Sancțiunea anulării contractului de vânzare pentru preț fictiv este consacrată în mod expres
prin dispozițiile art. 1665 alin. (1) C.civ., textul fiind o aplicare particulară, în materia vânzării, a
prevederilor generale din materia obligațiilor, de la art. 1251 din același cod.
Fiind vorba despre o cauză de nulitate relativă, reglementată ca atare printr-o normă
specială, regimul de invocare al acesteia se supune regulii instituite la art. 1248 C.civ., text care, la alin. (2), stabilește astfel: ”Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată”, regulă ce reprezintă o consecință a relativității efectelor contractului, principiu reflectat în conținutul dispoziţiilor art. 1280 C.civ.
Cu toate acestea, succesorul universal al vânzătorului nu poate fi considerat terț (penitus
extranei) în raport cu contractul de vânzare încheiat de autorul său, întrucât, în această calitate, preia în totalitate drepturile și obligațiile sale contractuale, în condițiile acceptării exprese a succesiunii rămase de pe urma acestuia. Concluzia enunțată rezultă fără echivoc din prevederile art. 1282 alin. (1) C.civ., conform cărora: ”(1) La moartea unei părți, drepturile și obligațiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă prin lege, prin stipulația părților ori prin natura contractului nu rezultă contrariul.”
Prin urmare, în condițiile în care nu se identifică incidența vreuneia dintre excepțiile menționate de norma citată, calitatea procesuală activă a reclamantului, succesor cu titlu universal, de a solicita anularea contractului de vânzare pentru preț fictiv nu poate fi negată, date fiind dispozițiile art. 1665 alin. (1) coroborate cu art. 1282 alin. (1) C.civ., regula fiind aceea a preluării
totalității drepturilor și obligațiilor contractuale ale părții decedate de către succesorii săi
universali sau cu titlu universal, în calitatea acestora de avânzi-cauză (habentes causam) – categorie intermediară de persoane care, deși nu au participat la încheierea contractului, suportă efectele acestuia datorită raporturilor în care se află cu părțile contractante.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, Secţia I
civilă la data de 25.11.2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare din data de 15.05.2014, autentificat sub nr. 5920 de BNP X, pentru preţ fictiv şi necompetenţă teritorială a notarului public instrumentator.
Prin sentinţa civilă din data de 13.05.2015, Tribunalul Caraş – Severin, Secţia I
civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A. cu privire la petitul având ca obiect anularea contractului pentru preţ fictiv şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului cu privire la petitul având ca obiect anularea contractului pentru necompetenţa teritorială a notarului.
A respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.
Prin decizia civilă din data de 15.12.2020, Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., împotriva
sentinţei civile nr. 1003/2015, pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin.
A admis cererea de intervenţie accesorie formulată de către intervenientul BNP X prin
reprezentant C. în favoarea pârâtei intimate B.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă a declarat recurs
reclamantul A.
Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8
C.proc.civ., recurentul-reclamant a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei
recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Timişoara, iar, în subsidiar, admiterea recursului şi schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată; cu cheltuieli de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, în esenţă, a susţinut că instanţa de apel nu a observat mai multe aspecte:
În ceea ce priveşte nulitatea absolută determinată de încălcarea competenţei teritoriale a
notarului public:
- având în vedere prevederile art. 269 şi 271 alin. (1) C.proc.civ., legea dispune imperativ
că sancţiunea aplicabilă unui înscris autentic întocmit de o persoană necompetentă sau cu depăşirea
competenţei este nulitatea absolută; - instanţa de apel a reţinut cu încălcarea dispoziţiilor în vigoare că nerespectarea
competenţei teritoriale este de natură a atrage dosar răspunderea disciplinară a notarului, neavând
efecte în ceea ce priveşte nulitatea actului; - raţionamentul instanţei de apel, în sensul că prin norma de la art. 11 din Legea nr.
36/1995 a notarilor publici se ocroteşte un interes particular nu poate fi primit, în condiţiile în care
sancţiunea prevăzută de Codul de procedură civilă este una imperativă; - în Legea nr. 36/1995, obligaţia notarului de a-şi verifica propria competenţă este
subliniată în repetate texte [ex.: art. 83 alin. (2) și art. 9 alin. (2)]; - instanţa nu a analizat faptul că, pentru modul de întocmire a actului autentic, notarul
public a fost sancţionat de Camera Notarilor Publici Timişoara, sancţiunea fiind menţinută de către
Uniunea Naţională a Notarilor; cu privire la această sancţiune, notarul public (intervenient în
prezenta cauză) s-a adresat instanţelor de judecată, solicitând inclusiv sesizarea Curţii Constituţionale
pentru a se pronunţa asupra dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 36/1995; - prin Decizia nr. 678 din data de 17 noiembrie 2016, Curtea Constituţională a respins
excepţia invocată de notarul C., reţinând că norma criticată reglementează un serviciu de interes
public, profesia de notar putând fi exercitată cu respectarea unor reguli stricte, atât de organizare, cât
şi de competenţă, prin care să se asigure ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor
fizice şi juridice, dispoziţia legală criticată prevăzând tocmai o astfel de condiţie de exercitare a
profesiei de notar – paragraful 18 din decizie; a mai reţinut Curtea Constituţională că: „Dispoziţiile
legale referitoare la limitarea teritorială se aplică, în mod egal, tuturor celor care şi-au exprimat
opţiunea de ocupare a locurilor de notar public, în ordinea mediilor obţinute pe locurile din cadrul
Camerei Notarilor Publici în care s-au înscris, iar obiectivul urmărit de legiuitor este unul de interes
general, şi anume asigurarea accesului la serviciile notariale, prin furnizarea acestor servicii în toate
zonele teritoriului naţional” – paragraful 23 din decizie; - interesul ocrotit de lege prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 36/1995 nu este unul
particular, al său, ci, prin această normă, este reglementată modalitatea de organizare a activităţilor
notarilor, interesul fiind unul general, ce vizează accesul întregii societăţi la serviciile notariale; - raţionamentul instanţei de apel încalcă atât dispoziţiile imperative ale Codului de
procedură civilă, cât şi aspectele cu privire la care s-a statuat printr-o decizie obligatorie a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 145 din data de 2017.
Cu privire la calitatea procesuală activă în a solicita anularea contractului de vânzare-
cumpărare pentru preț fictiv:
- în mod greşit instanţa de apel a stabilită că, prin acceptarea succesiunii, nu a dobândit
dreptul de a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care defunctul său
tată ar fi participat la ascunderea naturii reale a contractului prin simulaţie; - în realitate, la momentul semnării actului autentic, tatăl său era imobilizat la pat, din
cauza unei boli incurabile, şi, chiar dacă s-ar admite că, la acea dată, ar fi avut discernământ, acesta
în realitate nu a participat în mod voit la semnarea actului, ci, cel mult, ca urmare a stării de nevoie în
care se afla; - starea de sănătate a tatălui său i-a fost ascunsă şi, doar după ce acesta a decedat,
recurentul a aflat care era în realitate starea autorului său; - tatăl său s-a aflat în permanenţă înconjurat doar de intimata-pârâta B. şi de rudele
acesteia, astfel că, nu a încercat să simuleze natura actului juridic; - prezenţa unui notar din Caransebeş pentru semnarea contractului de vânzare-cumpărare
s-a datorat faptului că niciun notar din Reşiţa nu a acceptat să autentifice un asemenea contract, în
condiţiile în care oraşul este unul relativ mic şi toţi notarii din localitate îl cunoscuseră pe autorul
său, personal sau din auzite;
Prima instanță şi instanța de apel au neglijat dispoziţiile art. 1282 C.civ.; - nimeni nu contestă faptul că defunctul său tată ar fi avut posibilitatea de a se adresa
instanţei de judecată, în raport de împrejurarea că nu i s-a achitat efectiv preţul contractului, însă,
deşi toate drepturile şi obligaţiile izvorâte din acelaşi contract i-au fost transmise, conform art. 1282
C.proc.civ., în privinţa sa, instanţele au stabilit faptul că nu are calitate procesuală şi, drept urmare,
nu poate promova o acţiune izvorâtă din contract, întrucât nu ar fi dobândit şi dreptul de a solicita
anularea acestuia – acest raţionament încalcă textul de lege menţionat, întrucât Codul civil nu
limitează care anume drepturi se transmit succesorilor universali, ci, dimpotrivă, stabileşte că se
transmit toate drepturile şi obligaţiile contractuale.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului, ca
nefondat, şi menţinerea în tot a deciziei recurate, fără cheltuieli de judecată. Intimatul-intervenient BNP X nu a formulat întâmpinare.
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor
formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru considerentele ce urmează.
Obiectul cererii de chemare în judecată privește solicitarea recurentului-reclamant A., în
calitate de succesor universal al defunctului D., de anulare a contractului de vânzare autentificat sub
nr. 540/15.05.2014 de BNP X, contract perfectat între autorul său, în calitate de vânzător, și intimata-pârâtă, B., în calitate de cumpărător.
Două au fost motivele de nulitate invocate de către recurentul-reclamant: încălcarea
competenței teritoriale de către notarul public instrumentator (sau nesocotirea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, potrivit completării de acțiune depuse de reclamant la prima instanță), precum și anularea contractului de vânzare pentru preț fictiv, pe temeiul prevederilor art. 1665 C.civ. (contractul fiind încheiat sub imperiul Legii nr. 287/2010 privind Codul civil).
Prima instanță a reținut că reclamantul nu are calitate procesuală activă în formularea cererii
având ca obiect anularea contractului de vânzare pentru preț fictiv, iar pentru cel de-al doilea motiv de nulitate, reținând legitimarea procesuală activă a reclamantului de a invoca un pretins motiv de nulitate absolută (încălcarea unei norme de competență teritorială exclusivă a notarului public instrumentator), cererea a fost respinsă pe fond, ca neîntemeiată, considerându-se că, în privința notarilor publici, competența exclusivă este reglementată prin dispozițiile art. 15 lit. a) – g) din Legea nr. 36/1995, iar nu prin cele de la art. 11 din același act normativ, în cauză, neverificându-se niciuna dintre ipotezele de la art. 15.
Această soluție a tribunalului a fost confirmată de instanța de apel, prin decizia supusă
prezentului recurs. Recurentul-reclamant, prin memoriul de recurs, a formulat critici susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ. Referitor la primul aspect – încălcarea de către notarul instrumentator a normelor de
competență specifice activității notariale – Înalta Curte constată că, deși s-a respins excepția lipsei
calității procesuale active a reclamantului pe baza faptului că acesta a invocat un pretins motiv de nulitate absolută, instanțele de fond au reținut că în cazul încălcării normei de la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 sancțiunea ce poate interveni vizează exclusiv atragerea răspunderii disciplinare a notarului care a încheiat actul cu nesocotirea normelor de competență, și nicidecum anularea sau nulitatea actului juridic astfel încheiat.
În același context, după citarea prevederilor art. 74 lit. a) din Legea nr. 36/1995 (referitoare la
răspunderea disciplinară a notarului public care a încălcat competența generală, materială și
teritorială stabilită prin lege), curtea de apel a reținut că, și în această situație, interesul ocrotit este unul particular, astfel încât, reclamantul era ținut să dovedească vătămarea produsă prin încheierea actului de către notarul public necompetent teritorial și imposibilitatea remedierii acestei vătămări altfel decât prin anularea actului.
Înalta Curte apreciază că aceste argumente, astfel cum susține și recurentul prin motivele de
recurs, nu sunt de natură a contura silogismul judiciar pe baza căruia instanța de apel a confirmat soluția de respingere pe fond a cererii formulate de reclamant privind anularea sau constatarea nulității contractului de vânzare, urmare a încălcării de către notarul public a normelor de competență teritorială prevăzute de art. 11 din Legea nr. 36/1995 pentru îndeplinirea obligațiilor sale
profesionale.mPotrivit acestei norme: ”(1) Notarul public își desfășoară activitatea la sediul biroului notarial în care funcționează. Pentru îndeplinirea obligațiilor profesionale, notarul public se poate deplasa și în afara sediului biroului notarial, în limitele circumscripției teritoriale a judecătoriei în care își desfășoară activitatea.
(2) În cazul în care în circumscripția unei judecătorii funcționează mai multe birouri de notari publici, competența teritorială a fiecărui notar public se întinde pe tot cuprinsul acelei circumscripții. Competența teritorială a notarilor publici numiți în municipiul București se întinde pe tot cuprinsul
circumscripției Tribunalului București.”
Totodată, art. 15 din același act normativ prevede: ”În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin,
notarul public are competenţă generală, cu excepţiile prevăzute în situaţiile următoare:
a) procedura succesorală notarială este de competenţa notarului public din biroul notarial
situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu;
b) în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre notarii
publici care îşi desfăşoară activitatea într-un birou individual sau într-o societate profesională din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă;
c) actele de protest al cambiilor, al biletelor la ordin şi al cecurilor se fac de notarul public din
circumscripţia teritorială a judecătoriei în care urmează a se face plata;
d) eliberarea duplicatelor de pe actele notariale, îndreptarea erorilor materiale sau
completarea omisiunilor vădite se face de notarul public în a cărui arhivă se află originalul actelor
notariale;
e) procedura divorţului este de competenţa notarului public cu sediul biroului în
circumscripţia judecătoriei în a cărei rază teritorială se află locul încheierii căsătoriei sau ultima locuinţă comună a soţilor;
f) procedura eliberării încheierii cu privire la rezultatul verificărilor efectuate în Registrul de
evidenţă a procedurilor succesorale al Camerelor şi în registrele naţionale notariale ale Uniunii se
îndeplineşte de notarul public competent, în condiţiile legii, să efectueze procedura succesorală;
g) orice alte situaţii prevăzute de lege.”
Curtea de apel a reţinut, raportat normele citate, că notarii publici au competenţa generală în
îndeplinirea oricăror atribuţiilor profesionale, cu excepţia situaţiilor prevăzute de art. 15 alin. (1) lit.
a) – g) din Legea nr. 36/1995, în care competenţa teritorială este exclusivă.
În acest context, s-a apreciat că ”încheierea contractului de vânzare cumpărare nu reprezintă o astfel de competenţă teritorială exclusivă, atunci când se încheie la sediul biroului notarial.”
Sub aspect factual, instanțele anterioare au reținut că actul de vânzare atacat din cauză a fost
încheiat la domiciliul vânzătorului (autorul recurentului), domiciliu plasat în circumscripția
Judecătoriei Reșita, prin deplasarea notarului în afara circumscripției judecătoriei în a cărei rază
avea dreptul, potrivit legii, să își îndeplinească atribuțiile profesionale (circumscripția Judecătoriei Caransebeș), așadar, cu încălcarea prevederilor art. 11 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 36/1995. Pentru nesocotirea normelor de organizare a propriei profesii, notarul instrumentator a fost sancționat disciplinar, în baza prevederilor art. 74 lit. a) din același act normativ, astfel cum a rezultat din actele și lucrările cauzei.
Bazându-se pe aceste circumstanțe, instanța de apel, fără a indica la care dintre norme se
raportează (art. 11 sau art. 74 lit. a din Legea nr. 36/1995) a concluzionat că nesocotirea prevederilor art. 11 alin. (2) este de natură a atrage exclusiv sancționarea disciplinară a notarului, precum și faptul că acestea ocrotesc un interes privat, apreciind că reclamantul era ținut de dovedirea unei vătămări care i-ar fi fost cauzată prin încheierea actului în aceste condiții.
Înalta Curte apreciază că în baza prevederilor art. 22 alin. (1) C.proc.civ., instanța de apel era
datoare, în cadrul exercitării controlului judiciar, să verifice identificarea corectă de către tribunal a regulilor de drept aplicabile cauzei (cu referire la acest motiv de nulitate a contractului).
Astfel, în condițiile în care reclamantul a solicitat să se constate nulitatea sau să se dispună
anularea contractului de vânzare aut. sub nr. 540/15.05.2014 de BNP X pentru motivul încheierii acestui contract cu nesocotirea art. 11 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 36/1995, era necesar, mai întâi, a se califica motivul de nulitate invocat de către reclamant ca fiind un motiv de nulitate absolută sau un motiv de nulitate relativă.
Spre o atare finalitate, era necesar a se observa, în mod prioritar, că Legea nr. 36/1995, lege
specială dedicată reglementării atribuțiilor profesionale a notarilor publici și a activității notariale, din perspectiva terților sau a părților actului notarial astfel încheiat, nu prevede în mod expres nicio sancțiune pentru actul juridic încheiat în aceste condiții.
O atare constatare atrăgea pentru instanța de apel necesitatea identificării și calificării
motivului de nulitate în baza prevederilor dreptului comun (Codul civil sau Codul de procedură civilă) și, în consecință, analizarea acestuia pe fond, dacă se verifica în mod real premisa unui motiv de nulitate absolută.
Este necesară întrunirea acestei premise, pentru că în considerarea acesteia, prima instanță a
respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, în legătură cu motivul de nulitate derivând din încălcarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 36/1995, respingerea excepției fiind intrată sub autoritate de lucru judecat, prin neatacarea soluției de către intimata-pârâtă.
Înalta Curte apreciază că, în acest sens, pentru o corectă îndeplinire a competenței legale
funcționale a curții de apel prevăzute de art. 479 alin. (1) C.proc.civ., era util a se recurge la aplicarea dispozițiile art. 1250 – 1253 C.civ., norme ce reprezintă un filtru legal esențial pentru decelarea cauzelor de nulitate absolută de cele de nulitate relativă, dar și la analizarea eventualei incidențe a art. 269, 271 C.proc.civ. referitoare la înscrisurile autentice, precum sunt ex lege înscrisurile notariale.
Nu în ultimul rând, astfel cum recurentul susține, în rejudecare, ar putea prezenta relevanță și
cele reținute de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 678 din 17.11.2016, pronunțate în soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 36/1995, excepție invocată în etapa judiciară a procedurii disciplinare de către notarul instrumentator al contractului de vânzare atacat în cauza de faţă.
Față de cele arătate, Înalta Curte reține a fi întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de
art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., în legătură cu motivul de nulitate constând în încălcarea
prevederilor art. 11 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 36/1995, întrucât instanța de apel nu a calificat
motivul de nulitate valorificat de reclamant (urmând etapele anterior expuse) și nici nu a explicitat raționamentul logico-juridic care a condus-o la confirmarea soluţiei de respingere pe fond a acestei cereri.
În aceste circumstanțe, Înalta Curte nu dispune de elementele necesare exercitării controlului
de legalitate în această etapă procesuală, din perspectiva acestui motiv de nulitate invocat de
reclamant. Referitor la cererea de anulare a aceluiași contract de vânzare aut. sub nr. 540/15.05.2014 de BNP X pentru preț fictiv, Înalta Curte apreciază că printr-o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente, curtea de apel a confirmat lipsa legitimării procesuale active a reclamantului pentru formularea acestei cereri, astfel încât, se constată a fi întrunit și cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Sancțiunea anulării contractului de vânzare pentru preț fictiv este consacrată în mod expres
prin dispozițiile art. 1665 alin. (1) C.civ.: ”(1) Vânzarea este anulabilă atunci când prețul este stabilit fără intenția de a fi plătit”, norma astfel edictată, fiind o aplicare particulară, în materia vânzării, a prevederilor generale din materia obligațiilor, de la art. 1251 din același cod: ”Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispozițiile legale privitoare la capacitatea de exercițiu, când consimțământul uneia dintre părți a fost viciat, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege.”
Fiind vorba despre o cauză de nulitate relativă, reglementată ca atare printr-o normă specială,
cum corect a observat și instanța de apel, regimul de invocare al acesteia se supune regulii instituite
la art. 1248 C.civ., text care, la alin. (2), stabilește astfel: ”(2) Nulitatea relativă poate fi invocată
numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată.”
În configurația raportului juridic obligational generat prin încheierea contractului de vânzare
aut. sub nr. 540/2014 de BNP X, stabilirea unui preț fictiv era de natură a leza interesul vânzătorului (autorul reclamantului), întrucât norma de la art. 1660 C.civ. prin care se stabilesc însușirile legale ale prețului unei vânzări, este edictată în favoarea vânzătorului, acesta fiind creditorul dreptului de a încasa prețul, drept corelativ și interdependent cu obligația cumpărătorului de a-l achita.
Regula înscrisă la art. 1248 alin. (2) C.civ. reprezintă o consecință a relativității efectelor
contractului, principiu reflectat în conținutul normei de la art. 1280 C.civ.: ”Contractul produce
efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel.”
Cum în speța de faţă, autorul reclamantului (vânzătorul D.) a decedat, iar recurentul
reclamant, A., în calitate de unic moștenitor legal acceptant al succesiunii tatălui său, este cel care a
promovat cererea de anulare a contractului pentru motivul prețului fictiv, curtea de apel a negat calitatea procesuală activă a reclamantului pentru a formula această pretenție, confirmând soluția primei instanțe (și) sub acest aspect.
Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat că prin instituirea unui preţ fictiv în
cuprinsul contractului de vânzare cumpărare, atât autorul reclamantului (D.), cât şi pârâta-intimată B., au participat la simularea naturii actului juridic încheiat și, ca atare, interesul particular al autorului D. nu poate fi considerat lezat, astfel încât să fie necesar a fi apărat prin anularea actului.
Aceeași instanță de apel a apreciat că în mod legal şi temeinic a stabilit tribunalul că prin
acceptarea succesiunii defunctului său tată, reclamantul nu a dobândit dreptul de a solicita anularea contractului de vânzare, în condiţiile în care autorul său a participat la ascunderea naturii reale a contractului prin simulaţie.
Înalta Curte constată, astfel cum corect susține și recurentul prin motivele de recurs, că
instanța de apel nu a stabilit calitatea reclamantului în raport cu actul juridic denunțat pentru preț fictiv, a ignorat normele juridice incidente și care erau de natură a conduce la dezlegarea acestei chestiuni litigioase, după cum, în plus, a recurs la invocarea unor instituții juridice neoperante în cauză (simularea naturii juridice a actului încheiat, ca act public).
Recurentul-reclamant nu poate avea calitatea de terț (penitus extranei) în raport cu contractul
de vânzare analizat, având în vedere că are calitatea de succesor universal al vânzătorului, iar în această calitate preia în totalitate drepturile și obligațiile contractuale ale autorului său, în condițiile acceptării exprese a succesiunii rămase de pe urma acestuia, astfel cum reiese din duplicatul declarației recurentului-reclamant de acceptare a moștenirii.
Concluzia enunțată rezultă fără echivoc din prevederile art. 1282 alin. (1) C.civ., conform
cărora: ”(1) La moartea unei părți, drepturile și obligațiile contractuale ale acesteia se transmit
succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă prin lege, prin stipulația părților ori prin
natura contractului nu rezultă contrariul.”
Prin urmare, în condițiile în care instanța de apel, în rejudecare, nu va identifica incidența vreuneia dintre excepțiile menționate de norma citată, calitatea procesuală activă a recurentului-
reclamant de a solicita anularea contractului de vânzare pentru preț fictiv nu poate fi negată, date
fiind dispozițiile art. 1665 alin. (1) coroborate cu art. 1282 alin. (1) C.civ., regula fiind aceea a
preluării totalității drepturilor și obligațiilor contractuale ale părții decedate de către succesorii săi universali sau cu titlu universal, în calitatea acestora (între alții) de avânzi-cauză (habentes causam) -categorie intermediară de persoane care, deși nu au participat la încheierea contractului, suportă efectele acestuia datorită raporturilor în care se află cu părțile contractante.
Potrivit mecanismului anterior descris, aplicat la circumstanțele speței, aceasta înseamnă că
recurentul-reclamant, în temeiul art. 1282 alin. (1) C.civ. a preluat dreptul autorului său de a se
prevala de dispozițiile art. 1665 alin. (1) din același cod, anume de a solicita anularea vânzării pentru preț fictiv, întrucât acesta, în calitate de având-cauză, este continuatorul personalității autorului său.
Consecința acestei dezlegări are și efectul înlăturării referirilor instanței de apel la operațiunea juridică a simulației cu privire la natura juridică a contractului de vânzare aut. sub nr. 540/2014 la BNP X, în termenii deja expuși, întrucât, prin considerentele redate mai sus, curtea de apel a reținut, în realitate, că ori de câte s-ar verifica ipoteza unui preț fictiv într-un contract de vânzare, dispozițiile art. 1665 alin. (1) C.civ. sunt inaplicabile, pentru că ar fi paralizate în mod automat de dispozițiile art. 1289 și urm. C.civ., norme ce reglementează simulația, felurile ei și efectele acesteia.
Or, o astfel de dezlegare nu poate fi validată, întrucât normele juridice sunt edictate de
legiuitor pentru a fi general aplicabile, ori de câte ori premisa acestora se verifică, prin raportare la o situație de fapt sau alta care se încadrează în ipoteza normei.
Totodată, este de precizat că cele două texte evocate coexistă în fondul activ al Codului civil,
astfel încât, aplicarea art. 1665 alin. (1) ar putea fi înlăturată numai dacă cealaltă parte decât cea
lezată prin stabilirea fictivă a prețului (deci, cumpărătorul), invocă și dovedește operațiunea juridică a simulației, simulația fiind o operațiune complexă ce presupune, pe lângă actul public (nereal), existența cel puțin a acordului simulatoriu (care este de esența simulației) și, uneori, existența unui act secret, în sens de instrumentum (prin care sunt stabilite de către părți raporturile juridice reale dintre ele).
Concluzionând, Înalta Curte reține, pe de o parte, că intimata-pârâtă nu a invocat în cauză o
astfel de apărare, prin niciun act de procedură provenind de la aceasta, iar, pe de altă parte, aplicarea art. 1289 și urm. C.civ. referitoare la simulaţie nu putea fi invocată de instanță din oficiu, în absența unei norme legale în acest sens.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6
și 8 rap. la art. 497 și art. 496 alin. (2) C.proc.civ., a admis recursul declarat de către reclamant și a
casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.
Cererea recurentului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs va fi
avută în vedere de instanța de apel în rejudecare, întrucât soluția de casare cu trimitere spre
rejudecare pronunţate prin prezenta decizie nu permite cunoașterea, la acest moment, a părții care a câștigat și, respectiv a celei care a pierdut procesul, pentru a fi operant criteriul legal al culpei procesuale ce decurge din conținutul prevederilor art. 453 C.proc.civ.
