În cadrul întâlnirii președinților șefi de secție din cadrul ÎCCJ și Curților de Apel, București 15-16 noiembrie 20203, s-a pus problema referitoare la înțelesul sintagmei „pedeapsă prevăzută de lege” în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. 1 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii
fiscale, în ipoteza incidenţei art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005, ca urmare a plăţii integrale de către inculpat, în timpul urmăririi penale sau al judecăţii, a cuantumului prejudiciului de până la 50000 euro, în echivalentul monedei naționale și posibilitatea aplicării art. 6 C.pen. în cazul dispozițiilor art. 10 alin. 1 teza finală din Legea nr. 241/2005.
În cadrul întâlnirii au fost exprimate două opinii.
Într-o primă opinie, s-a considerat că pedeapsa prevăzută de lege în cazul infracţiunii de evaziune fiscală este cea prevăzută de legiuitor în textul de incriminare (art. 9 alin. 1 din Legea nr. 241/2005), respectiv pedeapsa închisorii, întrucât, în caz contrar, s-ar crea incertitudine în privinţa pedepsei prevăzute de lege pentru sancţionarea infracţiunilor de evaziune fiscală. Se apreciază că o interpretare în sens contrar este exclusă, întrucât ar presupune practic condiţionarea prevederii în legea penală a pedepsei ce poate fi aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală de conduita ce urmează a fi adoptată de către inculpat, ulterior săvârşirii infracţiunii (plata/neplata prejudiciului), aspect care ar genera neclaritatea şi imprevizibilitatea
normei în discuţie. Se subliniază în cadrul acestei opinii faptul că art. 10 alin 1 din Legea nr. 241/2005 nu este o normă de incriminare, întrucât nu conţine descrierea unei fapte
penale şi nu prevede pedeapsa aferentă comiterii acestei fapte, ci prevede doar o modalitate de individualizare a pedepsei, respectiv cazurile în care, ca urmare a manifestării unei conduite de căinţă activă din partea autorului infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. 1 din Legea nr. 241/2005, se aplică pedeapsa cu amenda. În esenţă, în cadrul opiniei la care am făcut referire, se apreciază că art. 10 alin 1 din Legea nr. 241/2005
reglementează de fapt o cauză de înlocuire a pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru infracţiunea de evaziune fiscală (art. 9 alin. 1 din Legea nr. 241/2005), cu pedeapsa amenzii, în ipoteza în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textul legal precizat.
În cea de-a doua opinie, s-a considerat că, în ipoteza achitării integrale de către inculpat, în timpul urmăririi penale sau al judecăţii, a cuantumului prejudiciului de până la 50 000 euro, singura pedeapsă prevăzută de lege este pedeapsa amenzii, întrucât textul art. 10 teza a II-a din Legea nr. 241/2005 are caracter imperativ, prevăzând cât se poate de clar că într-o atare situaţie, se aplică doar pedeapsa amenzii.
De asemenea, conform acestei opinii, în cauzele având ca obiect intervenirea unei legi penale noi, cereri fundamentate pe dispoziţiile art. 595 C.proc. pen. raportat la art.6 C.pen., s-a apreciat, că Legea nr. 241/2005, în varianta modificată prin Legea nr. 55/2021 (care a modificat conţinutul art. 10) reprezintă o lege penală mai favorabilă, de natură a permite înlocuirea pedepsei închisorii aplicate definitiv inculpaților care au achitat integral în timpul urmăririi penale sau al judecăţii prejudiciul situat sub limita de 50 000 de euro, în echivalentul monedei naționale cu pedeapsa amenzii.
În opinia INM, prima opinie este cea corectă. Astfel, potrivit art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005, în cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 61, 8 sau 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea
acestuia nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica
pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amenda.
Totodată, conform art. 187 C.pen., prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
Implicit, în orice situație în care legea penală folosește sintagma pedeapsă prevăzută de lege, organele judiciare sunt obligate să se raporteze la regula impusă de art. 187 C.pen., neputând avea în vedere la stabilirea acesteia nici cauze de reducere sau de majorare a pedepsei și, implicit, nici dispozițiile legale a căror incidență în cauză
ar conduce la aplicarea unei pedepse de natură diferită de cea stabilită în textul care incriminează infracțiunea săvârșită în formă consumată. Totodată, se poate observa că dispozițiile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005
se referă la un eveniment survenit după săvârșirea infracțiunii (plata integrală a
prejudiciului), a cărui incidență în cauză trebuie analizată și constatată de instanța de judecată.
De asemenea, adoptarea opiniei contrare conduce la concluzii inadmisibile, cum ar fi, spre exemplu:
- stabilirea stării de recidivă în raport de dispozițiile art. 41 alin. 1 C.pen.; s-ar
ajunge la situația în care inculpatul ar putea avea calitatea de recidivist la
momentul începerii procesului penal, iar aceasta să dispară pe parcurs, ca urmare
a unui eveniment a cărui intervenție ar atârna strict de voința inculpatului; - durata termenului de prescripție al răspunderii penale, care ar fi calculată
inițial în raport de pedeapsa închisorii prevăzută de art. 61, 8 sau 9 din Legea nr.241/2005, iar ulterior achitării prejudiciului de până la 50.000 euro, în funcție de pedeapsa amenzii, ajungându-se astfel ca durata acestuia să fie de 3 ani; trebuie menționat că acesta este cel mai scurt termen de prescripție prevăzut de lege fiind așadar perfect posibil ca acesta să devină practic împlinit după plata prejudiciului.
Referitor la incidența dispozițiilor art. 6 C.pen. (aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei) în cazul persoanelor definitiv condamnate la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 61, 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005 care achitaseră integral prejudiciul de până la 50.000 euro în cursul procesului, apreciem că art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005 nu poate atrage vreo modificare a pedepsei aplicate.
După cum s-a arătat deja, art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005 nu modifică pedepsele prevăzute de lege în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 61, 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005, acestea rămânând în continuare 1-5 ani închisoare sau amendă (art.
61), 3-10 ani închisoare (art. 8 alin.1), respectiv 2-8 ani închisoare (art. 9 alin. 1), ci introduce doar o cauză de atenuare a tratamentului sancționator ca urmare a plății de către inculpat a prejudiciului cauzat înainte de finalizarea procesului penal.
Pe cale de consecință, această normă nu poate reprezenta un caz de aplicare a legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii. Aceeași concluzie se degajă de altfel și din cuprinsul deciziei nr. 1470/2011 a C.C.R. privind excepția de neconstituționalitate a art. 3201 C.proc.pen. din 1969, raționamentul înfățișat de Curte la momentul analizei efectelor acestui text legal asupra cauzelor definitiv judecate (pct.
1 lit. B al deciziei) fiind pe deplin aplicabil și în cazul de față. Astfel, conform deciziei menționate, „Constituţia statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcție teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece
aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite. Or, art. 320^1 din Codul de procedură penală nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 14 şi art. 15 din Codul penal referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai
favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care dispozițiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenția unei pedepse mai ușoare care să impună reducerea sancțiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai
favorabile din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituție reflectat în art. 14 sau, eventual, în art. 15 din Codul penal.”
Aplicând raționamentul Curții Constituționale la problema de practică neunitară analizată, se constată că dispoziția legală referitoare la obligativitatea aplicării amenzii penale inculpaților cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute la art. 61, 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005 care achită integral prejudiciul de până la 50.000 euro în cursul procesului penal a fost introdusă prin Legea nr. 55/2021.
Din analiza acestui act normativ, se poate observa că în cuprinsul său nu se regăsesc reglementări care să vizeze situația persoanelor definitiv judecate până la data intrării sale în vigoare pentru săvârșirea faptelor menționate și care achitaseră integral prejudiciul de până la 50.000 euro în cursul procesului penal.
Pe cale de consecință, rezultă că art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005 în varianta modificată prin Legea nr. 55/2021 nu poate atrage aplicabilitatea art. 6 C.pen.