referitoare la pacienţi, numărul acestora, analizele medicale efectuate sau alte informaţii de această natură legate de activitatea pârâtei.
Recurenta s-a referit la folosirea informaţiilor de către reclamantă „în alte scopuri decât
cele referitoare la dezvoltarea programului”, adică la o altă parte a clauzei contractuale faţă de
cea la care s-a raportat instanţa de apel şi care viza existenţa unui act de folosire a informaţiilor.
Or, verificarea folosirii „în alte scopuri” este subsecventă celei privind calificarea unei
fapte a reclamantei drept „folosire a informaţiilor”.
Întrucât recurenta nu a arătat argumentele pentru care consideră că efectuarea expertizei
extrajudiciare ar reprezenta o folosire a informaţiilor stocate în baza sa de date şi menţionate în decizia recurată, urmează a se constata că susţinerile din motivarea recursului nu se raportează la considerentele deciziei recurate, astfel încât nu reprezintă critici de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă şi, în consecinţă, vor fi respinse.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte a admis recursul, exclusiv în considerarea motivelor de recurs analizate la pct. (2) din prezenta decizie şi a dispus casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pe temeiul art. 497 Cod
procedură civilă.
Dispozițiile Legii nr. 8/1996 au fost avute în vedere de către instanțele de judecată astfel
cum erau în vigoare la momentul introducerii acțiunii. În baza art. III din Legea nr. 74/2018, Legea nr. 8/1996 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 489 din 14 iunie 2018, textele fiind renumerotare.
