Condițiile constituirii dreptului de trecere | Jurisprudență ÎCCJ

Din cuprinsul art. 617 alin. (1) C.civ. rezultă că pentru constituirea dreptului de trecere,
fondul dominant trebuie să fie loc înfundat, în accepţiunea dată în practica judecătorească acestei noţiuni, semnificaţia fiind aceea de loc înconjurat pe toate laturile de alte proprietăți sau care are drum de trecere la calea publică care nu poate fi folosit din motive obiective: traversează o pantă abruptă, albia unui râu, etc.
Statuând asupra posibilităţii proprietarului unui loc înfundat de a cere trecerea, legiuitorul
nu a lăsat însă la îndemâna acestuia nici alegerea fondului care urmează să fie aservit (în cazul în
care există mai multe fonduri vecine cu acces la calea publică) şi, pentru identitate de raţiune, nici
alegerea căii de acces pe care urmează să se facă ieșirea la calea publică, în cazul în care mai multe
fonduri învecinate au acces la diverse căi publice. Dimpotrivă, prin dispoziţiile art. 617 alin. (2)
C.civ., legiuitorul a instituit criteriile ce trebuie avute în vedere la constatarea dreptului, anume ca trecerea să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului aservit şi să presupună cele mai puține prejudicii pentru proprietarul acestuia. De asemenea instanţa de judecată are obligaţia de a verifica, pe de o parte, dacă în zonă există unul sau mai multe drumuri de acces la o cale publică (nu la o anumită cale publică) care răspund nevoii de exploatare am fondului dominant şi, pe de altă parte, dacă există şi alte fonduri învecinate care ar putea fi aservite în considerarea faptului că ar permite accesul la o cale publică, instanţa având a alege, argumentat
în fapt şi în drept, calea de acces corespunzătoare.

Totodată, legiuitorul a prevăzut şi scopul în care poate fi recunoscut dreptul de trecere, anume asigurarea accesului pentru exploatarea fondului, exploatare care are în vedere întrebuințarea/utilitatea pe care acesta o are la momentul formulării solicitării de traversare.
Aceasta, întrucât, spre deosebire de servitute, dreptul de trecere răspunde unei nevoi actuale a
proprietarului fondului dominant, determinate de lipsa accesului la calea publică şi nu unei nevoi viitoare, incerte, impuse de conferirea unei alte destinații, prin schimbarea regimului juridic,
economic sau tehnic al fondul dominant.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la data de 6.07.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare B., obligarea pârâtei la emiterea acordului faţă de proiectul Planului Urbanistic Zonal „Zonă cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ,n industrie nepoluantă şi depozitare” conform proiectului nr. 21/2013 întocmit de B.I.A. arh. X. (pentru amplasamentul situat în extravilanul Municipiului Arad identificat conform Anexei la Certificatul de Urbanism nr. 353/2012 emis de Primăria Municipiului Arad şi ulterior, Certificatul de
Urbanism nr. 1177/2015, aflate în proprietatea acestuia) – denumit în continuare „Proiectul PUZ”, cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamantul a invocat normele şi principiile juridice privind obligaţia de a face şi abuzul de drept.
Prin cererea de completare a acţiunii, reclamantul a solicitat să se pronunțe o hotărâre care să suplinească acordul favorabil al pârâtei B. cu privire la proiectul Planului Urbanistic Zonal „Zonă cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare”, indicat în acţiunea introductivă. Reclamantul a arătat că îşi menţine petitul şi motivele acţiunii introductive, astfel încât, urmare a prezentei cereri adiţionale, acţiunea împotriva pârâtei urmează să aibă două capete de cerere: unul principal, având ca obiect cererea de pronunţare a unei hotărâri care să suplinească acordul favorabil al pârâtei şi unul subsidiar, având ca obiect cererea de obligare a pârâtei la emiterea acordului favorabil cu privire la proiectul Planului Urbanistic Zonal „Zonă, cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare”.

Prin sentinţa civilă din 2017, Judecătoria Arad a declinat competenţa de soluţionare în
favoarea Tribunalului Arad.

Prin sentinţa civilă din 2018, Tribunalul Arad a declinat competenţa materială de soluționare în favoarea Judecătoriei Arad, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul către Curtea de Apel Timişoara, pentru soluţionarea acestuia.

Prin sentinţa civilă din 5.03.2018, Curtea de Apel Timişoara a stabilit competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să suplinească
acordul pârâtei şi obligaţia de a face, în favoarea Tribunalului Arad.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Arad la data de 12.03.2018. Reclamantul a depus la dosar mai multe cereri de precizare a acţiunii, prin care a solicitat obligarea pârâtei la emiterea acordului, respectiv pronunţarea unei hotărârii judecătoreşti care ține loc de acord al pârâtei, faţă de proiectul PUZ în forma modificată conform documentaţiei anexate, cu identificarea expresă a canalelor şi poziţiei acestora indicată în planşe.

Prin încheierea din 17.10.2018 s-a constatat că dosarul din 2018 al Judecătoriei Arad a
fost conexat la prezentul dosar. S-a dispus citarea, în calitate de reclamantă, a soţiei reclamantului, C.

Prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul din 2018, reclamantul A., în
contradictoriu cu Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare B., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara – AJFP Arad, Judeţul Arad prin Prefect şi Consiliul Judeţean Arad, a solicitat constatarea dreptului de trecere, cu piciorul şi cu autovehicule, prin construirea şi utilizarea unor podeţe reversibile modulare, asupra canalelor de irigaţii înscrise în CF x25 şi în CF x92, aflate în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare – Dezvoltare B.; drumului de exploatare DE 608/drumului judeţean DJ 682F, înscris în CF x48, aflat în proprietatea Judeţului Arad şi în administrarea Consiliului Local Arad, respectiv în proprietatea Statului Român şi în administrarea B., pentru exploatarea terenurilor proprietatea acestuia; constatarea dreptului de trecere pentru reţelele edilitare ce deservesc terenurile proprietatea acestuia, de natura conductelor de apă potabilă, canalizare menajeră şi pluvială, gaz sau altele asemenea, cablurilor electrice, subterane ori aeriene şi a oricăror alte instalații sau materiale cu acelaşi scop, asupra canalelor de irigaţii înscrise în CF x25 şi în CF x92, aflate în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare– Dezvoltare B.; drumului DE 608, înscris în CF x48, aflat în proprietatea Judeţului Arad şi în administrarea Consiliului Local Arad, respectiv în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare – Dezvoltare B., precum şi constituirea unei servituţi de trecere cu piciorul şi cu autovehicule, asupra canalelor de irigaţii înscrise în CF x13, CF x68, CF x51, CF x43, CF x70, CFx07, aflate în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare – Dezvoltare B. (fonduri aservite), pentru utilitatea terenurilor aflate în proprietatea acestuia înscrise în CF x40, CFx36, CF x00, CF x35 (fonduri dominante), cu precizarea că toate drepturile care formează obiectul prezentei acţiuni (dreptul de trecere, dreptul de trecere pentru rețele utilitare şi servitutea de trecere) urmează să se constate/stabilească conform concluziilor raportului de expertiză ce se va întocmi în cauză, cu cheltuieli de judecată.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara – AJFP Arad a depus la dosar întâmpinare şi cerere reconvențională prin care a solicitat, în principal,
respingerea acţiunii reclamantului, ca inadmisibilă, iar pe fond, ca nedovedită şi neîntemeiată, iar în subsidiar, în cazul admiterii acţiunii, admiterea cererii reconvenţionale formulată, în sensul obligării acestuia la plata de juste despăgubiri.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21.03.2018, s-a respins excepţia autorităţii de lucru
judecat.

Prin încheierea din 30.05.2018, s-a respins excepţia tardivităţii cererii de modificare a acţiunii invocată de pârâta Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare B.
Prin încheierea din 12.12.2018, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. Excepţia „tardivităţii” formulării acţiunii, invocată de pârâta Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare B. a fost recalificată ca excepţia prescripţiei extinctive, pe care instanţa a respins-o, iar cu privire la excepția inadmisibilităţii acţiunii s-a reţinut că sunt invocate apărări de fond.
Faţă de precizarea reclamantului că nu a formulat cererea introductivă în contradictoriu cu Prefectul Judeţului Arad în nume propriu, ci cu Judeţul Arad reprezentat de Preşedintele Consiliului Județean, prin încheierea de şedinţă din 20.02.2019 s-a constatat că nu se mai impune soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Prefectului Judeţului Arad invocată de acesta prin întâmpinare.
Prin încheierea din 26.06.2019 s-a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei formulată
de Statul Român, prin MFP prin DGRFP Timişoara – AJFP Arad.
Prin sentinţa din 4.10.2019, Tribunalul Arad, Secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea
precizată. A dispus ca sentinţa să suplinească acordul favorabil al pârâtei Staţiunea de Cercetare -Dezvoltare B. cu privire la proiectul Planului Urbanistic Zonal – PUZ „Zona cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare” în configuraţia confirmată prin documentaţia avizată de Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA sub nr. 92/45896/2018
coroborată cu identificarea amplasamentului podeţelor/punctelor de trecere efectuată prin expertiza topografică întocmită în cauză de expert Y. A admis acţiunea din dosarul conexat nr. x/55/2018, astfel cum a fost precizată, prin raportare la configuraţia proiectului PUZ confirmată prin documentaţia avizată de Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA sub nr.92/45896/2018 coroborată cu identificarea amplasamentului podeţelor/punctelor de trecere efectuată
prin expertiza topografică întocmită în cauză de expert Y. A constatat dreptul de trecere, cu piciorul şi cu autovehicule, prin construirea şi utilizarea unor podeţe reversibile modulare, precum şi pentru reţele edilitare ce deservesc terenurile proprietatea reclamanţilor asupra: canalelor de irigaţii înscrise în CF x25 şi în CF x92, aflate în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare – Dezvoltare B.; drumului de exploatare DE 608/drumului judeţean DJ 682F, înscris în CF x48, aflat în proprietatea Judeţului Arad şi în administrarea Consiliului Local Arad, respectiv în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare-Dezvoltare B.

A dispus constituirea unei servituţi de trecere cu piciorul şi cu autovehicule, asupra canalelor de irigaţii înscrise în CF x13, CF x68, CF x51, CF x43, CF x70, CF x07, aflate în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare – Dezvoltare B. (fonduri aservite), pentru utilitatea
terenurilor aflate în proprietatea reclamanţilor, înscrise în CF x40, CF x36, CF x00, CF x35 (fonduri
dominante). A anulat cererea reconvenţională formulată de pârâtul – reclamant reconvenţional Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara – AJFP Arad pentru despăgubiri.
A respins cererea de executare provizorie a hotărârii. I-a obligat pe pârâţii Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare B. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara – AJFP Arad, în solidar, să plătească reclamanţilor suma de 3.000 lei cheltuieli de judecată.

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, prin decizia din 27.01.2021, prin care s-au respins apelurile pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare B.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâţii Statul Român, prin Ministerul
Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – Administraţia
Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare B.
Recurentul – pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională
a Finanţelor Publice Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad a arătat că
hotărârile instanţelor anterioare sunt pronunţate cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale incidente în cauză.
A arătat că ambele hotărâri au fost pronunţate fără antamarea fondului cauzei, respectiv nu
au fost analizate condiţiile exprese prevăzute de Codul civil pentru admisibilitatea pe fond a unei
acţiuni având ca obiect constituire servituţi şi constatare drept de trecere.

În opinia recurentului, nu s-a ţinut cont de apărările sale şi de înscrisurile existente la dosar,
depuse în probaţiune, luându-se în considerare doar susţinerilor reclamanţilor. A precizat că nu au fost analizate următoarele condiţii cerute de Codul civil pentru admisibilitatea pe fond a acţiunii având ca obiect constituire servituţi şi -constatare drept de trecere:
dacă lipsa accesului la calea publică este imputabilă sau nu reclamanţilor care pretind trecerea;

-dacă vânzările de terenuri către SC D. SRL şi schimburile de terenuri cu Municipiul Arad au avut ca efect pretinsa „imposibilitate” de acces la calea publică sau nu;

-dacă în cauză este vorba de o imposibilitate absolută sau nu de ieşire la drumul public;

-dacă locul pretins înfundat are sau nu ieşire
la calea publică pe un drum care poate deveni practicabil, cu efectuarea unor cheltuieli de către
reclamanţi;

-dacă există sau nu posibilitatea trecerii rețelelor edilitare prin altă parte şi în cazul în care
există, dacă aceasta este periculoasă sau foarte costisitoare; totodată, nu s-a analizat cum s-a realizat şi se realizează în prezent accesul la terenuri de către reclamanţi, dacă terenurile reclamanţilor nu au nicio cale de acces.
A menţionat că în cauză, pretinsa lipsa a accesului la calea publică s-a dovedit a fi imputabilă reclamanţilor, acţiunea trebuind aşadar a fi respinsă.
Potrivit recurentului, nu pot fi luate în considerare simplele afirmaţii ale reclamanţilor din acţiunea formulată, cum că „terenurile în privinţa cărora am solicitat instituirea dreptului de trecere nu se regăsesc în niciuna dintre situaţiile special prevăzute de art. 618 NCC, lipsa accesului la calea publică nefiind rezultată din vânzare, partaj sau dintr-un alt act juridic şi nici cauzată de motive imputabile subsemnatului (…)”, pretinsa lipsă a accesului la calea publică rezultând, în cauză, contrar celor susţinute de reclamanţi, din vânzare (către SC D. SRL) şi din schimb (cu terenurile Municipiului Arad).
Totodată, din sintagma „lipsit de acces la calea publică” rezultă că trebuie să fie vorba de o
imposibilitate absolută de ieşire la drumul public a celui care reclamă constituirea unui drept de
trecere pe terenul proprietatea altei persoane, textul de lege găsindu-şi aplicare în situaţia în care pentru proprietarul fondului dominant nu există nicio ieşire la calea publică.
Or, potrivit recurentului, această imposibilitate absolută de ieşire la drumul public (care nu
există în speţa de faţă) nu a fost probată de către reclamanţi, aceştia neprobând nici faptul că nu au acces la o altă cale publică.
Se impune, aşadar, în opinia recurentului, reanalizarea, de către instanţa de judecată, dacă
locul pretins înfundat are sau nu ieşire la calea publică pe un drum care poate deveni practicabil cumefectuarea unor cheltuieli de către reclamanţi, în acest caz solicitarea acestora fiind inadmisibilă pe fond.
Codul civil prevede că, dacă lipsa accesului la calea publică provine din vânzare, schimb,
partaj sau dintr-un alt act juridic (cum este şi cumpărarea), trecerea nu va putea fi cerută decât celor care au dobândit partea din teren pe care se făcea anterior trecerea (art. 618 alin. 1 C.civ.), respectiv D. SRL şi Municipiului Arad (a se vedea extrasele de CF depuse în probaţiune de Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare B.).
Trecerea trebuie să se facă în condiţii de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării
dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică, iar dacă mai multe fonduri
vecine au acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar aduce cele mai puţine
prejudicii.
La art. 621 C.civ. se prevede că proprietarul este obligat să permită trecerea pe fondul său a
reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apa, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop.
Această obligaţie subzistă numai dacă trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau
foarte costisitoare, aspecte care nu au fost probate de reclamanţi în cauză. Totodată, clădirile, curţile si grădinile sunt exceptate de la acest drept de trecere, dacă are ca obiect conducte şi canale subterane, în cazul în care aceste utilităţi sunt noi.
Potrivit recurentului, se constată din actele de la dosar că reclamanţii au iniţiat prezenta
acţiune datorită propriei culpe – şi-au înfundat parţial propriile terenuri. Acest aspect reiese atât din răspunsul expertului şi actele anexate de acesta, cât şi din actele depuse în probaţiune de Staţiunea de Cercetare –Dezvoltare B.
Mai mult, reclamanţii au şi alte posibilităţi de realizare a accesului la propriile terenuri, nu
doar cea solicitată prin prezenta acţiune.
Din raportul de expertiză efectuat în dosar şi completările ulterioare la acesta, precum şi din
celelalte înscrisuri depuse la dosar, rezultă că nu sunt întrunite condiţiile legale de admitere a
acţiunii.
În conformitate cu detaliile oferite de suplimentul la expertiză, există şi alte locuri pentru
acces, care nu au fost luate în calcul de proprietari şi proiectanţi, aşa după cum se arată în Anexa 3 din suplimentul de expertiză; mai mult, există şi drumuri de exploatare de care beneficiază proprietățile reclamanţilor, care pot folosi ca şi căi de acces, iar PUZ-ul să ţină cont de aceste căi de acces existente. Actualmente, terenurile reclamanţilor sunt accesibile cu utilaje agricole, întrucât sunt folosite
ca şi terenuri arabile extravilane cultivate cu cereale, lucru care întăreşte faptul că parcelele de teren deținute de reclamanţi au căi de acces, contrar celor susţinute de aceştia.
Contrar hotărârii instanţei de apel, recurentul nu a considerat neavenită critica formulată cu
privire la lipsa acordului proprietarului, respectiv a administratorului imobilelor care sunt afectate
prin acest PUZ. PUZ-ul a fost elaborat fără să fi fost obţinut în prealabil acordul favorabil al proprietarului imobilelor – Statului Român şi administratorului de drept şi de fapt al acestora, Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare B. Ministerul Finanţelor nu a putut acorda acest aviz/acord favorabil, deoarece Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare B., titulară a dreptului de administrare şi entitatea în măsură a analiza cererea reclamanţilor, a susţinut că bunurile menţionate sunt indispensabile activităţii specifice staţiunii.
Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare B., în calitatea sa de entitate care exercită dreptul de
administrare asupra bunurilor înregistrate în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al Statului la nr. MFP 151672, este în măsură, în baza actelor tehnico-operative, economice, juridice şi administrative deţinute, să analizeze în ce măsură realizarea planului de amenajare poate să afecteze dreptul de proprietate al statului sau exercitarea dreptului de administrare al bunurilor şi să decidă cu
privire la acordarea avizului solicitat.
Într-adevăr, aşa cum a reţinut curtea de apel, prin admiterea acţiunii ce formează obiectul
dosarului nr. x/55/2017* se obţine suplinirea acordului favorabil al Staţiunii de Cercetare -Dezvoltare B. cu privire la proiectul PUZ şi, indirect, şi al proprietarului Statul Român, prin
Ministerul Finanţelor, însă această soluţie este netemeinică şi nelegală.

Instanţa de apel trebuia să analizeze dacă hotărârea pronunţată de instanţa de fond este
temeinică şi legală, dacă prin admiterea acţiunii este afectat sau nu dreptul de proprietate al Statului sau exercitarea dreptului de administrare al bunurilor, respectiv dacă PUZ-ul este compatibil cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate, devreme ce titularul dreptului de administrare, care este în măsură să analizeze aceste aspecte, susţine că PUZ-ul este incompatibil cu uzul şi interesul public.
Nu se poate susţine că o persoană a obţinut un acord/aviz favorabil de la un proprietar/administrator pentru un PUZ, dacă acesta a fost obţinut ulterior, printr-o hotărâre judecătorească care ţine loc de aviz, urmare unei acţiuni împotriva proprietarului/administratorului.
Recurentul a susţinut în repetate rânduri că reclamanţii nu au obţinut avizul de la persoanele
în drept să-l acorde – Ministerul Finanţelor, în calitate de proprietar şi Staţiunea de Cercetare –
Dezvoltare B., în calitate de titulară a dreptului de administrare.
De asemenea, nu se poate susţine că a fost îndeplinită o condiţie de admisibilitate a unei
acţiuni – existenţa unui acord, dacă acea condiţie este îndeplinită tocmai prin admiterea acelei acţiuni.
Recurentul a susţinut că instanţa de apel trebuia să analizeze dacă suplinirea acordului prin
hotărârea pronunţată de instanţa de fond este o soluţie temeinică şi legală.
În repetate rânduri recurentul a solicitat depunerea unui proiect detaliat de către reclamanţi, prin care să fie precizate clar ce, pe unde şi cum doresc pe terenurile şi canalele proprietate publică pentru ca recurentul să poată arăta cuantumul despăgubirilor pretinse, respectiv pentru a putea fi calculat acest cuantum printr-o expertiză tehnică judiciară, cum de altfel se impunea.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, acel proiect al reclamanţilor nu doar că este
necesar, este esenţial pentru a putea fi efectuate calcule corecte privind prejudiciul creat statului de către un expert tehnic judiciar, neinteresând suma investită de reclamanţi în proiectul lor.
Totodată, interpretarea dată de instanţa de apel (şi implicit de instanţa de fond) art. 617-619
C.civ. este total greşită şi contrară voinţei legiuitorului, care se referă tocmai la o imposibilitate absolută de ieşire la calea publică, nu la acele cazuri când calea de acces la calea publică, existentă, este periculoasă, prezintă inconveniente grave sau este insuficientă.
Practic, prin hotărâre se confirmă că reclamanţii au în prezent acces la calea publică.
Titularul dreptului de administrare susţine că uzul şi interesul public căruia îi sunt afectate
aceste bunuri sunt afectate, ceea ce conduce chiar la ştirbirea atributelor dreptului de proprietate
publică, prea puţin protejată.
Pe de altă parte, nici până în prezent nu a fost clarificat pe deplin ce anume au solicitat
reclamanţii iniţial de la CNADNR.
Recurentul a apreciat că hotărârile instanţelor anterioare sunt netemeinice şi nelegale, fiind
pronunţate cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale incidente în cauză, cu ignorarea în totalitate a apărărilor formulate, precum şi a probelor (înscrisuri) existente la doar. Pentru a pronunţa aceste soluţii, instanţa de apel şi cea de fond şi-au însuşit în totalitate susţinerile reclamanţilor, ignorând în totalitate înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Recurentul a arătat că formulează critici cu privire la omisiunea de analizare a apărărilor şi
modalitatea de valorificare a probatoriului administrat, învederând în acest sens că au fost depuse la dosarul cauzei o serie de extrase CF de către Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare B., care se impunea a fi studiate pentru clarificarea stării de fapt reale şi soluţionarea temeinică şi legală a cauzei.
Recurentul a reiterat apărările formulate în etapele procesuale anterioare privind excepţia de
inadmisibilitate a acţiunii, caracterul nefondat al acesteia, modalitatea de soluţionare a cererii
reconvenţionale.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.

Recurenta – pârâtă B. a formulat întâmpinare la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, solicitând admiterea acestuia.
Recurentul – pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin DGFRP Timişoara – AJFP
Arad a formulat note scrise. A solicitat admiterea ambelor recursuri, mai puţin în ce priveşte aspectul excepției lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei învederat prin recursul acesteia.
Intimaţii – pârâţi Judeţul Arad şi Consiliul Judeţean Arad au formulat întâmpinare la
recursurile declarate prin care au arătat că nu se opun demersului intimaţilor – reclamanţi de a-şi
reglementa accesul la drumul judeţean, urmând a fi avute în vedere dispoziţiile O.G. nr. 43/1997
privind regimul juridic al drumurilor, respectiv art. 46, art. 47, art. 48 şi art. 52 din actul normativ
privind accesul la drumul judeţean, obligarea la plata tarifelor de acces şi realizarea construcţiilor sau instalațiilor în zona drumului public.
Intimaţii Judeţul Arad şi Consiliul Judeţean Arad au depus și note scrise prin care au arătat că
nu se opun reglementării accesului la drumul judeţean al intimaţilor – reclamanţi, lăsând la aprecierea instanței de judecată soluţionarea prezentei cauze.

În urma criticilor analizate, ÎCCJ, cu titlu prealabil menționează că lucrările dosarului evidențiază că prin hotărârea recurată a fost menţinută soluţia primei instanţe prin care s-au admis cererile conexate deduse judecăţii şi s-a dispus ca sentinţa să suplinească acordul favorabil al părţii pârâte cu privire la proiectul Planului Urbanistic Zonal – PUZ „Zona cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare” în configuraţia din documentaţia avizată de CNAIR SA sub nr.n92/45896/28.06.2018 coroborată cu expertiza topografică întocmită în cauză (în care se aratămamplasamentul podețelor/punctelor de trecere) şi, respectiv, s-a constatat drept de trecere cu piciorul, cu autovehicule şi cu reţele edilitare, respectiv, s-a constituit servitute de trecere cu piciorul şi cumautovehicule în favoarea fondurilor dominante.
Fondurile dominante sunt reprezentate de terenuri arabile proprietatea părţii reclamante
situate în extravilanul localităţii Arad, în suprafaţă de aprox. 91 ha, cu categoria de folosinţă agricolă, grupate distinct şi identificate prin trimitere la menţiunile din cărţile funciare.
Fondul aservit este reprezentat de bunuri proprietate publică, canale de irigaţii cu categoria
de folosinţă „ape stătătoare” şi teren pe care este amenajată o cale de acces (identificat, fie ca drumul de exploatare agricolă DE 608, proprietatea părţii pârâte, fie ca drumul judeţean DJ 682F, proprietatea Judeţului Arad, chestiune rămasă nelămurită în considerarea poziţiei procesuale a Judeţului Arad care şi-a exprimat acordul pentru traversarea terenului în varianta solicitată de partea reclamantă).
Trecerea de la terenurile agricole, fonduri dominante, s-a stabilit să se facă către drumul
naţional DN7 pe deasupra fondului aservit, prin construirea de podețe reversibile modulare şi de
reţele edilitare supraterane.
Temeiurile de drept ale pretenţiilor deduse judecăţii sunt reprezentate de normele de drept
privitoare la buna-credinţă şi abuzul de drept, prevăzute la art. 14 şi art. 15 C.civ. şi de cele prin care se reglementează dreptul de trecere, art. 617 şi urm. C.civ., dreptul de trecere pentru utilităţi, art. 621 şi urm. C.civ. şi servituțile, art. 755 şi urm. C.civ.
Examinând decizia recurată, prin gruparea argumentelor comune din cele două memorii de
recurs care se subsumează aceleiaşi critici de nelegalitate dintre cele prevăzute la art. 488
C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de partea pârâtă Statul Român şi Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare B. sunt fondate, în limitele care se vor arăta în cele ce urmează.

Este fondată critica comună prin care partea pârâtă pretinde că în cauză nu s-au analizat
condiţiile prevăzute de normele de drept comun cuprinse la art. 617 şi urm. C.civ. pentru constituirea dreptului de trecere şi nu s-au motivat argumentele în baza cărora au fost înlăturate apărările prin care a învederat că normele juridice menţionate nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, critică subsumată motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.

Dreptul de trecere se constituire într-o limitare a exercițiului dreptului de proprietate privată
şi, în condiţiile legii, şi a dreptului de proprietate publică şi poate fi constituit pe cale pe cale
judecătorească (art. 619 C.civ.). Art. 617 alin. (1) C.civ. prevede următoarele: Proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are dreptul să i să permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului propriu.
Rezultă că pentru constituirea dreptului de trecere, fondul dominant trebuie să fie loc înfundat, în accepţiunea dată în practica judecătorească acestei noţiuni, aceea de loc înconjurat pe toate laturile de alte proprietăți sau care are drum de trecere la calea publică care nu poate fi folosit din motive obiective: traversează o pantă abruptă, albia unui râu, etc.
Statuând asupra posibilităţii proprietarului unui loc înfundat de a cere trecerea, legiuitorul nu
a lăsat însă la îndemâna acestuia nici alegerea fondului care urmează să fie aservit (în cazul în care există mai multe fonduri vecine cu acces la calea publică) şi, pentru identitate de raţiune, nici
alegerea căii de acces pe care urmează să se facă ieșirea la calea publică, în cazul în care mai multe
fonduri învecinate au acces la diverse căi publice.
Dimpotrivă, prin dispoziţiile art. 617 alin. (2) C.civ., legiuitorul a instituit criteriile ce trebuie
avute în vedere la constatarea dreptului, anume ca trecerea să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului aservit şi să presupună cele mai puține prejudicii pentru proprietarul acestuia.
Legiuitorul a prevăzut şi scopul în care poate fi recunoscut dreptul de trecere, anume asigurarea accesului pentru exploatarea fondului, exploatare care are în vedere întrebuințarea/utilitatea pe care acesta o are la momentul formulării solicitării de traversare.
Aceasta, întrucât, spre deosebire de servitute, dreptul de trecere răspunde unei nevoi actuale a
proprietarului fondului dominant, determinate de lipsa accesului la calea publică şi nu unei nevoi viitoare, incerte, impuse de conferirea unei alte destinații, prin schimbarea regimului juridic,
economic sau tehnic al fondul dominant.
În privinţa dreptului de proprietate publică, limitarea exercițiului prin dreptul de trecere se
supune regulilor prevăzute la art. 862 alin. (1) C.civ. Rezultă că în această situaţie, dreptul de trecere este permis numai în măsura în care este
compatibil cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile proprietate publică aservite.
În speţă, se constată că, pornind de la premisa greşită că nu prezintă relevanţă utilitatea actuală a terenurilor ce constituie fondul dominant, terenuri arabile exploatate agricol, ci utilitatea viitoare exhibată în proiectul planului urbanistic zonal inițiat de partea reclamantă, aceea de zonă cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare, plan a cărui aprobare de către autoritățile administrative necesită dovada asigurării căilor de acces, a dotărilor publice şi echipamentelor tehnice necesare funcționării coerente a zonei în care se propune edificarea de construcţii (art. 311 din Legea urbanismului nr. 350/2001), instanţele de fond au restrâns, nepermis, analiza condiţiilor impuse de normele de drept comun pentru recunoașterea dreptului de trecere.
Verificând cuprinsul hotărârii recurate se constată că instanţa de apel, trimițând la dispoziţiile art. 617-619 NCC, a reţinut, cu valoare de principiu, că este loc înfundat terenul înconjurat de terenurile altor proprietari care nu îngăduie proprietarului său o ieșire suficientă la drumul public şi, în considerarea faptului că terenurile agricole proprietatea părţii reclamante nu se învecinează cu drumul naţional DN7, a apreciat că modalitatea de a asigura accesul reclamanţilor la DN 7 s-ar putea obține doar prin supratraversarea prin podețe modulare şi reversibile.
Or, evaluarea ca loc înfundat nu se realizează în abstract, ci în concret, prin evidențierea clară
a particularităților terenului/terenurilor arabile pentru care se cere în procesul pendinte constituirea dreptului de trecere şi, după caz, ale drumului existent apreciat ca fiind insuficient, cu indicarea probatoriilor care susţin concluzia că terenurile sunt lipsite de acces la o cale publică corespunzătoare nevoilor actuale de exploatare.
Împrejurarea de fapt reţinută de instanţa de apel, anume că terenurile agricole proprietatea
părţii reclamante nu au limită cu DN 7 nu este suficientă pentru a fundamenta constatarea că fondul dominant este loc înfundat, cât timp nu s-a argumentat de ce DN 7 este singura cale publică la care trebuie deschis accesul şi nici nu s-au indicat motivele pentru care „ieșirea” actuală se priveşte ca insuficientă pentru exploatarea acestuia.
Concluzia se impune în considerarea criteriilor conţinute de norma de drept prevăzută la art.
612 C.civ., care impun instanţei de judecată obligaţia de a verifica, pe de o parte, dacă în zonă există unul sau mai multe drumuri de acces la o cale publică (nu la o anumită cale publică) care răspund nevoii de exploatare a fondului dominant şi, pe de altă parte, dacă există şi alte fonduri învecinate care ar putea fi aservite în considerarea faptului că ar permite accesul la o cale publică, instanţa având a alege, argumentat în fapt şi în drept, calea de acces corespunzătoare.
Se constată, totodată, că hotărârea recurată nu cuprinde nici argumentele în baza cărora au
fost înlăturate apărările părţii pârâte întemeiate pe norma de drept menţionată. Rezultă că partea pârâtă s-a apărat în sensul că fondul dominant nu este loc înfundat, întrucât are acces la DE 608/DJ 682F, atât cu piciorul, cât şi cu utilajele, drum folosit în trecut, dar şi în prezent, pentru exploatarea tuturor terenurilor agricole din zonă, drum care poate fi amenajat, eventual, conform nevoilor suplimentare ale părţii reclamante.
Referitor la această apărare, instanţa de apel a reţinut că nu o poate examina întrucât nu a fost
învestită cu o acţiune având ca obiect stabilirea apartenenței şi categoriei acestui drum, fiind
important a se arăta că dacă drumul ar fi în proprietate Consiliului Judeţean Arad, aşa cum se tinde a se susţine în cuprinsul unor pasaje din cererile de apel, atunci, situaţia s-ar simplifica, deoarece CJ Arad a arătat că nu se opune acţiunii reclamanţilor.
Argumentul nu justifică omisiunea examinării apărării, întrucât, în cauza pendinte, prezintă
relevanţă, nu dacă drumul existent este drum de exploatare sau drum judeţean, ci dacă aceasta
permite părţii reclamante accesul utilajelor şi lucrătorilor pentru exploatarea terenurilor agricole ce constituie fondul dominant, adică dacă reprezintă este o cale de acces viabilă.
Pe de altă parte, partea pârâtă a susţinut că sunt şi alte fonduri învecinate pe care se pot amenaja căi de acces (inclusiv la DN7) care ar atrage o minimă stânjenire şi mai puţine prejudicii în
măsura în care ar fi aservite conform solicitării părţii reclamante.
Partea pârâtă a învederat că se impune verificarea şi a celorlalte căi de acces susţinând că
trecerea peste canalele de irigaţii şi drumul de exploatare agricolă o stânjenește/împiedică în
exercitarea corespunzătoare dreptului de proprietate/administrare asupra acestora, precum şi în activităţile pe care trebuie să le desfășoare, contrar prevederilor art. 617 alin. (2) C.civ., respectiv, că trecerea nu este compatibilă cu uzul şi interesul public căruia îi sunt destinate bunurile, cerinţă prevăzută la art. 862 alin. (1) C.civ.

Apărările părţii pârâte au fost înlăturate sub motiv că instalarea de podeţe modulare şi
reversibile deasupra canalelor de irigaţii nu spoliază canalele de irigaţii de uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate, astfel că apare echitabil a se permite proprietarilor terenurilor traversate de canalele de irigaţii să-şi pună în valoare bunurile, fără ca astfel să fie ştirbite atributele dreptului de proprietate publică, atribute consacrate prin norme de rang constituţional.
Considerentele menţionate nu explică însă de ce traversarea supraterană a canalelor de irigaţii
şi a unui drum de exploatare agricolă prin edificarea de poduri reversibile este de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate al părţii pârâte asupra fondului aservit, comparativ cu trecerea pe drumul de exploatare agricolă în amenajarea actuală ori îmbunătăţită a acestuia, respectiv, motivele pentru care nu se justifică verificarea posibilităţii traversării peste celelalte fonduri învecinate.
Din cuprinsul considerentelor hotărârii recurate, rezultă că instanţa de apel a apreciat că trecerea peste bunurile părţii pârâte nu este de natură nici să stânjenească exercițiul dreptului de
proprietate/administrare şi nici să afecteze uzul public al acestora exclusiv în considerarea faptului că podurile vor fi amplasate pe deasupra acestora.
Concluzia ignoră, pe de o parte, scopul constituirii dreptului de trecere, anume nevoia actuală
de exploatare a terenurilor agricole ce constituie fondul dominant, exploatare a cărei imposibilitate nu s-a susţinut/constatat argumentat în raport de căile de acces folosite în prezent în acest scop.
Pe de altă parte, concluzia ignoră faptul că respectivele canale, care se susţine că aparţin
sistemului de irigaţii de colectare şi evacuare a apelor provenite din precipitații excedentare
(desecare), sunt construcţii sprijinite pe fundații, încastrate între maluri, având anumite caracteristici tehnice ce trebuie avute în vedere atunci se dispune amplasarea deasupra lor de poduri.
În atare condiţii, în lipsa oricăror considerente care înfăţişeze care sunt nevoile de exploatare
ale fondului dominant care impun trecerea peste fondul aservit în această modalitate (pe deasupra) şi, respectiv, care să înfăţişeze caracteristicile tehnice ale canalelor de irigaţii avute în vedere şi care permit edificarea de „podețe” pentru traversarea cu piciorul şi autovehicule (neidentificate) şi regimul juridic al acestor construcţii noi (inclusiv, cui îi incumbă responsabilitatea pentru construire
şi exploatare), aprecierile instanţei de apel cu privire la lipsa oricăror prejudicii ce ar putea fi cauzate fondului aservit şi la neafectarea uzului şi interesului public căruia sunt destinate reprezintă simple speculații lipsite de legătură cu situaţia faptică expusă.
În ceea ce priveşte drumul de exploatare, rezultă că partea pârâtă a învederat că prin aservirea
acestuia este împiedicată să-l mai folosească conform destinaţiei actuale, acesta fiind-i necesar
pentru desfăşurarea activităţii de cercetare, de interes public care presupune exploatarea propriile terenuri agricole situate în aceeaşi în zonă exclusiv pentru această activitate, astfel cum prevede art. 31 din Legea nr. 45/2009 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu-Şişeşti şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare (apărare combătută de partea reclamantă sub motiv că utilajele agricole deţinute de partea pârâtă pot fi înmatriculate pentru ca acestea să poată accesa drumul naţional DN 7 înspre terenurile agricole).
Hotărârea recurată nu examinează această apărare şi nu explicitează dacă, prin modalitatea de aservire, drumul de exploatare agricolă mai poate fi folosit sau nu de partea pârâtă pentru exploatarea propriilor terenuri agricole, respectiv, dacă modalitatea de traversare a acestui drum, prin edificarea de podeţe, doar stânjenește ori împiedică exerciţiului dreptului de proprietate al părţii pârâte asupra
acestui bun.
Rămânând în sfera de reglementare a dreptului de trecere, se constată că legiuitorul a
prevăzut la art. 618 C.civ. modalități diferite de constituire a dreptului de trecere în cazul în care
înfundarea locului este imputabilă proprietarului.

Potrivit normei de drept menţionate, dreptul de trecere se poate dispune doar pe partea de
teren pe care se făcea anterior trecerea, atunci când înfundarea locului provine din înstrăinarea unor terenuri prin acte juridice (alin.1), respectiv, numai cu consimţământul proprietarului fondului care are acces la calea publică şi cu plata dublului despăgubirii, când lipsa accesului îi este imputabilă (alin. 2).
Or, nici această chestiune litigioasă dintre părţi nu-şi găsește o analiză şi motivare lămuritoare
în cuprinsul hotărârii recurate, deşi în cazul statuării asupra caracterului de loc înfundat a unui imobil, se impunea a fi examinată cu prioritate, în considerarea efectelor pe care le produce asupra cererii de chemare în judecată.
Rezultă că, prin motivele de apel, partea pârâtă a susţinut că lipsa accesului fondului
dominant la DN7 provine din înstrăinarea/schimbarea de către partea reclamantă a parcelelor de teren pe care le deţinea şi le folosea anterior în acest scop cu SC D. SRL şi cu Municipiul Arad.
Considerentele hotărârii evidențiază respingerea apărării părţii pârâte întemeiate pe art. 618
C.civ., justificat de faptul că din răspunsurile CNADNR, (…), se poate observa că din sensul giratoriu situat pe DN7 km 553+826 s-a acordat intrare doar pentru accesarea stației de carburanți, iar din studierea planșelor realizate în cadrul expertizei administrată la prima instanţă rezultă că, oricum, judecând după modul de poziționare al stației de carburanți, accesul prin incinta acesteia nu ar aduce o rezolvare completă a problemei, deoarece şi pentru a ajunge la aceasta, tot ar fi necesară, pentru
accesul de pe unele terenuri, traversarea canalelor de irigaţii şi a drumului de exploatare DE 608/drumul judeţean DJ 682F.
Aceste considerente nu tranșează explicit dacă lipsa accesului fondului dominant la DN7
provine din încheierea de partea reclamantă de acte juridice cu societatea care administrează staţia de carburanți, nici dacă a fost sau nu încheiat un act juridic având ca obiect o astfel de parcelă de teren şi cu Municipiul Arad, respectiv, dacă înfundarea este sau nu imputabilă părţii reclamante.
În plus, reţinând că accesul fondului dominant la DN7 prin incinta stației de carburanţi nu ar
aduce o rezolvare completă a problemei, instanţa de apel nu a expus raționamentul juridic în baza
căruia a statuat că acest fapt ar fi de natură să înlăture de la aplicare, în totalitate, norma de drept menţionată.
Or, deşi de principiu, hotărârea judecătorească nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor
părţilor, ea trebuie să furnizeze dovada că apărările formulate, întemeiate pe normele de drept apreciate a fi incidente raportului juridic dedus judecăţii, au fost văzute şi examinate, o astfel de omisiune fiind esenţială şi de natură a atrage casarea, întrucât împiedică instanţa de recurs să exercite controlul de legalitate cu privire din perspectiva criticilor invocate prin recursurile deduse judecăţii.

Este fondată critica comună prin care partea pârâtă pretinde că instanţa de apel nu a analizat
şi motivat condiţiile impuse de normele de drept comun prevăzute la art. 755 C.civ., pe a căror
aplicare, greşită, a pretins că a fost fundamentată soluţia primei instanţe de constituire a unei
servituţii de trecere (cu piciorul, cu autovehicule) către DN 7 în favoarea fondului dominant, critică
subsumată motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ. Servitutea de trecere este un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată iar, în absența unei norme de drept speciale, derogatorii de la normele de drept prevăzute de Codul civil, este incompatibilă cu dreptul de proprietate publică. Potrivit dispoziţiilor art. 755 C.civ., servitutea de trecere este o sarcină care grevează un imobil pentru uzul şi utilitatea imobilului unui alt proprietar, utilitate care rezultă din destinaţia economică a fondului dominant sau constă într-o sporire a confortului acestuia. Rezultă că servitutea de trecere poate fi constituită atât în considerarea utilităţii actuale a fondului dominant, cât şi în vederea unei utilităţi viitoare a acestuia (în acest sens, art. 758 C.civ.).
Dispoziţiile art. 756 C.civ. prevăd că servitutea se poate constitui în temeiul unui act juridic
ori prin uzucapiune, nu prin hotărâre judecătorească.
Rezultă că similaritatea situațiilor premisă care permit recunoașterea dreptului de trecere şi,
după caz, constituirea servituţii de trecere nu a impus şi identitate de reglementare juridică, motiv pentru care instanţele au a distinge între cele două instituţii juridice şi a le aplica diferențiat raporturilor juridice deduse judecăţii, în raport de limitele învestirii, astfel cum au fost configurate de partea reclamantă prin cererea dedusă judecăţii.
În privinţa bunurilor proprietate publică, art. 136 alin. (4) din Constituția României şi art. 862
alin. (1) C.civ. prevăd că sunt inalienabile şi că pot fi date doar în administrare regiilor autonome ori
instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate, respectiv, date în folosinţă gratuită
instituțiilor de utilitate publică.
Proprietatea asupra acestor bunuri, potrivit art. 862 alin. (1) C.civ., nu se stinge prin neuz şi
nu poate fi dobândită de terţi prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.
Aşa fiind, constituirea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate ar conduce la
constituirea unor drepturi reale opozabile erga omnes asupra bunurilor proprietate publică inclusiv în contra celui care le-a constituit, trăsătură inacceptabilă pentru dreptul de proprietate publică.
În speţă, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a reţinut că examinarea servituţii de trecere
nu se justifică a fi făcută prin prisma normei de drept prevăzute la art. 755 C.civ., care a reprezentat la judecata în primă instanţă temeiul de drept pe care s-a fundamentat soluţia de admitere a cererii părţii reclamante referitoare la această sarcină.
Rezultă că prima instanţă, în aplicarea normei de drept menţionate, a statuat că pentru
sporirea confortului şi a utilităţii terenurilor fond dominant este necesară trecerea peste fondul aservit prin construirea de podeţe reversibile modulare în locurile identificate prin expertiza topografică întocmită în cauză şi prin raportare la planşa PUZ avizată de CNAIR.
În apel, dezvoltând consideraţii teoretice privitoare la normele de drept din vechiul Cod civil, cu trimitere la dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/1998 (abrogate) şi reţinând că aceste norme îngăduiau servituțile care reprezintă limite normale de exercitare a dreptului de proprietate în cadrul raporturilor de vecinătate, instanţa de apel a concluzionat că servitutea de trecere în dezbatere în prezentul proces nu reprezintă un veritabil dezmembrământ al dreptului de proprietate publică, întrucât nu este de natură a conduce la dezagregarea sa.
Considerentele de drept menţionate, confuze, nu permit însă identificarea temeiul juridic avut
în vedere de instanţa de apel în analizarea criticilor îndreptate de partea pârâtă împotriva soluţiei privitoare la servitutea de trecere care urmează a afecta fondul aservit constituită la judecata în primă instanţă a cauzei.
Aceasta, întrucât, considerațiile teoretice expuse nu sunt de natură să susțină înlăturarea de la
aplicare a dispoziţiilor art. 755 C.civ. şi, pe de altă parte, nu justifică aplicarea, prin analogie, a
normelor de drept prevăzute la art. 617 şi urm. C.civ. pentru dreptul de trecere în scopul constituirii de servituţi de trecere pe cale judecătorească.
În atare condiţii, cum soluţia şi motivarea hotărârii recurate nu se sprijină, greşit, pe normele de drept avute în vedere la judecata în primă instanţă pentru constituirea servituţii, instanţa de recurs urmează a reţine incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8C.proc.civ. şi în ceea ce priveşte această chestiune litigioasă a cauzei.

Sunt fondate criticile prin care partea pârâtă Statul Român învederează omisiunea analizării
condiţiilor legale pentru constituirea dreptului de trecere pentru utilităţi, consecința necercetării
fondului, respectiv greșita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 621 alin. (3) C.civ. referitoare la
plata prealabilă a despăgubirii, critici subsumate motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1)
pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
Dreptul de trecere pentru utilităţi este reglementat la art. 621 alin. (1) C.civ. şi constă în
obligaţia proprietarului de a permite trecerea prin fondul său a rețelelor edilitare de natura

conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori
aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalații sau materiale cu acelaşi scop.
Fiind vorba de o limitare a dreptului de proprietate, acest drept de trecere trebuie să
corespundă, astfel cum s-a arătat, unei nevoi actuale de exploatare a fondului dominant.
Verificând cuprinsul hotărârilor instanţelor de fond se constată absența examinării condiţiilor
prevăzute de art.621 şi urm. C.civ., omisiune esențială care pune instanţa de recurs în imposibilitate de a verifica aspectele de nelegalitate învederate prin recurs referitoare la constituirea greşită a dreptului de trecere pentru utilităţi.
Cât priveşte norma de drept prevăzută la art. 621 alin. (3) C.civ., invocată de partea pârâtă
Statul Român în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii acestei cereri, se constată că interpretarea dată acesteia de către instanţa de apel este greşită.
Norma de drept menţionată prevede următoarele: Dacă este vorba despre utilităţi noi,
despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă.
Rezultă că spre deosebire de utilităţile a căror trecere se impune în scopul deservirii
fondurilor învecinate sau din aceeaşi zonă, în cazul utilităţilor noi plata prealabilă a despăgubirii se constituie într-o condiţie de validitate a dreptului a cărei neîndeplinire nu permite recunoașterea acestuia.
În consecinţă, în ceea ce priveşte dreptul de trecere cu utilităţi pretins de partea reclamantă,
rezultă că instanţele de fond aveau a verifica şi statua asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 621 C.civ. şi a scopului utilităţilor, respectiv, în cazul constatării că sunt utilităţi noi, a statua şi cu
privire la îndeplinirea cerinței prevăzute la art. 621 alin. (3) C.civ.
În raport de cele expuse, rezultă că nu prezintă relevanţă dacă o astfel de dezdăunare a fost
cerută printr-o cerere reconvențională care să respecte condiţiile formale pentru examinarea sa pe fond, respectiv, că cerinţa nu poate fi considerată îndeplinită sub motiv că partea interesată a avut iniţiativa dezdăunării, cum eronat a reţinut instanţa de apel, întrucât norma de drept nu permite atare distincţii, ci impune, explicit, ca despăgubirea (al cărei cuantum poate fi evaluat pe cale judecătorească, în caz de neînțelegere) să fie plătită prealabil constituirii dreptului de trecere.

Se dovedeşte fondată critica prin care partea pârâtă Staţiunea de Cercetare Dezvoltare B.
pretinde că în mod greşit instanţele de fond au statuat că se impune suplinirea acordului său negativ cu acord favorabil pentru planul urbanistic zonal inițiat de partea reclamantă, fără a se avea în vedere apărările prin care învederat că este prejudiciată în exercițiul dreptului de administrare şi împiedicată să-şi desfăşare activitatea prin soluţiile propuse prin respectiv plan urbanistic, critică subsumată motivelor de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
Hotărârea recurată evidențiază că instanţa de apel, statuând că un astfel de acord nu se emite
prealabil întocmirii proiectului de urbanism, a reţinut, greşit, că sursa diferendului judiciar este
reprezentată în procesul pendinte de lipsa avizului părţii pârâte în privinţa proiectul Planului Urbanistic Zonal – PUZ „Zona cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare”.
Referitor la această chestiune litigioasă, instanţa de apel a mai reţinut că suplinirea acordului
negativ s-a realizat de către prima instanţă fără a se antama chestiuni referitoare la legalitatea unor acte administrative şi fără ca aceasta să se fi substituit instituţiilor publice competente să decidă regimul unor drumuri publice, ci doar prin evaluarea în ce măsură concursul titularilor unor drepturi asupra terenurilor cu care reclamanţii intimaţi au tangenţă în contextul derulării unui proiect de PUZ este refuzat în mod abuziv sau nu.
Considerentele menţionate, confuze, nu răspund criticii prin care partea pârâtă a susţinut că a
avut motive temeinice care au determinat-o să emită aviz negativ proiectului planului urbanistic
menţionat, bazate pe constrângerile ce ar urma să fie aduse exerciţiului dreptului său de proprietate
prin implementarea soluţiilor privind căile de acces, caz în care conduita sa a fost apreciată, greşit, de prima instanţă a fi de rea-credinţă şi abuzivă şi sancționată, în temeiul art. 14-15 C.civ., prin acordarea, în numele său, a unui acord favorabil.
Rezultă că prima instanţă a apreciat ca sursă a demersului judiciar inițiat de partea reclamantă
nu lipsa avizului părţii pârâte, cum eronat a reţinut instanţa de apel, ci refuzul părţii pârâte de a emite aviz favorabil planului urbanistic zonal iniţiat de partea reclamantă.
Anume, prima instanţă a imputat părţii pârâte emiterea avizului negativ, reţinând că semnifică
exercitarea abuzivă şi cu rea-credinţă a prerogativelor conferite de dreptul de administrare, fapt care contravine dispoziţiilor art. 14-15 C.civ.
În fundamentarea soluţiei, s-a reţinut, contradictoriu, pe de o parte, că partea pârâtă nu a invocat vreun motiv temeinic privind existenţa unei vătămări prin soluţiile privind căile de acces
viitoare propuse prin planului urbanistic zonal şi, pe de altă parte, că nu poate examina motivele
privitoare la limitările dreptului de administrare/prejudiciile ce i-ar fi cauzate prin implementarea
acestor soluții (motive avute în vedere de parte la emiterea avizului negativ), întrucât obiectul
acţiunii nu este aprobarea PUZ, nefiind învestită cu analizarea legalităţii sau oportunității Proiectului PUZ.
Absența unei cereri de anulare a planului urbanistic zonal (inamisibilă), argument apreciat a fi corect şi de instanţa de apel, nu se constituie într-un obstacol care să împiedice cercetarea apărărilor invocate de partea pârâtă în susţinerea avizului negativ, care, în parte, coincid cu apărările îndreptate împotriva cererilor de constituire drept/servitute de trecere.
Aceste apărări, contrar aprecierilor instanţelor de fond, nu impun verificarea planului urbanistic zonal din perspectiva oportunităţii ori a legalităţii din perspectiva normelor de drept edictate pentru elaborarea valabilă a acestui instrument de planificare urbană, ci evaluarea caracterului prejudiciabil al soluțiilor conținute în privinţa căilor de acces necesare utilității viitoare a
zonei şi care, prin implementare, partea pârâtă pretinde că i-ar limita exerciţiului dreptului de
administrare asupra bunurilor proprietate publică deţinute, în dezacord cu protecţia conferită de normele legale.
Faptul că unele dintre argumentele de nelegalitate invocate în susţinerea caracterul
prejudiciabil al soluţiilor privind căile de acces viitoare exhibate de planul urbanistic zonal (care au fundamentat emiterea avizului negativ) coincid cu cele care au fost invocate de parte pentru a combate şi pretențiile care fac obiectul celorlalte cereri deduse judecăţii de partea reclamantă, întemeiate pe normele dreptului comun, nu este imputabilă părţii pârâte.
Confuzia a fost generată de împrejurarea că aceleaşi căi de acces, necesare utilităţii viitoare a
zonei evidenţiate în documentaţia avizată de CNAIR SA sub nr. 92/45896/28.06.2018, care se
impuneau a fi examinate în vederea soluţionării cererii se substituire a acordului negativ cu unul
favorabil, au fost examinate exclusiv şi cu ocazia judecării cererilor prin care partea reclamantă a
solicitat constituirea dreptului de trecere cu piciorul, autovehicule şi utilităţi, respectiv, constituirea dreptului de servitute, pe temeiul normelor dreptului comun prevăzute de Codul civil.
Or, documentaţiile de urbanism, categorie în care se încadrează şi cea întocmită de CNAIR
SA, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 350/2001, sunt rezultatul unui proces de planificare urbană
referitoare la un teritoriu determinat, prin care se analizează situaţia existentă şi se stabilesc
obiectivele, acțiunile, procesele şi măsurile de amenajare şi de dezvoltare durabilă a localităților.
Rezultă că aceste documentaţii pot releva, pe de o parte, căile de acces existente şi folosite şi
care ţin seama de utilitatea actuală a imobilelor şi, pe de altă parte, căile de acces necesare în
considerarea utilităţii viitoare a imobilelor care cad sub incidența planului urbanistic, care, în privinţa constituirii lor, sunt şi rămân supuse normele de drept comun, prevăzute de Codul civil ori, după caz, normelor de drept prevăzute de legile speciale, derogatorii de la dreptul comun.
Ca atare, utilitatea probatorie a unor astfel de documentaţii în procesul civil având ca obiect
constituirea dreptului de trecere pe temeiul dreptului comun, pe cale judecătorească, este una limitată la examinarea căilor de acces care corespund utilităţii actuale a imobilelor (în măsura în care documentaţia le relevă şi se apreciază a fi de interes).
Aşa fiind, în procesul pendinte, căile de acces relevate de documentaţia de urbanism a fi
necesare utilităţii viitoare date zonei prezentau interes exclusiv în privinţa judecării cererii de
suplinire a acordului negativ cu unul favorabil în ceea ce planul urbanistic, nu a celorlalte cererii care se impuneau a fi judecate, astfel cum s-a arătat, cu respectarea normelor dreptului comun privitoare la constituirea dreptului de trecere şi, după caz, a servituților.
Cum instanţele de fond au reţinut, greşit, că nu pot verifica apărările invocate de partea pârâtă
în susţinerea acordului negativ dat planului urbanistic zonal în considerarea caracterului prejudiciabil al căilor de acces propuse prin documentaţia de urbanism nr. 92/45896/28.06.2018,

Înalta Curte urmează a constata şi în privinţa acestei chestiuni prima instanţă a fi de rea-credinţă şi abuzivă şi sancționată, în temeiul art. 14-15 C.civ., prin acordarea, în numele său, a unui acord favorabil.
Rezultă că prima instanţă a apreciat ca sursă a demersului judiciar inițiat de partea reclamantă
nu lipsa avizului părţii pârâte, cum eronat a reţinut instanţa de apel, ci refuzul părţii pârâte de a emite aviz favorabil planului urbanistic zonal iniţiat de partea reclamantă. Anume, prima instanţă a imputat părţii pârâte emiterea avizului negativ, reţinând că semnifică exercitarea abuzivă şi cu rea-credinţă a prerogativelor conferite de dreptul de administrare, fapt care
contravine dispoziţiilor art. 14-15 C.civ. În fundamentarea soluţiei, s-a reţinut, contradictoriu, pe de o parte, că partea pârâtă nu a invocat vreun motiv temeinic privind existenţa unei vătămări prin soluţiile privind căile de acces
viitoare propuse prin planului urbanistic zonal şi, pe de altă parte, că nu poate examina motivele
privitoare la limitările dreptului de administrare/prejudiciile ce i-ar fi cauzate prin implementarea
acestor soluții (motive avute în vedere de parte la emiterea avizului negativ), întrucât obiectul
acţiunii nu este aprobarea PUZ, nefiind învestită cu analizarea legalităţii sau oportunității Proiectului PUZ.
Absența unei cereri de anulare a planului urbanistic zonal (inamisibilă), argument apreciat a fi corect şi de instanţa de apel, nu se constituie într-un obstacol care să împiedice cercetarea apărărilor invocate de partea pârâtă în susţinerea avizului negativ, care, în parte, coincid cu apărările îndreptate împotriva cererilor de constituire drept/servitute de trecere.
Aceste apărări, contrar aprecierilor instanţelor de fond, nu impun verificarea planului urbanistic zonal din perspectiva oportunităţii ori a legalităţii din perspectiva normelor de drept edictate pentru elaborarea valabilă a acestui instrument de planificare urbană, ci evaluarea
caracterului prejudiciabil al soluțiilor conținute în privinţa căilor de acces necesare utilității viitoare a zonei şi care, prin implementare, partea pârâtă pretinde că i-ar limita exerciţiului dreptului de administrare asupra bunurilor proprietate publică deţinute, în dezacord cu protecţia conferită de normele legale.
Faptul că unele dintre argumentele de nelegalitate invocate în susţinerea caracterul
prejudiciabil al soluţiilor privind căile de acces viitoare exhibate de planul urbanistic zonal (care au fundamentat emiterea avizului negativ) coincid cu cele care au fost invocate de parte pentru a combate şi pretențiile care fac obiectul celorlalte cereri deduse judecăţii de partea reclamantă, întemeiate pe normele dreptului comun, nu este imputabilă părţii pârâte.
Confuzia a fost generată de împrejurarea că aceleaşi căi de acces, necesare utilităţii viitoare a
zonei evidenţiate în documentaţia avizată de CNAIR SA sub nr. 92/45896/28.06.2018, care se
impuneau a fi examinate în vederea soluţionării cererii se substituire a acordului negativ cu unul
favorabil, au fost examinate exclusiv şi cu ocazia judecării cererilor prin care partea reclamantă a
solicitat constituirea dreptului de trecere cu piciorul, autovehicule şi utilităţi, respectiv, constituirea dreptului de servitute, pe temeiul normelor dreptului comun prevăzute de Codul civil.
Or, documentaţiile de urbanism, categorie în care se încadrează şi cea întocmită de CNAIR
SA, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 350/2001, sunt rezultatul unui proces de planificare urbană
referitoare la un teritoriu determinat, prin care se analizează situaţia existentă şi se stabilesc
obiectivele, acțiunile, procesele şi măsurile de amenajare şi de dezvoltare durabilă a localităților.
Rezultă că aceste documentaţii pot releva, pe de o parte, căile de acces existente şi folosite şi
care ţin seama de utilitatea actuală a imobilelor şi, pe de altă parte, căile de acces necesare în
considerarea utilităţii viitoare a imobilelor care cad sub incidența planului urbanistic, care, în privinţa constituirii lor, sunt şi rămân supuse normele de drept comun, prevăzute de Codul civil ori, după caz, normelor de drept prevăzute de legile speciale, derogatorii de la dreptul comun.
Ca atare, utilitatea probatorie a unor astfel de documentaţii în procesul civil având ca obiect
constituirea dreptului de trecere pe temeiul dreptului comun, pe cale judecătorească, este una limitată la examinarea căilor de acces care corespund utilităţii actuale a imobilelor (în măsura în care documentaţia le relevă şi se apreciază a fi de interes).
Aşa fiind, în procesul pendinte, căile de acces relevate de documentaţia de urbanism a fi
necesare utilităţii viitoare date zonei prezentau interes exclusiv în privinţa judecării cererii de
suplinire a acordului negativ cu unul favorabil în ceea ce planul urbanistic, nu a celorlalte cererii care se impuneau a fi judecate, astfel cum s-a arătat, cu respectarea normelor dreptului comun privitoare la constituirea dreptului de trecere şi, după caz, a servituților.
Cum instanţele de fond au reţinut, greşit, că nu pot verifica apărările invocate de partea pârâtă
în susţinerea acordului negativ dat planului urbanistic zonal în considerarea caracterului prejudiciabil al căilor de acces propuse prin documentaţia de urbanism nr. 92/45896/28.06.2018, Înalta Curte
urmează a constata şi în privinţa acestei chestiuni litigioase incidenţa motivelor de recurs prevăzute
la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., cu consecinţa casării soluţiei şi trimiterii cauzei spre
rejudecare. În acest context al analizei, se impune şi menţiunea că, potrivit legii, competenţa de
aprobare/modificare a planurilor urbanistice zonale ori a documentaţiilor pe baza cărora au fost întocmite nu este dată în competenţa instanţelor judecătoreşti, nici pe cale principală, nici pe cale incidentală.
Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat, planul urbanistic zonal este un instrument de
planificare urbană prin care se coordonează dezvoltarea urbanistică integrată a unor zone dintr-o localitate, caracterizate printr-un grad ridicat de complexitate sau printr-o dinamică urbană accentuată şi care asigură corelarea programelor de dezvoltare urbană integrată a zonei cu Planul urbanistic general (art. 47 din Legea urbanismului nr. 350/2001), aspecte care excedează competențelor recunoscute instanţelor de judecată. Aprobarea unor astfel de planuri, care nu au sau nu ar trebui să aibă un beneficiar
individualizat, este dată în competenţa consiliilor locale ale autorităților administraţiei publice locale şi se dispune printr-un act administrativ cu caracter normativ (decizia în interesul legii nr. 12/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) supus controlul judiciar, în limitele prevăzute de lege, instanţelor de contencios administrativ (art. 64 din Legea nr. 350/2001).

Sunt nefondate criticile prin care partea pârâtă Staţiunea de Cercetare Dezvoltare B. pretinde
soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Cu titlu prealabil, se impune menţiunea că instituțiilor publice implicate în procedurile de
aprobare a planurilor urbanistice le incumbă şi obligaţia de informare şi de consultare a publicului cu privire la elaborarea sau revizuirea planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism (Ordinului MDRT nr. 2.701/2010), în considerarea efectelor pe care aceste acte de planificare urmează să le producă şi care se răsfrâng asupra tuturor persoanelor care deţin sau care vor deţine o proprietate înăuntrul zonei studiate prin documentaţia de urbanism.
Solicitarea unui acord din partea proprietarilor fondurilor învecinate fondului al cărui titular a
inițiat un plan urbanistic zonal se constituie într-o practică uzitată de instituțiile publice în situaţia în care apreciază că implementarea soluțiilor propuse prin planul urbanistic ar avea ca efect limitări ale exercițiului drepturilor de proprietate.
Rezultă din cele ce preced că solicitarea acordului nu se subsumează executării unei obligaţii
legale (căreia i-ar corespunde un drept subiectiv, de a obţine acord favorabil), ci în baza unei
obligaţii de prudență impuse de îndatorirea ce revine instituţiilor publice, aceea ca prin aprobarea planului urbanistic să nu afecteze ori să limiteze, contrar legii, drepturile persoanelor care deţin proprietăți în zonă.
Aşa fiind, în absenţa unui drept material la acţiune a cărui neexercitare în termen să atragă
stingerea sa, instituţia prescripţiei extinctive prevăzute la art. 2500 şi urm. C.civ. nu îşi găsește
aplicabilitatea în ceea ce privește acţiunea în suplinirea acordului negativ dat de partea pârâtă în privinţa planului de urbanism zonal.
De altminteri, rezultă că instanţele de fond au analizat această cerere nu din perspectiva
existenţei unei obligaţii legale ce ar incumba părţii pârâte de a emite acord favorabil, ci din
perspectiva bunei sale credinţe în exercitarea dreptului de administrare şi a abuzului de drept,
sancţionabil conform art. 15 C.civ.
Pentru considerente arătate, nu se poate statua nici cu privire la existenţa unui anumit moment
pe parcursul derulării diverselor proceduri administrative necesar a fi urmate pentru elaborarea unui plan urbanistic zonal, moment de la care instituțiile publice le-ar incumba obligaţia de a solicita un acord din proprietarilor din zona care cade sub incidenţa acestuia.
Aşa fiind, nu poate fi primită nici critica prin care partea pârâtă pretinde că acordul său
trebuia obţinut în prealabil, adică anterior elaborării planului urbanistic zonal inițiat de partea reclamantă.
Cât priveşte excepţia lipsei calității procesuale pasive, se constată că instanţele de fond au
statuat corect că nu poate fi primită. Calitatea procesuală pasivă atât în cererea prin care se pretinde suplinirea acordului negativ, privit ca un impediment în aprobarea planului urbanistic zonal, cât şi în cererile de constituire drept/servitute de trecere este determinată de împrejurarea că, în exercitarea atributelor conferite de dreptul de administrare prevăzute la art.868 alin.(2) C.civ., partea pârâtă este îndrituită, pe de o parte, să emită avize la solicitarea instituţiilor publice competente şi, pe de altă parte, să se folosească de toate mijloacele legale pentru apărarea acestui drept real imobiliar în scopul menţinerii uzului şi interesului public dat de legiuitor bunurile proprietate publică încredinţate.
Necontestat, limitarea dreptului de proprietate publică a Statului Român nu poate fi
consecinţa unui aviz, fie negativ, fie favorabil, întrucât o astfel de măsură nu se poate dispune decât în condiţiile legii, în contradictoriu cu Statul Român, cu privire la care şi-a îndeplinit obligaţia de informare prevăzută la art.865 alin.(2) lit. a C.civ.
Pentru considerentele arătate, care fac de prisos analizarea altor critici, Înalta Curte,
constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.488 alin.(1) pct.6 şi 8 C.proc.civ., a admis recursurile deduse judecăţii de partea pârâtă şi, în baza art.496 alin.(1) din acelaşi cod, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, instanţa de apel urmează a statua, motivat în fapt şi în drept, asupra criticii prin
care partea pârâtă a pretins că acordul negativ dat proiectului planului urbanistic zonal PUZ „Zona cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare” nu semnifică exercitarea cu rea-credinţă şi abuzivă a dreptului de administrare, în sensul art. 14-15 C.civ.
Aşa cum s-a arătat în considerentele prezentei decizii, instanţa de trimitere va statua dacă
implementarea căilor de acces viitoare evidenţiate în planul urbanistic zonal în baza documentaţiei de urbanism nr. 92/45896/28.06.2018 atrage limitări permise exerciţiului dreptului de proprietate/administrare exercitat de partea pârâtă asupra bunurilor proprietate publică (limitări care nu se confundă inconvenientelor normale ale vecinătăţii, prevăzute la art. 630 C.civ.), respectiv dacă
aceste căi de acces au fost configurate cu luarea în considerare a normelor de drept edictate pentru constituirea lor valabilă.
Instanţa de trimitere va verifica, cu prioritate, dacă planul urbanistic zonal mai sus arătat a
făcut obiectul vreunei actualizări, în condiţiile art. 46 şi art. 47 din Legea nr. 350/2001, în contextul informaţiilor publice exhibate de partea pârâtă potrivit cărora imobilele ce constituie fondul dominant şi fondul aservit sunt situate înăuntrul unei zone ce urmează a fi supusă unor proceduri de expropriere iniţiate de Statul Român pentru construcția drumului expres Arad-Oradea, proceduri care impun modificări ale planurilor urbanistice existente.
În privinţa cererii de constituire a dreptului de trecere, inclusiv pentru utilităţi, asupra
fondului aservit, în scopul exploatării terenurilor agricole ce constituie fondul dominant, instanţa de rejudecare va avea în vedere interpretarea dată dispoziţiilor art. 617 şi urm. şi art. 621 şi urm. C.civ.aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, precum şi dezlegările date chestiunilor litigioase în discuţie în legătură cu condiţiile de constituire a unui astfel de drept, în ordinea impusă de rezultatul constatările de fapt, prin evaluarea probatoriilor a căror administrare se face cu respectarea principiului nemijlocirii, prevăzut la art.16 C.proc.civ.
Totodată, se va avea în vedere că prin norma de drept prevăzută la art. 626 C.civ., îngrădirile
dreptului de proprietate se completează cu dispoziţiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi cele relative la terenuri agricole şi construcțiile de orice fel care le pot afecta (spre exemplu, art. 102 din Legea nr. 18/1991 impune ca amplasarea de reţele edilitare pe terenuri agricole să nu stânjenească execuția lucrărilor agricole).
În privinţa servituţii de trecere, se va avea în vedere că raportul juridic dedus judecăţii este
supus normelor prevăzute la art. 755 şi urm. din noul Cod civil a căror aplicare, astfel cum s-a arătat în cuprinsul prezentei decizii, nu poate fi înlăturată pe cale de interpretare.
Instanţa de trimitere urmează a analiza, de asemenea, şi celelalte critici formulate de partea
pârâtă prin recursurile deduse judecăţii, sub formă de apărări.

Sunt nefondate criticile prin care partea pârâtă Staţiunea de Cercetare Dezvoltare B. pretinde
soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Cu titlu prealabil, se impune menţiunea că instituțiilor publice implicate în procedurile de
aprobare a planurilor urbanistice le incumbă şi obligaţia de informare şi de consultare a publicului cu privire la elaborarea sau revizuirea planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism (Ordinului MDRT nr. 2.701/2010), în considerarea efectelor pe care aceste acte de planificare urmează să le producă şi care se răsfrâng asupra tuturor persoanelor care deţin sau care vor deţine o proprietate înăuntrul zonei studiate prin documentaţia de urbanism.
Solicitarea unui acord din partea proprietarilor fondurilor învecinate fondului al cărui titular a
inițiat un plan urbanistic zonal se constituie într-o practică uzitată de instituțiile publice în situaţia în care apreciază că implementarea soluțiilor propuse prin planul urbanistic ar avea ca efect limitări ale exercițiului drepturilor de proprietate.
Rezultă din cele ce preced că solicitarea acordului nu se subsumează executării unei obligaţii
legale (căreia i-ar corespunde un drept subiectiv, de a obţine acord favorabil), ci în baza unei
obligaţii de prudență impuse de îndatorirea ce revine instituţiilor publice, aceea ca prin aprobarea planului urbanistic să nu afecteze ori să limiteze, contrar legii, drepturile persoanelor care deţin proprietăți în zonă.
Aşa fiind, în absenţa unui drept material la acţiune a cărui neexercitare în termen să atragă
stingerea sa, instituţia prescripţiei extinctive prevăzute la art. 2500 şi urm. C.civ. nu îşi găsește
aplicabilitatea în ceea ce privește acţiunea în suplinirea acordului negativ dat de partea pârâtă în privinţa planului de urbanism zonal.
De altminteri, rezultă că instanţele de fond au analizat această cerere nu din perspectiva
existenţei unei obligaţii legale ce ar incumba părţii pârâte de a emite acord favorabil, ci din
perspectiva bunei sale credinţe în exercitarea dreptului de administrare şi a abuzului de drept,
sancţionabil conform art. 15 C.civ.
Pentru considerente arătate, nu se poate statua nici cu privire la existenţa unui anumit moment
pe parcursul derulării diverselor proceduri administrative necesar a fi urmate pentru elaborarea unui plan urbanistic zonal, moment de la care instituțiile publice le-ar incumba obligaţia de a solicita un acord din proprietarilor din zona care cade sub incidenţa acestuia.
Aşa fiind, nu poate fi primită nici critica prin care partea pârâtă pretinde că acordul său
trebuia obţinut în prealabil, adică anterior elaborării planului urbanistic zonal inițiat de partea reclamantă.
Cât priveşte excepţia lipsei calității procesuale pasive, se constată că instanţele de fond au
statuat corect că nu poate fi primită.
Calitatea procesuală pasivă atât în cererea prin care se pretinde suplinirea acordului negativ,
privit ca un impediment în aprobarea planului urbanistic zonal, cât şi în cererile de constituire
drept/servitute de trecere este determinată de împrejurarea că, în exercitarea atributelor conferite de dreptul de administrare prevăzute la art.868 alin.(2) C.civ., partea pârâtă este îndrituită, pe de o parte,msă emită avize la solicitarea instituţiilor publice competente şi, pe de altă parte, să se folosească de toate mijloacele legale pentru apărarea acestui drept real imobiliar în scopul menţinerii uzului şi interesului public dat de legiuitor bunurile proprietate publică încredinţate.
Necontestat, limitarea dreptului de proprietate publică a Statului Român nu poate fi
consecinţa unui aviz, fie negativ, fie favorabil, întrucât o astfel de măsură nu se poate dispune decât în condiţiile legii, în contradictoriu cu Statul Român, cu privire la care şi-a îndeplinit obligaţia de informare prevăzută la art.865 alin.(2) lit. a C.civ.
Pentru considerentele arătate, care fac de prisos analizarea altor critici, Înalta Curte,
constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.488 alin.(1) pct.6 şi 8 C.proc.civ., a admis recursurile deduse judecăţii de partea pârâtă şi, în baza art.496 alin.(1) din acelaşi cod, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, instanţa de apel urmează a statua, motivat în fapt şi în drept, asupra criticii prin
care partea pârâtă a pretins că acordul negativ dat proiectului planului urbanistic zonal PUZ „Zona cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare” nu semnifică exercitarea cu rea-credinţă şi abuzivă a dreptului de administrare, în sensul art. 14-15 C.civ.
Aşa cum s-a arătat în considerentele prezentei decizii, instanţa de trimitere va statua dacă
implementarea căilor de acces viitoare evidenţiate în planul urbanistic zonal în baza documentaţiei de urbanism nr. 92/45896/28.06.2018 atrage limitări permise exerciţiului dreptului de proprietate/administrare exercitat de partea pârâtă asupra bunurilor proprietate publică (limitări care nu se confundă inconvenientelor normale ale vecinătăţii, prevăzute la art. 630 C.civ.), respectiv dacă
aceste căi de acces au fost configurate cu luarea în considerare a normelor de drept edictate pentru constituirea lor valabilă.
Instanţa de trimitere va verifica, cu prioritate, dacă planul urbanistic zonal mai sus arătat a
făcut obiectul vreunei actualizări, în condiţiile art. 46 şi art. 47 din Legea nr. 350/2001, în contextul informaţiilor publice exhibate de partea pârâtă potrivit cărora imobilele ce constituie fondul dominant şi fondul aservit sunt situate înăuntrul unei zone ce urmează a fi supusă unor proceduri de expropriere iniţiate de Statul Român pentru construcţia drumului expres Arad-Oradea, proceduri care impun modificări ale planurilor urbanistice existente.
În privinţa cererii de constituire a dreptului de trecere, inclusiv pentru utilităţi, asupra fondului aservit, în scopul exploatării terenurilor agricole ce constituie fondul dominant, instanţa de
rejudecare va avea în vedere interpretarea dată dispoziţiilor art. 617 şi urm. şi art. 621 şi urm. C.civ. aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, precum şi dezlegările date chestiunilor litigioase în discuţie în legătură cu condiţiile de constituire a unui astfel de drept, în ordinea impusă de rezultatul constatările de fapt, prin evaluarea probatoriilor a căror administrare se face cu respectarea principiului nemijlocirii, prevăzut la art.16 C.proc.civ.
Totodată, se va avea în vedere că prin norma de drept prevăzută la art. 626 C.civ., îngrădirile
dreptului de proprietate se completează cu dispoziţiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi cele relative la terenuri agricole şi construcțiile de orice fel care le pot afecta (spre exemplu, art. 102 din Legea nr. 18/1991 impune ca amplasarea de reţele edilitare pe terenuri agricole să nu stânjenească execuția lucrărilor agricole).
În privinţa servituţii de trecere, se va avea în vedere că raportul juridic dedus judecăţii este
supus normelor prevăzute la art. 755 şi urm. din noul Cod civil a căror aplicare, astfel cum s-a arătat în cuprinsul prezentei decizii, nu poate fi înlăturată pe cale de interpretare.
Instanţa de trimitere urmează a analiza, de asemenea, şi celelalte critici formulate de partea
pârâtă prin recursurile deduse judecăţii, sub formă de apărări.