Pentru a fi îndeplinită cerința prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 – respectiv finalizarea procedurilor administrative/judiciare, la momentul încheierii contractului de concesiune, se impunea ca împotriva dispoziţiei de respingere a notificării să nu se formuleze
contestaţie în termenul legal sau ca o eventuală contestaţie să fi fost deja soluţionată definitiv de
instanţa de judecată. Însă, cum la data încheierii contractului de concesiune termenul de contestaţie de 30 de zile de la comunicare prevăzut de art.26 alin.(3) din lege nu era împlinit, nu se poate considera că procedura administrativă fusese epuizată.
Astfel fiind, câtă vreme cauza de nulitate, reglementată de art. 21 alin. (5) din Legea nr.
10/2001 – şi anume, existenţa unei notificări nesoluţionate care privea terenul concesionat –, exista în mod obiectiv la data încheierii contractului de concesiune, instanţa de apel a procedat în mod greşit la înlăturarea aplicării acestui text de lege.
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 12.03.2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Brăila, Consiliul Local Municipal Brăila, C. şi D., constatarea nulităţii absolute a contractului de concesiune autentificat sub nr. 1582 din 19.03.2015, privind suprafaţa de teren de 209 mp, situată în Brăila, str. X nr.37A, lot 2, repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă din 2019, Judecătoria Brăila a respins excepţia lipsei de interes, a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune autentificat sub nr. 1582/2015 de SPN E., având ca obiect imobilul teren în suprafaţă de 209 mp situat în Brăila, str. X. nr. 37A lot 2 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Împotriva acestei hotărâri s-a exercitat apel de către pârâţii C., D. şi Municipiul Brăila, iar
prin decizia civilă din 2020 a Tribunalului Brăila, a fost anulată sentinţa atacată şi s-a dispus
trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă la Tribunalul Brăila, Secţia I civilă.
S-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001, competenţa materială
de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului şi nu judecătoriei.
Prin sentinţa civilă din 29.07.2020, pronunţată de Tribunalul Brăila, a fost respinsă excepţia lipsei de interes invocată de pârâţi şi a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului
Brăila prin Primar, Consiliul Local Municipal Brăila, C. şi D.
Prin decizia din 11.03.2021 a Curții de Apel Galați -Secția I civilă pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A și B împotriva sentinței din 29.07.2020.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Galaţi au declarat recurs reclamanţii A. şi B., criticând soluţia pentru nelegalitate. În cuprinsul cererii de recurs reclamanţii au formulat, în esenţă, următoarele critici:
Instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001. Deşi reţine că acestea nu trebuie interpretate în sens restrictiv, chiar instanţa face o astfel de interpretare, ceea ce a condus la denaturarea voinţei legiuitorului. Contrar reţinerilor instanţei de apel, indisponibilizarea avută în vedere de către legiuitor nu este pe o durată nedeterminată, ci până la finalizarea procedurii administrative şi/sau judiciare, generate de legea specială;
Prin notificarea nr. 1622 din 08.11.2001 s-a arătat imobilul ce se revendică; motivul
respingerii notificării aşa cum rezultă din actele de la dosar, l-a constituit neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.2, 3 şi 4 din legea specială (nr. 10/2001) şi nicidecum faptul ca nu au arătat suprafaţa terenului şi a construcţiilor, descrierea imobilului, vecinătăţile sau alte coordonate sau că nu ar fi efectuat în procedura administrativă o expertiză;
Contrar reţinerilor instanţei de apel, împrejurarea că abia în luna decembrie 2017, în cadrul procesului ce a avut ca obiect contestaţia formulată împotriva dispoziţiei prin care a fost respinsă notificarea nr.1622, s-a stabilit în baza expertizei tehnice de specialitate efectuate în cauză că imobilul notificat se suprapune parţial cu cel din str. X. nr. 37A lot 2, nu este lipsită de relevanţă, întrucât face dovada faptului că la momentul semnării contractului de concesiune motivul de nulitate exista;
Notificarea nu a fost respinsă pe motivul neidentificării imobilului ci pentru lipsa unor acte de stare civilă;
În mod eronat instanţa de apel a reţinut că la data încheierii contractului de concesiune
procedura administrativă de soluţionare a notificării era terminată, iar pe rolul instanţelor
judecătoreşti nu era înregistrat niciun litigiu având ca obiect imobilul revendicat, procedura
administrativă fiind încheiată prin emiterea dispoziţiei nr. 735 din 13.02.2015; Contractul de
concesiune având ca obiect imobilul teren în suprafaţă de 209 mp, situat în Brăila, str. X. nr.37A lot.2 a fost încheiat în data de 19.03.2015, dată la care nu expirase termenul de contestaţie de 30 de zile.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ.
UAT Municipiul Brăila şi Consiliul Local Municipal Brăila au depus întâmpinări, în termen legal, solicitând respingerea recursului ca nefondat, iar recurenții nu au înțeles să formuleze răspuns la întâmpinare.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Circumstanţele relevante ale cauzei, aşa cum rezultă din considerentele hotărârilor instanţelor
de fond, sunt, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii au formulat o notificare în temeiul Legii nr.10/2001, în interiorul termenului
legal edictat, prin care au cerut Primăriei Municipiului Brăila acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat la adresa din Brăila, str. Y. nr.39, ce a fost naţionalizat de la autorul lor în temeiul Decretului nr.92/1950.
Notificarea reclamanţilor a fost soluţionată prin emiterea unei dispoziţii la data de 13.02.2015, prin care a fost respinsă notificarea. Această dispoziţie a fost atacată de reclamanţi, iar judecata acestui litigiu (dosarul nr. x/113/2016) este în prezent suspendată până la soluţionarea
definitivă a cauzei de faţă.
La data de 19.03.2015, între pârâţii persoane fizice şi pârâtul persoană juridică s-a încheiat în
formă autentificată un contract de concesiune cu privire la un imobil teren situat în Brăila, str. X.
nr.37A, teren aferent unei construcţii care, la rândul său, a fost dobândită de pârâţii C. şi D. în anul 2011 prin cumpărare de la municipalitate.
Cu ocazia administrării probatoriului în dosarul având ca obiect contestaţia reclamanţilor
împotriva dispoziţiei de respingere a notificării, expertiza judiciară acolo administrată a relevat că imobilul ce face obiectul notificării include şi terenul din str. X. nr.37A, ce a făcut obiectul
contractului de concesiune, a cărui nulitate se invocă în cauza de faţă în baza art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001.
Tribunalul şi Curtea de apel au respins acţiunea reclamanţilor prin care cereau constatarea
nulităţii absolute a contractului de concesiune încheiat cu privire la terenul notificat; argumentele reţinute valorifică, în esenţă, împrejurări legate de imposibilitatea de identificare a terenului ce a fost indicat în notificare la momentul soluţionării notificării, de absenţa din partea reclamanţilor a unui act juridic cu efect translativ de proprietate care să justifice dreptul autorului reclamanţilor, de
necunoaşterea de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării a suprapunerii celor două
terenuri, situate formal la adrese diferite, înainte de expertiza de specialitate administrată în dosarul de contestaţie şi de absenţa oricăror mijloace de dovadă din partea reclamanţilor care să permită la data emiterii dispoziţiei determinarea identităţii între terenul notificat şi cel concesionat.
Totodată, a fost considerată relevantă împrejurarea că la data încheierii contractului de
concesiune – 19.03.2015 – notificarea era soluţionată – de la data de 13.02.2015. Potrivit art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la data încheierii contractului de concesiune atacat – 19.03.2015 – „Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, sunt interzise înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea cu sarcini sub orice formă a bunurilor imobile – terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi.”
Instanţa de recurs observă în primul rând, în acord cu reclamanţii recurenţi, că în speţă la data
încheierii contractului de concesiune a cărui nulitate se invocă procedurile administrative şi judiciare generate de Legea nr.10/2001 cu privire la notificarea reclamanţilor nu erau soluţionate.
Astfel, dispoziţia prin care notificarea reclamanţilor a fost respinsă a fost emisă la data de 13.02.2015, dar pentru ca cerinţa din norma evocată să fie îndeplinită se impunea ca împotriva acesteia să nu se formuleze contestaţie în termenul legal sau ca o eventuală contestaţie să fie deja soluţionată definitiv de instanţa de judecată.
Or, faţă de data comunicării acestei dispoziţii către reclamanţi, astfel cum a rezultat din
situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond (26.02.2015), la data de 19.03.2015 termenul de
contestaţie de 30 de zile de la comunicare prevăzut de art.26 alin.3 din lege nu era împlinit.
Cu privire la apărarea intimaţilor persoane juridice în sensul că reclamanţii au contestat
dispoziţia de respingere a notificării cu depăşirea termenului legal, Înalta Curte consideră că o atare susţinere nu poate schimba concluzia de mai sus, pe de-o parte pentru că la data încheierii
contractului de concesiune nu era împlinit termenul legal de contestaţie (calculat chiar potrivit susţinerilor intimatelor), ceea ce este suficient pentru a constata neepuizarea procedurii administrative şi pe de altă parte pentru că determinarea formulării sau nu în termen a contestaţiei ce a urmat excede cadrului procesual de faţă şi nu poate face obiectul analizei acestei instanţe.
În plus, împrejurările considerate relevante de instanţele de fond pentru a justifica înlăturarea
sancţiunii nulităţii absolute prevăzute de lege nu sunt apte a avea un astfel de efect, în aprecierea
instanţei de recurs. Astfel, intimaţii nu au contestat în prezentul litigiu împrejurările de fapt reţinute de instanţa de apel, în sensul că expertiza judiciară din dosarul de contestaţie a statuat în sensul suprapunerii celor două imobile, respectiv a terenului situat în str. Y. nr.39, naţionalizat de la autorul reclamanţilor şi a terenului situat în str. X. nr.37A, concesionat de municipalitatea pârâtă către pârâţii C. şi D.
Or, cauza de nulitate – existenţa unei notificări nesoluţionate care privea terenul concesionat
– exista în mod obiectiv şi la data încheierii contractului de concesiune, fiind doar dovedită ulterior, astfel încât instanţa de apel a procedat în mod greşit la înlăturarea aplicării art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001 cu argumentul că municipalitatea nu putea cunoaşte existenţa suprapunerii pentru că reclamanţii nu au ataşat notificării planuri cadastrale sau alte înscrisuri care să permită poziţionarea terenului notificat.
Dimpotrivă, cum în mod corect susţin recurenţii, entitatea învestită cu soluţionarea notificării
avea obligaţia legală de a proceda la o identificare corectă a imobilului notificat, fiind, de altfel,
deţinătoarea tuturor informaţiilor necesare în acest scop.
În plus, norma cuprinsă în art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001 reglementează un caz de nulitate
absolută, ce operează în prezenţa condiţiilor cu caracter obiectiv enunţate de text – care în speţă erau îndeplinite la data încheierii actului atacat – şi care nu distinge în funcţie de buna sau reaua-credinţă a părţilor actelor juridice vizate şi nici în funcţie de gradul de diligenţă al acestora din perspectiva cunoaşterii motivelor de nulitate.
De aceea, împrejurările mai sus enumerate, care decurg din faptul identificării cu acurateţe a
terenului notificat abia în etapa judiciară a soluţionării notificării, nu înlătură sancţiunea nulităţii invocată de recurenţii reclamanţi.
Această concluzie atrage şi consecinţa constatării incidenţei cazului de casare prevăzut de
art.488 pct. 8 C.proc.civ., deoarece instanţa de apel a aplicat greşit norma de drept material ce
guvernează raportul juridic litigios – art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001 – şi se impune admiterea
recursului şi casarea deciziei atacate.
Faţă de dispoziţiile art.497 C.proc.civ., care prevăd exclusiv posibilitatea Înaltei Curţi de a
dispune casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei la rejudecare, se va proceda în
consecinţă, urmând ca instanţa de rejudecare să observe dispoziţiile art.501 alin.1 C.proc.civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanţii B. şi A.
împotriva deciziei nr.40/A din 11.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
