La data de 5 decembrie 2023, ora 20.00, constituită în Secţii Unite, cu participarea unui număr de 88 judecători, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis sesizarea Curţii Constituţionale a României pentru controlul constituţionalităţii, înainte de promulgare în ceea ce privește Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal (PL-x nr.675/2023) sau “Legea fugarilor”.
ÎCCJ a făcut publică marți, 12 decembrie, Hotărârea nr.6 din 05 decembrie privind sesizarea.
Înalta Curte arată că prin PL-x nr.675/2023 se încalcă principiul legalităţii instituit de dispoziţiile art. 1 alin. (5) a principiului dreptului la un proces echitabil prevăzut de dispoziţiile art. 21 alin. (3), al dreptului la libertate individuală şi la legalitatea incriminării, prevăzute de art. 23 alin. (2) şi (12) din Constituţia României.
Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal (PL-x nr. 675/2023) incriminează la Art. I, pct. 1, conform Expunerii de motive, o formă asimilată a infracţiunii de evadare, care constă în fapta persoanei condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață sau la pedeapsa închisorii de a nu se prezenta la organul de poliție în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei în termen de 7 zile de la data la care a rămas definitivă hotărârea prin care s-a dispus executarea pedepsei.
Modalitatea de incriminare a faptei de evadare are un caracter neclar şi neprevizibil, iar norma nou instituită nu se integrează organic în fondul activ al legislaţiei penale şi procesual penale.
Situaţia premisă necesar a fi îndeplinită pentru a ne afla în prezenţa unei infracţiuni de evadare, fie în forma simplă, agravată sau asimilată, astfel cum este instituită de legiuitor în cuprinsul prevederilor art. 285 alin. (1)-(3) din Codul penal, implică în mod esenţial starea legală de deţinere sau reţinere. În cazul unei condamnări definitive, hotărârea de condamnare se pune în executare în condiţiile art. 555 din Codul de procedură penală, prin emiterea mandatului de executare de către judecătorul delegat cu executarea în ziua rămânerii definitive a hotărârii, conform dispoziţiilor art. 551 din Cod, iar mandatul se execută de organul de poliţie prevăzut la art. 556 alin. (1) din acelaşi Cod, prin înştiinţarea în mod oficial a persoanei condamnate, căreia i se înmânează un exemplar al mandatului de executare a pedepsei şi care, apoi, este dus la locul de deţinere cel mai apropiat.
Astfel, modalitatea în care o persoană ajunge să fie în stare de reţinere sau deţinere legală presupune emiterea unui mandat de executare a pedepsei, asupra căreia persoana condamnată să fie informată, în condiţiile legii, nefiind suficientă simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. Aceasta întrucât numai de la acest moment se poate pune problema unui refuz sancţionat prinnorme de drept penal.
Din examinarea prevederilor Art. I, pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal se constată faptul că în cazul formei asimilate a infracţiunii de evadare, incriminate la 285 alin. (33) din Codul penal, lipseşte această situaţie premisă, esenţială a fi îndeplinită pentru a se putea constata tipicitatea acestei infracţiuni. Astfel, Art. I, pct. 1 din Legea menţionată instituie o altă modalitate de executare a hotărârii de condamnare rămase definitive care, contrar prevederilor art. 555 şi urm. din Codul de procedură penală, nesocoteşte rolul activ al organelor judiciare cu atribuţii în executarea pedepsei, instituind în sarcina persoanei condamnate obligaţii legate de executarea pedepsei privative de libertate prevăzute de hotărârea definitivă de condamnare.
Textul de lege nu leagă săvârşirea infracţiunii de prezentarea de către organele de poliţie a mandatului de executare a pedepsei, ajungându-se la săvârşirea unei infracţiuni fără a avea cunoştinţă că neprezentarea la organele de poliţie întruneşete elementele constitutive ale infracţiunii de evadare.
Cu toate că pentru instituirea infracţiunii prevăzute la Art. I, pct. 1 din Legea analizată, legiuitorul utilizează noţiunea de „evadare”, potrivit terminologiei din Codul penal şi din Codul de procedură penală aceasta are alt înţeles decât cel menţionat în art. 285 alin. (31). Prin urmare, în ipoteza în care intenţia de reglementare avea în vedere tipicitatea obiectivă a infracţiunii prevăzute la 285 alin. (31) din Codul penal, era necesar ca aceasta să se regăsească într-o infracţiune de sine stătătoare, independentă de cea a evadării.
Pe de altă parte, noua incriminare asimilată infracţiunii de evadare, aşa cum a fost reglementată în art. 285 alin. (31) din Codul penal, încalcă principiile clarităţii şi previzibilităţii normei prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă, în sensul combinării unei norme explicative cu cerinţa de tipicitate obiectivă care încalcă varianta tip prevăzută la art. 285 din Codul penal.
Astfel, în actuala reglementare a dispoziţiilor alin. (3) din Codul penal, elementul de noutate folosit de legiuitor îl constituie norma explicativă pe ipotezele menţionate la lit. a), b) şi c)1 care se referă la situaţiile concrete menţionate. În doctrină, referitor la acest aspect, s-a arătat că: „Prin introducerea acestei norme explicative au fost evitate controversele ce ar fi putut lua naştere cu privire la semnificaţia termenului de „evadare” utilizat în definiţia infracţiunii examinate, aceasta, cu atât mai mult cu cât în vorbirea obişnuită termenul arătat semnifică scăparea prin fugă a unei persoane de sub pază.”
Or, noua normă instituită reglementând o conduită, respectiv „fapta de a nu se prezenta” (în concret, neprezentarea) – o inacţiune -, care nu este calificată în niciun fel, prin raportare la vreo situaţie concretă, contravine formei tip prevăzută la art. 285 alin. (1) din Codul penal şi încalcă dispoziţiile corelative privind punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă şi a pedepsei accesorii, precum şi a normelor ulterioare prevăzute de art. 555-557 din Codul de procedură penală.
Neprocedând astfel, forma asimilată a infracţiunii de evadare prevăzută la art. 285 alin. (31) nu se integrează organic în fondul activ al legislaţiei penale şi procesual penale.
Or, în acord cu par. 65 din Decizia nr. 845/2020 a Curţii Constituţionale, „noul act normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care acesta trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune, (…)”.
Prevederile Art. I, pct. 1 din Legea adoptată încalcă şi dispozițiile art. 23 alin. (2) din Constituție și cele ale art. 5 lit. a) din CEDO conform cărora „Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:
a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent” întrucât stabilește, sub sancțiunea penală, obligația persoanei condamnate de a se prezenta la organul de poliție în vederea punerii în executare a mandatului, deși nu se află încă în situația de a fi deținut legal pe baza condamnării pronunțate.
Astfel, chiar dacă persoana este una condamnată, aceasta nu poate fi lipsită de libertatea în alte condiții decât cele prevăzute de lege, iar una dintre aceste condiții este aceea de a fi comunicat condamnatului mandatul de punere în executare a hotărârii de condamnare. Din examinarea normei de incriminare rezultă că persoana condamnată săvârşeşte infracțiunea de evadare după trecerea unui termen de 7 zile de la emiterea hotărârii prin care a rămas definitivă executarea pedepsei, indiferent dacă acesteia i s-a comunicat sau nu această hotărâre sau dacă s-a încercat prezentarea mandatului de către organul de poliție.
Astfel, norma nu condiționează în niciun fel existența infracțiunii de punerea în executare efectivă a mandatului de executare de către organele de poliţie.
Totodată, în Decizia nr. 147 din 13 martie 2019 (publicată în M. Of. nr. 338 din 3 mai 2019), Curtea Constituţională a reţinut, printre altele, că necorelarea dintre norma juridică de drept penal supusă controlului său de constituţionalitate cu prevederile cuprinse în Codul de procedură penală este de natură să atragă caracterul neconstituţional al respectivei norme, în paragraful 22 al acestei decizii constatând că ….”într-adevăr, Legea nr. 241/2005, în ansamblul său, reprezintă o lege penală specială – întrucât reglementează o categorie aparte de infracțiuni, care, prin particularitățile lor, necesită asigurarea în ce le privește a unui regim juridic specific, – lege care este de strictă interpretare și aplicare, însă, cu toate acestea, aspectul anterior menționat nu permite legiuitorului să instituie reguli de procedură distincte de cele prevăzute în cuprinsul Codului de procedură penală, cauzele penale ce au ca obiect săvârșirea unor infracțiuni dintre cele reglementate la art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005 neputând fi soluționate decât potrivit regulilor procesual penale prevăzute în Codul de procedură penală. Prin urmare, instituirea, prin prevederile pct. 1 al articolului unic din legea criticată, a unei limite speciale maxime a pedepselor pentru care poate fi dispusă renunțarea la urmărirea penală mai mare decât cea reglementată la art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală este de natură a încălca principiul legalității incriminării, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituție.
Neîndeplinirea acestei cerinţe constituţionale afectează principiul legalităţii, în componenta privind calitatea legii. În materia stabilirii politici penale a statului, în acord cu jurisprudenţa consolidată a Curţii Constituţionale, incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, însă această marjă nu este una absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. În acest sens, legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu
respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie (par. 24 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 561/2021).
De asemenea, în acord cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, „o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita” (Decizia nr.363/2015, par. 17).
În paragraful 29 din Decizia nr. 561/2021, Curtea Constituţională a reţinut că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, stabilirea unor garanţii împotriva arbitrarului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile fiind obligatorie. Astfel, în materie penală, principiul legalităţii incriminării, nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar acesta supunându-se sancţiunii penale.
În acelaşi sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat faptul că principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor presupune ca infracțiunile și pedepsele care le sancționează trebuie să fie clar definite prin lege. Noțiunea de „lege“ în sensul art. 7, cum este prevăzută în alte articole ale Convenției (de exemplu, art. 8-11), implică anumite condiții calitative, în special cele de accesibilitate și de previzibilitate.
Din perspectiva acestor principii şi valori constituţioale şi unionale, Art. I, pct. 1 din Lege instituie o formă asimilată a infracţiunii de evadare de o manieră neclară, imprevizibilă, cu omisiunea reglementării tuturor situaţiile juridice ce pot cădea sub incidenţa acesteia, precum şi cu neobservarea cadrului legal material şi procesual în materia evadării şi a procedurii de punere în executare a pedepsei privative de libertate, astfel: cu privire la instituirea unui termen de 7 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei, se observă că legiuitorul nu a avut în vedere o serie de ipoteze, precum: situaţia în care judecata a avut loc în lipsa condamnatului sau cea în care persoana condamnată se află în stare de deţinere în baza altor hotărâri judecătoreşti pronunţate de alte state, hotărâri despre care autorităţile judiciare din România nu au cunoştinţă.
Elementul material al infracţiunii constând în omisiunea de a se prezenta la organul de poliţie nu reglementează situaţiile particulare care se pot înregistra în raport de persoanele condamnate, fiind incert dacă orice omisiune, chiar săvârșită fără intenţie este de natură să conducă la îndeplinirea condiţiilor de tipicitate obiectivă.
Se omite reglementarea situaţiei duratei în timp a neprezentării persoanei condamnate după expirarea termenului de 7 zile, termen care reprezintă şi momentul consumptiv al infracţiunii de evadare; aceasta întrucât, în premisa rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru această infracţiune ar începe să curgă un nou termen de 7 zile, iar prin această modalitate de reglementare se poate ajunge la o imprescriptibilitate a aceluiaşi comportament omisiv al persoanei condamnate.
Momentul de la care începe să curgă termenul de 7 zile prevăzut de alin. (31) al art. 285 din Codul penal este insuficient conturat din punct de vedere legislativ, având în vedere şi faptul că, în concret, pot exista situaţii în care mandatul de executare a pedepsei se emite la o altă dată decât cea la care a rămas definitivă hotărârea prin care s-a dispus executarea pedepsei; mai mult, în acelaşi context, norma de incriminare nu este corelată nici cu dispoziţiile art. 589 şi urm. din Codul de procedură penală, referitoare la instituţiaamânării executării pedepsei.
Norma de incriminare nu conţine garanţii care să protejeze situaţiile obiective în care se pot afla pretinşii subiecți activi ai infracţiunii, în cazurile în care, cu titlu de exemplu, persoanei condamnate nu i-a fost adusă la cunoştinţă, în condiţiile legii, hotărârea definitivă prin care s-a dispus executarea pedepsei.
Anterior incriminării faptei de evadare prevăzute la Art. I, pct. 1, legiuitorul trebuia să intervină şi să reglementeze expres atât obligaţia de prezentare la organele de poliţie, cât şi condiţiile în care destinatarii normei trebuie să îşi execute aceste obligaţii; modalitatea de reglementare aleasă, de a include atât obligaţia, cât şi sancţiunea în cuprinsul aceluiaşi text echivalează cu imposibilitatea destinatarilor normei de a-şi adapta comportamentul, astfel încât să nu intre în conflict cu legea penală.
Or, omisiunea şi imprecizia legislativă în sensul celor sus – argumentate sunt cele care generează încălcarea principiului legalităţii, în componenta privind calitatea legii, prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, precum şi dreptul de acces la justiţie, consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie.
Totodată ÎCCJ susține că se încălcă principiului neretroactivității legii penale instituit de prevederile art. 15 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
Norma cuprinsă la Art. II din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal potrivit cu care „ În cazul hotărârilor care au rămas definitive anterior intrării în vigoare a prezentei legi, termenul de 7 zile prevăzut la art. 285 alin. (31) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare, curge de la data intrării în vigoare a prezentei legi.” încalcă principiul neretroactivității legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.”
Astfel, în condițiile în care neprezentarea în termen de 7 zile la organul de poliţie în vederea punerii în executare a pedepsei nu era anterior incriminată, stabilirea, prin Art. II, ca moment de la care începe să curgă acest termen, data intrării în vigoare a legii, este de natură să încalce prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, care consacră principiul neretroactivității legii, cu excepţia legii penale mai favorabile.
Caracterul retroactiv al prevederii este cu atât mai evident cu cât, aşa cum am arătat deja, modalitatea în care o persoană ajunge să fie în stare de reţinere sau deţinere legală presupune emiterea unui mandat de executare a pedepsei, asupra căreia persoana condamnată să fie informată, în condiţiile legii, nefiind suficientă simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare.
Or, asupra principiului neretroactivităţii legii, Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa istorică a arătat că „după intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991, neretroactivitatea a devenit un principiu constituţional şi deci nici legiuitorul nu poate adopta acte cu încălcarea lui. (…) Deci, chiar şi în ipoteza în care legiuitorul ar dori în mod justificat sa înlăture sau sa atenueze unele situaţii nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vina în contradictie cu acest principiu constituţional. Consecinţele înscrierii principiului neretroactivitatii în Constituţie sunt foarte severe şi probabil, tocmai de aceea, soluția aceasta nu se intâlneste în foarte multe tari, dar în acelaşi timp ridicarea la rangul de principiu constituţional se justifica prin faptul ca asigura în condiţii mai bune securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, precum şi datorită faptului ca blocheaza nesocotirea separaţiei dintre puterea legislativă, pe de o parte, şi puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.” [Decizia nr. 9 din 7 martie 1994, publicată în M. Of. nr. 326 din 25 noiembrie 1994].
De asemenea, prin Decizia nr. 180 din 28 martie 2019 (M. Of. nr. 398 din 21 mai 2019) Curtea Constituţională a reținut că: „nu se poate pretinde unui subiect de drept să răspundă pentru o conduită avută anterior intrării în vigoare a legii noi care interzice acea conduită (tocmai pentru că acel subiect nu avea cum să prevadă ce va reglementa în viitor legiuitorul cu privire la comportamentul său normal și firesc în cadrul ordinii de drept în vigoare la data respectivă).” Prin urmare, principiul neretroactivității legii înscris în art. 15 alin. (2) din Constituție face imposibilă aplicarea retroactivă a oricărei legi penale sau contravenționale care are caracter mai aspru și nu are niciun fel de importanță dacă acest caracter a fost dat de intervenția autorității legiuitoare prin abrogarea sau modificarea normei penale mai blânde.
În condiţiile în care prevederile Art. II din Lege privesc incidenţa legii noi în raport cu fapte săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare, acestea contravin, în mod evident, dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Constituţie. În acest sens sunt relevante considerentele Deciziei nr. 214/1997 a Curţii Constituţionale.
