Posibilitatea constatării caracterului nelegal al privării de libertate ulterior rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare este deschisă şi instanţei care soluţionează contestaţia la executare întemeiată pe art.598 alin. (1) lit.c) C.proc.pen., după cum s-a statuat expres în cuprinsul considerentelor Deciziei nr.15/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 539 alin. (2) C.proc.pen. atunci când a apreciat că
hotărârea definitivă dată de instanţa penală în cadrul contestaţiei la executare nu a tranşat
chestiunea caracterului nelegal al privării de libertate, aspect care rezultă atât din dispoziţia de
punere în libertate justificată de executarea integrală, pe teritoriul altui stat, a pedepsei cu
închisoarea, cât şi din anularea mandatului de executare, în baza căruia autorităţile române
procedaseră la încarcerarea reclamantului, mandat a cărui subzistenţă nu se mai justifica după ce pedeapsa fusese executată.
Prin cererea înregistrată în data de 30.12.2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a
civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanţe la plata de despăgubiri pentru privarea sa nelegală de liberate în baza mandatului de arestare nr. 2130NCPP/2014, sumele pretinse cu acest titlu fiind de 1.000.000 euro daune morale şi 20.178,24 euro daune materiale, reprezentând contravaloarea contractului de muncă pe care l-a pierdut din cauza arestării.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.539 C.proc.pen.
Prin decizia din data de 22.12.2020 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins apelul declarat de apelantul reclamant A. împotriva
sentinţei civile nr.531/2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, în
contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat.
S-au admis apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul de Finanţe şi
de apelantul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr.531/2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, a declarat recurs reclamantul.
În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a formulat, în esenţă, următoarele critici:
- hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei – art. 488 alin. 1 pct. 6
C.proc.civ., fiind nemotivată, întrucât instanţa de apel doar citează din decizia RIL nr. 15/2017 şi
Decizia nr. 11/2020 ale ICCJ, fără o analiză concretă a situaţiei de fapt; - în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile
delictuale potrivit art. 539 şi urm. C.proc.pen., fiind astfel incident art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
Consideră că se poate constata o eroare judiciară şi printr-o hotărâre a unei instanţe penale prin care
s-a admis contestaţia la executare şi s-a anulat un mandat de executare a pedepsei cu închisoarea,
fără a fi necesar ca textul de la art. 539 C.proc.pen. să facă referire expres la o astfel de modalitate
prin care un organ judiciar a constatat o eroare judiciară împotriva unei persoane privată nelegal de
libertate; - solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, trimiterea cauzei spre o nouă judecată
instanţei de apel, întrucât hotărârea pronunţată în apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a
normelor de drept material şi cu interpretarea eronată a probelor administrate în cursul judecăţii la
instanţa de fond.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ. În cauză nu s-a depus întâmpinare.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Circumstanţele cauzei relevante pentru soluţionarea recursului sunt, pe scurt, următoarele, aşa cum rezultă din hotărârile instanţelor de fond: Reclamantul a fost condamnat de Judecătoria Iaşi în anul 2012 la pedeapsa de 1 an şi 3 luni închisoare, iar la data de 03.07.2014, printr-o altă hotărâre aceeaşi instanţă a dispus revocarea suspendării sub supraveghere a acestei pedepse şi executarea sa în regim de detenţie, fiind apoi emis mandatul de executare nr.2130NCPP/2014/22.07.2014 şi respectiv mandatul european de arestare
nr.2130/NCPP/2014/16.
Întreaga pedeapsă a fost executată de reclamant pe teritoriul Republicii Elene, unde el se
găsea la momentul revocării suspendării executării pedepsei, în baza unei hotărâri definitive a autorității judiciare competente a acestui stat.
La revenirea pe teritoriul României, reclamantul a fost arestat la data de 11.07.2016 în
temeiul mandatului de arestare emis de Judecătoria Iași la data de 22.07.2014 și a rămas încarcerat până la data de 24.08.2016, cu totul 45 zile. Printr-o hotărâre penală pronunțată de Judecătoria Arad la data de 19.08.2016 a fost admisă contestaţia la executare formulată de reclamant, cu consecinţa constatării ca executată pe teritoriul statului elen a pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr.1961/2014 a Judecătoriei Iaşi, a anulării mandatului de executare a pedepsei nr.2130/2014 şi a punerii sale în libertate.
Prin decizia recurată cererea reclamantului de despăgubire pentru prejudiciile materiale şi
morale suferite ca urmare a faptelor expuse, întemeiată pe dispoziţiile art.539-541 C.proc.pen., a fost considerată ca nefondată, cu argumentul inexistenţei unei privări nelegale de libertate în sensul avut în vedere de norma invocată.
A argumentat Curtea de Apel în sensul că niciun moment nu s-a pus în discuţie legalitatea
măsurii arestării reclamantului, deoarece în hotărârea care a soluţionat contestaţia la executare nu s-a reţinut nelegalitatea privării de libertate sau eroarea judiciară, ceea ce lipseşte pretenţia reclamantului de temeiul factual al atragerii răspunderii statului pentru prejudiciul reclamat.
În susţinerea acestui punct de vedere, au fost evocate şi dezlegările cuprinse în decizia
nr.15/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea
recursului în interesul legii, dar şi paragrafele 102-110 din Decizia nr.11/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Aceste statuări ale instanţei de apel sunt nelegale, realizate cu greşita interpretare şi aplicare a
dispoziţiilor art.539 C.proc.pen.
Conform normei evocate, ce constituie temeiul de drept substanţial al acţiunii reclamantului,
„Art.539 (1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost
privată nelegal de libertate.
(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a
procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.”
Prima facie, ipoteza invocată de reclamant este încadrabilă în prevederile art.539 C.proc.pen.,
deoarece privarea nelegală de libertate de care se plânge acesta a avut loc ulterior rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare, autorităţile statului român procedând la încarcerarea
reclamantului în scopul executării pedepsei cu închisoarea stabilită prin hotărârea definitivă de
condamnare; or, cum s-a arătat în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi (e.g. decizia RIL
15/2017, par.42, evocată în cele ce succed), etapa executării pedepsei face parte din procesul penal,
ceea ce atrage incidenţa alin.1 al art.539 C.proc.pen. Constatarea instanţei de apel în sensul că nu sunt îndeplinite însă condiţiile din alin.2 al textului, deoarece caracterul nelegal al privării de libertate nu este constatat în modalităţile prevăzute de lege s-a fundamentat pe dezlegările cu caracter obligatoriu cuprinse în decizia nr.15/18.09.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii („Decizia RIL nr.15/2017”) prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara şi, în consecinţă, s-a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi,
nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.”
Pentru a înlătura argumentul reclamantului în sensul că decizia RIL nr. 15/2017 se referă
exclusiv la măsurile preventive privative de libertate, Curtea de apel a făcut referire la considerentele cuprinse în decizia nr.11/17.02.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept („decizia HP nr.11/2020”), prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „dacă art.539 din Codul de procedură penală se referă doar la măsurile preventive privative de libertate sau şi la caracterul
nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de
condamnare, iar în caz afirmativ, dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.539 alin.(2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare trebuie să fie constatat explicit prin hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecata cauzei penale şi dacă sintagma “hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei” include şi hotărârea pronunţată în soluţionarea
unui recurs în casaţie.”
În esenţă, din considerentele 102-110 ale acestei din urmă decizii, s-a reţinut de instanţa de
apel că art.539 alin.1 C.proc.pen. se referă fără distincţie la privarea nelegală de libertate în cursul procesului penal, indiferent dacă este vorba despre măsurile preventive sau despre executarea unei pedepse cu închisoarea stabilită prin hotărâre definitivă.
Menţionata statuare a instanţei de apel, per se, este corectă, dar rezultatul construcţiei juridice
cuprinse în decizia recurată este greşit.
Astfel, plecând de la premisa că dispoziţiile art.539 C.proc.pen. sunt aplicabile, de principiu,
şi pentru situaţia faptică reţinută în cauză (încarcerarea pretins nelegală a reclamantului în vederea executării unei pedepse privative de libertate stabilită prin hotărâre penală definitivă), este relevant a observa că instanţa care a dispus punerea în libertate a reclamantului la data de 19.09.2016 a tranşat două chestiuni.Prima este aceea că pedeapsa privativă de libertate în vederea executării căreia se procedase
la încarcerarea reclamantului fusese în fapt deja executată integral în mod legal pe teritoriul unuia alt stat membru UE, iar a doua este că, odată cu punerea în libertate a reclamantului s-a procedat şi la anularea mandatului de executare a pedepsei care justificase autorităţilor române încarcerarea persoanei în discuţie.
În aceste coordonate, este greşit a considera că hotărârea definitivă pronunţată în cadrul
contestaţiei la executare formulată de reclamant nu a tranşat caracterul nelegal al privării de libertate a acestuia; concluzia contrară este susţinută nu doar de dispoziţia de punere în libertate justificată de executarea integrală anterioară a pedepsei cu închisoarea, ci şi de anularea mandatului de executare a pedepsei, a cărui subzistenţă nu se mai justifica după ce pedeapsa fusese executată.
În plus, astfel cum a reţinut corect prima instanţă, posibilitatea constatării caracterului nelegal
al privării de libertate ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare este deschisă şi instanţei care soluţionează contestaţia la executare întemeiată pe art.598 alin.1 lit.c C.proc.pen., după cum s-a statuat expres în par. 41 al considerentelor deciziei RIL nr.15/2017:
”41. Pe de altă parte, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea de către instanţa penală pe calea contestaţiei la executare, reglementată în
dispoziţiile art. 597- 599 din Codul de procedură penală. Astfel, potrivit art. 598 alin. (1) din Codul
de procedură penală, contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: “a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.”
Legat de cazurile în care se poate formula contestaţie la executare, trebuie subliniat că acela prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua din Codul de procedură penală, respectiv “când se iveşte vreo împiedicare la executare”, este foarte cuprinzător, permiţând analiza inclusiv a eventualului caracter nelegal al detenţiei.”
Această concluzie nu este contrazisă nici de dezlegările cu caracter obligatoriu cuprinse în
decizia nr.11/2019, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia penală şi a stabilit că: „În aplicarea art.539 alin. (2) din Codul de procedură penală caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat prin hotărâre definitivă nu se poate stabili pe calea contestaţiei la executare întemeiată pe prevederile art.598 alin. (1) lit. d) sau
art.598 alin. (1) lit.c) teza I din Codul de procedură penală.”
Această statuare a instanţei supreme a privit ipoteza în care se cere pe calea contestaţiei la
executare constatarea nelegalităţii măsurii privative de libertate pentru inculpatul achitat, rezultând cu claritate că dezlegarea priveşte o altă ipoteză decât cea a speţei, unde reclamantul a fost condamnat la pedeapsa închisorii, pe care a şi executat-o.
Instanţa de recurs mai subliniază şi împrejurarea că, pentru a se constata îndeplinită condiţia
cuprinsă în art.539 alin.2 C.proc.pen. – a statuării instanţei penale asupra caracterului nelegal al
privării de libertate – nu este necesară inserarea în dispozitivul menţionatei hotărâri a unei expresii literale în acest sens.
Dimpotrivă, aşa cum se arată în decizia HP nr.11/2020, caracterul nelegal al privării de
libertate trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul hotărârii instanţei penale care statuează asupra legalităţii măsurii de arestare/încarcerare:
„ În ceea ce priveşte caracterul explicit al constatării caracterului nelegal al privării de
libertate decurgând din punerea în executare a pedepsei privative de libertate – al doilea aspect
sesizat de instanţa de trimitere – dezlegarea acestei chestiuni a fost stabilită fără echivoc în cuprinsul dispozitivului Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, aplicabilă mutatis mutandis şi în cazul în care premisa este aceea a privării nelegale de libertate prin punerea în executare a unui mandat de executare a pedepsei închisorii. În cuprinsul deciziilor de unificare a practicii judiciare nu se menţionează că noţiunea de “caracter explicit” ar trebui să vizeze inserarea ad litteram, exclusiv în dispozitivul actelor procedurale enumerate de text, a constatării caracterului nelegal al privării de libertate,
subliniindu-se, în schimb, necesitatea constatării neechivoce a acestui caracter în cuprinsul actelor
procedurale prevăzute limitativ de art.539 alin.(2) din Codul de procedură penală. În considerarea
principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, o atare dezlegare este obligatorie în toate situaţiile în care se invocă o privare nelegală de libertate intervenită în cursul procesului penal, fiind irelevant dacă ea este consecinţa dispunerii unei măsuri preventive sau a aplicării unei sancţiuni penale privative de libertate.”
Or, acesta este cazul speţei, unde s-a dispus punerea în libertate a reclamantului – nu pentru
motivul expirării perioadei legale de deţinere, ori pentru intervenirea unei alte cauze care să afecteze executarea pedepsei – ci pentru motivul stingerii acesteia la un moment anterior încarcerării, astfel că măsura de privare de libertate nu trebuia să fie dispusă ab initio.
Concluzia argumentării anterioare este că instanţa de apel a procedat la interpretarea şi
aplicarea dispoziţiilor art.539 alin.2 C.proc.pen. în mod eronat şi totodată cu neobservarea corectă şi
completă a tuturor dezlegărilor cuprinse în deciziile de unificare a practicii anterior evocate, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare cuprins în art.488 pct. 8 C.proc.civ.
Recursul a fost, deci, admis, conform art.497 C.proc.civ., cu consecinţa casării deciziei
recurate şi a trimiterii cauzei la instanţa de apel pentru rejudecare, cu observarea chestiunilor anterior dezlegate, în sensul că pentru situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond aplicarea corectă a art.539 C.proc.pen. relevă existenţa unei privări nelegale de libertate, urmând deci, ca instanţa de apel, în limitele căilor de atac declarate de părţi şi de Ministerul Public şi a motivelor acestora, să cerceteze celelalte aspecte relevante pentru soluţionarea cauzei.
