În Polonia, judecătorii care doresc să își exercite în continuare funcția după împlinirea vârstei de pensionare au obligația să își declare voința în acest sens la Consiliul Național al Magistraturii. Un judecător al unei instanțe de drept comun contestă rezoluția KRS prin care se constată că nu mai este necesar să se pronunțe asupra cererii sale. KRS a apreciat în mod efectiv că declarația a fost făcută după termenul impus de lege.
Sesizată cu acțiunea acestui judecător, Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme poloneze s-a adresat Curții de Justiție pentru a solicita clarificări cu privire la principiile inamovibilității și independenței judecătorilor, consacrate de dreptul Uniunii.
În hotărârea pronunțată, Curtea statuează că întrebările adresate de această cameră nu provin de la un organ care are calitatea de instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, astfel cum impune dreptul Uniunii. Prin urmare, Curtea declară aceste întrebări inadmisibile.
Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea evocă mai întâi o hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 8 noiembrie 2021 ( CE:ECHR:2021:1108JUD004986819) prin
care s-a constatat deja lipsa caracterului constituirii prin lege și a independenței a două complete de judecată ale Camerei de control extraordinar. Această hotărâre se întemeia pe constatarea că numirile membrilor acestor
complete de judecată au intervenit cu încălcarea vădită a normelor naționale fundamentale care guvernează procedura de numire a judecătorilor.
Împrejurările schimbării intervenite în anul 2017 în compunerea KRS au repus în discuție independența acestuia față de puterile legislativă și executivă, care i-au afectat astfel capacitatea de a propune candidați independenți și imparțiali pentru posturi de judecător la Curtea Supremă. În plus, judecătorii în cauză fuseseră numiți de
președintele Republicii Polone pe baza unei rezoluții a KRS ale cărei efecte, la momentul numirii lor, fuseseră suspendate de Curtea Administrativă Supremă poloneză în așteptarea examinării legalității acestei rezoluții. În
continuare, Curtea subliniază de asemenea că, în final, Curtea Administrativă Supremă a anulat rezoluția menționată anterior.
Curtea confruntă constatările și aprecierile efectuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și de Curtea Supremă Administrativă poloneză cu propria jurisprudență referitoare la condițiile de numire a judecătorilor la Curtea Supremă poloneză. Curtea concluzionează că o coroborare a unor elemente diferite care au caracterizat numirea judecătorilor ce compun completul de judecată aflat la originea întrebărilor adresate în prezenta cauză este
de natură să dea naștere unor îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, cu privire la independența și la imparțialitatea acestor judecători și să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor
într-o societate democratică și într-un stat de drept. În consecință, acest complet de judecată nu are calitatea de instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege.
