Deşi dreptul subiectiv la restituirea prestaţiilor executate în temeiul actului juridic ulterior
desfiinţat subzistă de la data efectuării lor, prescripţia nu curge de la aceeaşi dată, dispoziţiile art. 2525 C.civ. stabilind un alt moment, şi anume, acela al rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat ineficacitatea actului juridic, în accepţiunea pe care art.634 alin.(1) pct.5 C.proc.civ. o dă noţiunii de „hotărâre definitivă”, similară hotărârii considerate a fi irevocabilă, în raport cu art.377 alin.(2) din Codul de procedură civilă de la 1865.
Prin urmare, prescripţia dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor executate integral în
baza unui act juridic nul începe să curgă de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, respectiv data la care s-a constatat nulitatea actului juridic, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, întrucât numai de la această dată, prejudiciul a devenit cert şi dreptul la restituire nu mai poate fi contestat. Până la data anulării irevocabile a contractului de vânzare- cumpărare, printr-o hotărâre declarativă, nesusceptibilă de executare silită, partea nu avea temei, de fapt şi de drept, pentru a pretinde restituirea a ceea ce s-a executat şi repararea integrală a prejudiciului creat, iar termenul legal de prescripţie nu a început să curgă.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 14.09.2015, pe rolul Judecătoriei
Cluj-Napoca, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanţei pronunţarea unei
hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la următoarele prestaţii: restituirea preţului achitat în baza contractului de cesiune de creanţă din 9.09.2015, suma care să fie actualizată, de la data plăţii şi până la restituirea efectivă; plata dobânzii, până la restituirea efectivă; restituirea tuturor cheltuielile efectuate; plata daunelor-interese, reprezentând diferenţa între preţul actualizat al imobilului şi valoarea de piaţă a acestuia, la data introducerii acţiunii; plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1337 şi urm. C.civ.
Prin precizările de acţiune din data de 5.10.2015 şi respectiv 26.10.2015, reclamantul a indicat valoarea fiecărui capăt de cerere, astfel: preţul achitat în baza contractului de cesiune de creanţă din 9.09.2015 este de 28.000 USD, echivalentul în lei a sumei de 109.760, la cursul de schimb din ziua introducerii cererii de chemare în judecată; dobânda datorată de la data efectuării plăţii, respectiv 17.01.2001, până la data de 11.09.2015, este de 136.802 lei; cheltuielile sunt în sumă de 26.362 lei; daunele materiale solicitate sunt în sumă de 220.500 lei.
Prin sentinţa civilă din 17.03.2016, Judecătoria Cluj Napoca a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenta de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj.
Prin încheierea de şedinţă din 5.20.2016, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului
material la acţiune, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă din 5.04.2018, Tribunalul Cluj a respins ca nefondată cererea de
chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel principal reclamantul A.
Pârâta B. a formulat apel incident, împotriva încheierii de şedinţă din 5.10.2016 şi a sentinţei
civile din 5.04.2018 a Tribunalul Cluj.
Prin decizia din 5.02.2020, Curtea de Apel Cluj a admis apelul incident declarat de pârâta B., împotriva încheierii civile din 05.10.2016 şi a sentinţei civile nr. 185 din 05.04.2018, pe
care le-a schimbat în parte, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a dispus respingerea acţiunii civile precizate formulate de reclamant ca fiind prescrisă.
Prin aceeaşi decizie, Curtea de Apel Cluj a respins apelul principal declarat de reclamant, ca
nefondat.
Reclamantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 12.713,70
lei.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs reclamantul A., criticând soluţia pentru nelegalitate.
Recurentul solicită admiterea recursului şi pe cale de consecinţa, modificarea deciziei
recurate, în sensul admiterii în întregime a acţiunii introductive, afirmând că hotărârea pronunţată în apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la prescripţia extinctivă, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.
Consideră că au fost aplicate greşit dispoziţiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 şi ale
art.372, art.376, art.377 din vechiul Cod de procedură civilă, instanţa de apel reţinând că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă la data de 4.04.2012, data pronunţării deciziei civile nr.208/A/4.04.2012 a tribunalului Cluj, definitivă şi executorie la data pronunţării ei.
Or, pentru a putea fi pusa în executare o hotărârea, aceasta trebuia să fie învestită cu formulă executorie, iar pentru a putea fi investită, o hotărâre judecătorească trebuia să nu mai poată fi supusă nici unei căi de atac (apel sau recurs).
Aşadar, în speţă, dreptul la acţiunea al reclamantului nu s-a prescris, deoarece termenul de prescripţie de 3 ani nu s-a împlinit în data de 04.04.2020. Termenul de prescripţie începe să curgă de la data pronunţării deciziei civile nr.3592/R/2012 a Curţii de Apel Cluj, respectiv din data de 12.09.2012.
În data de 12.09.2012, s-a dispus definitiv şi irevocabil, anularea parţială a contractului de
vânzare-cumpărare încheiat în data de 17.01.2001 în ceea ce priveşte suprafaţa de 3.250 m.p., iar
vânzătoarea B. este obligata sa răspundă pentru evicțiune, potrivit art.1337 C.civ., pentru suprafaţa de 3.250 m.p.
în ceea ce priveşte cheltuielile solicitate, se arată că în situaţia în care cumpărătorul a fost, acesta are dreptul sa ceară restituirea cheltuielilor de judecata, atât ale procesului din care a rezultat evicțiunea, cât şi, dacă este cazul, ale altor procese în care cumpărătorul a fost parte. La aceste cheltuieli se adaugă şi cheltuielile contractului, așa cum rezulta din prevederile art. 1341 pct.3-4 C.civ. Toate cheltuielile pretinse, au fost dovedite prin înscrisurile depuse la dosar.
În ceea ce priveşte daunele interese solicitate, se arată că, potrivit art. 1341 pct.4 C.civ., în
situaţia în care cumpărătorul a fost evins, acesta are dreptul la daune-interese.
Prin urmare, având în vedere ca, la data încheierii contractului, imobilul care a făcut obiectul acestuia a fost evaluat la suma de 28.000 USD, iar în prezent, așa cum rezulta din expertizele aflate la dosar, valoarea imobilului este în suma de 217.261 euro, solicită obligarea pârâtei la plata excedentului valorii (in temeiul ari. 1344 C.civ.), respectiv diferenţa dintre preţul actualizat al imobilului (82.256 USD – echivalentul a 310.516 lei) şi valoarea de piață a acestuia (217.261 euro – echivalentul a 1.011.349 lei).
În cauză, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În cazul din speţă, aşa cum în mod pe deplin întemeiat a reţinut Curtea de Apel Cluj,
evicţiunea recurentului s-a produs la data de 04.04.2012, când s-a pronunţat decizia din 2012 a Tribunalului Cluj, „definitivă şi executorie”, prin care a fost anulat parţial titlul de proprietate al
recurentului. De la acest moment, s-a născut dreptul recurentului de a solicita restituirea preţului, iar nu de la data de 12.09.2012, când s-a pronunţat decizia Curţii de Apel Cluj prin care s-a respins recursul introdus împotriva decizie Tribunalului Cluj nr. 208/A/2012, aşa cum fără niciun temei legal susţine recurentul din prezentul dosar.
Examinând decizia atacată, în raport cu motivele recursului şi cu textele normative incidente
în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului este fondat şi îl va admite, în considerarea celor ce succed:
Circumscris celui dintâi motiv de recurs, se afirmă o greşită aplicare a textelor normative care reglementează instituţia prescripției extinctive, cu referire specială la momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive care, în opinia recurentului, este legat în cauză de data pronunţării deciziei instanţei de recurs, aceasta fiind data de la care hotărârea judecătorească în constatarea nulităţii nu mai poate fi supusă vreunei căi de atac.
Înalta Curte reţine, sub aspectul împrejurărilor esenţiale în prezentul proces, că, în data de
17.01.2001, pârâta B. a încheiat cu soţii C. şi D. un contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect
două imobile, şi anume: teren în suprafaţă de 420 m.p., pădure în parcela x43/1, tarla 129 şi teren în
suprafaţă de 3250 m.p., parcela x44/1, tarla 129. Pârâta, în calitate de vânzător, a transmis
cumpărătorilor întreg dreptul său de proprietate, cu preţul de 28.000 USD, care a fost achitat integral.
În data de 3.12.2009, este promovată o acţiune în constatarea nulităţii absolute parţiale a
contractului de vânzare-cumpărare mai sus evocat, în ceea ce priveşte imobilul teren în suprafaţă de 3.250 m.p., tarla 129, parcela x44/1.
Acţiunea în constatarea nulităţii parţiale este admisă în primă instanţă, prin sentinţa civilă
nr.1255 din 30.06.2011 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. x/211/2009. Sentinţa
rămâne definitivă, prin decizia civilă nr.208/A din 4.04.2012 a Tribunalului Cluj, care respinge ca
nefondat apelul pârâtului C., şi irevocabilă, prin decizia civilă nr.3592/R din 12.09.2012 a Curţii de
Apel Cluj.
În data de 9.09.2015, cumpărătorii C. şi D. încheie cu reclamantul A. un contract de cesiune
de creanţă, prin efectul căruia acesta din urmă dobândeşte, cu titlu oneros, drepturile de creanţă care decurg din contractul de vânzare-cumpărare care a fost anulat în urma soluţionării definitive şi irevocabile a dosarului civil nr. x/211/2009.
Ulterior, în data de 14.09.2015, cesionarul A. înregistrează pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca
prezenta acţiune civilă în justiţie, prin care, în contradictoriu cu vânzătoarea B., solicită restituirea preţului achitat, plata dobânzii aferente, restituirea tuturor cheltuielilor efectuate şi plata unor daune- interese, reprezentând diferenţa între preţul actualizat al imobilului vândut şi valoarea de piaţă a acestuia, la data introducerii acţiuni. În drept, reclamantul invocă aplicarea art.1337 şi următ. dinC.civ. din 1864, referitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.
În faţa primei instanţe, pârâta a invocat, în apărare, excepţia prescripţiei dreptului material la acțiune, excepţie respinsă de tribunal ca nefondată, prin încheierea din data de 5.10.2016, cu motivarea că termenul general de prescripţie, acela de 3 ani, a început să curgă la data pronunţării deciziei instanţei de recurs, în acţiunea având ca obiect constatarea nulităţi absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv în data de 12.09.2012. Or, în raport cu această dată, prezenta acţiune a fost formulată înainte ca termenul de prescripţie să se fi împlinit. Acțiunea este respinsă în fond.
Instanţa de apel, consecutiv admiterii apelului incident declarat de pârâta B., admite excepţia
prescripţiei dreptului material la acţiune şi respinge acţiunea reclamantului A., ca fiind prescrisă. Consideră instanţa de apel că dreptul reclamantului la acţiune s-a născut la data pronunțării deciziei civile nr.208/A/4.04.2012 a Tribunalului Cluj, aceasta fiind definitivă şi executorie din acel moment şi susceptibilă de a fi pusă în executare silită, în raport cu art.377 alin.1 pct.3, art.372 şi art.376 alin.1 teza I C.proc.civ. din 1865. Împrejurarea că această decizie a fost atacată cu recurs nu afectează caracterul definitiv şi executoriu al deciziei pronunţate în apel, recursul nefiind suspensiv de executare. Dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut, aşadar, în data de 4.04.2012 şi tot atunci a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, care s-a împlinit în data de 4.04.2015, înainte să fi fost exercitată prezenta acţiune civilă în justiţie.
Înalta Curte reţine, aşadar, că ipoteza conturată în prezentul proces este aceea în care se constată nulitatea absolută parţială a unui contract de vânzare-cumpărare, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pronunţată într-un proces început sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, iar ulterior, este promovată o acţiune în pretenţii, în scopul restituirii prestațiilor executate în temeiul actului juridic civil care a fost desfiinţat.
În faţa instanţelor de fond, s-a invocat problema prescripţiei dreptului material la acţiunea
personală (acţiunea în pretenţii) divergenţa în soluţii fiind determinată de stabilirea momentului de început al cursului prescripţiei extinctive.
Sub aspectul prescriptibilităţii acţiunii în restituirea prestaţiilor executate, ca urmare a
constatării nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare, nu au existat divergenţe de opinii, acceptându-se că aceasta este şi rămâne prescriptibilă, în termenul general de trei ani, conform dreptului comun.
Înalta Curte reaminteşte că nulitatea parţială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în
data de 17.01.2001 a fost constatată de o instanţă printr-o hotărâre judecătorească declarativă, iar nu constitutivă de drepturi şi care nu conţine dispoziţii susceptibile de executare, câtă vreme nu s-a solicitat, simultan, şi repunerea părților contractante în situaţia anterioară, prin restituirea a tot ceea ce s-a executat în baza actului nul.
O astfel de restituire a prestaţiilor executate în temeiul unui contract nul absolut a fost
promovată ulterior, pe cale separată, ea fiind în principiu o acţiune prescriptibilă, atât sub imperiul Decretului nr.167/1958 (art.1 alin.1), cât şi sub imperiul noului Cod civil (art.2501 alin.1, art.2525), în termenul general de prescripţie (3 ani), în absenţa unor dispoziţii legale ori clauze contractuale speciale.
Cât priveşte începutul prescripției extinctive a dreptului material la acţiune, stricto sensu,
acesta coincide cu data naşteri dreptului la acţiune, în sistemul Decretului nr.167/1958 (art.7 alin.1), respectiv cu data când cel interesat a luat cunoştinţă ori trebuia, în circumstanţele concrete ale speţei, să ia cunoştinţă de existenţa acestui drept în sistemul noului Cod civil (art.2523). Se distinge astfel între momentul nașterii dreptului la acţiune (prin încălcarea dreptului subiectiv) şi începutul prescripţiei extinctive, care coincide cu data când cel interesat a cunoscut ori trebuia să cunoască naşterea dreptului la acţiune, efectuând acte de întrerupere a prescripţiei ori acţionând în justiţie.
Astfel fiind, se impun a fi stabilite atât data naşterii dreptului la acţiune, cât şi data la care
titularul dreptului a avut cunoștință ori trebuia să cunoască acest drept, pentru a putea fi determinat cu rigoare începutul prescripţiei extinctive. Aceasta întrucât o încălcare a dreptului subiectiv dă naştere dreptului la acţiune în justiţie, însă începutul prescripției extinctive poate fi altul, fiind determinat de posibilitatea efectivă (materială şi juridică) de a acţiona în justiţie.
În raport cu art.2525 din noul Cod civil, „Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea
prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de
ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul
ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă”.
Apare evident că, în aceste ipoteze, dreptul subiectiv la restituirea prestaţiilor subzistă de la
data efectuării lor, însă prescripţia nu curge de la aceeaşi dată, legea substanţială stabilind un alt
moment, acela al rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat ineficacitatea
actului juridic, dată la care dreptul la restituire devine cert.
Cu referire la caracterul definitiv al unei hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte relevă că, în
sistemul noului Cod de procedură civilă, sunt considerate hotărâri judecătorești definitive, indiferent de caracterul lor executoriu sau neexecutoriu, cele menţionate expres şi limitativ prin art.634 alin.1, şi anume:
- hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;
- hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
- hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
- hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;
- hotărârile date în recurs,chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii,
- orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel.
Toate aceste hotărâri erau considerate irevocabile, în contextul aplicării Codului de procedură
civilă de la 1865. Astfel, conform art.377 alin.2, „Sunt hotărâri irevocabile: - hotărârile date în prima instanţa, fără drept de apel, nerecurate;
- hotărârile date în prima instanţa, care nu au fost atacate cu apel;
- hotărârile date în apel, nerecurate;
- hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii;
- orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
De altfel, conform art.8 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Codului de
procedură civilă, de la data intrării în vigoare a acestui Cod, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească „definitivă şi irevocabilă” sau, după caz, „irevocabilă”, se vor înțelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească „definitivă”.
Aşadar, numai hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii,
erau irevocabile, în raport cu art.377 alin.2 pct.4 C.proc.civ. de la 1865 şi sunt hotărârile definitive
menţionate în art.634 alin.1 pct.5 din noul Cod de procedură civilă. Hotărârile date în apel, cu drept
de recurs şi recurate nu aveau caracter irevocabil şi nu sunt nici hotărâri definitive.
Mai mult decât atât, hotărârile definitive nu trebuie confundate cu hotărârile executorii, ştiut
fiind că nu orice hotărâre definitivă este şi executorie. O hotărâre judecătorească declarativă de drepturi, nesusceptibile de executare silită, nu este executorie.
În concluzie, circumscris problemei de drept supuse analizei, prezintă relevanţă distincţia
între naşterea dreptului la acţiune şi începutul prescripţiei extinctive. Există situaţii în care cele două momente nu coincid, precum aceea în care se cere restituirea prestaţilor executate în temeiul actului juridic ulterior desfiinţat, când prescripţia începe să curgă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti care constată cauza de ineficacitate a actului juridic, în accepţiunea pe care art.634 alin.1 pct.5 C.proc.civ. o dă noţiunii de „hotărâre definitivă”, similară hotărârii considerate a fi irevocabilă, în raport cu art.377 alin.2 C.proc.civ. de la 1865.
Totodată, în acelaşi context, absolut necesară apare a fi distincţia între începutul prescripţiei
dreptului la acţiunea condamnatorie, reglementat, cu valoare de principiu, prin art.2523, precum şi prin art.2525 C.civ. şi începutul prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, reglementat prin
art.706 alin.2 C.proc.civ. Din această perspectivă, caracterul executoriu sau, dimpotrivă,
neexecutoriu al unei hotărâri judecătoreşti prezintă însemnătate şi trebuie avut în vedere.
Prezentul proces, început în data de 14.09.2015, este supus regulilor noului Cod de procedură
civilă, conform art.24 din acest cod şi art.3 din Legea nr.76/2012.
În privința prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport cu art.6 alin.4 C.civ., aceasta
este supusă dispoziţiilor Decretului nr.167/1958, dacă ea a început anterior datei de 1 octombrie
2011, fiind împlinită ori neîmplinită la aceeași dată.
În speţă, decizia instanţei de apel în procesul având ca obiect constatarea nulităţii contractului
de vânzare-cumpărare a fost pronunţată în data de 4.04.2012, iar decizia instanţei de recurs în data de 12.09.2012. Prin urmare, indiferent că începutul cursului prescripţiei extinctive este legat de momentul rămânerii definitive a hotărârii, ori de acela al dobândirii caracterului irevocabil, prescripţia a început să curgă după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, fiind supusă regimului juridic stabilit prin acest act normativ, iar nu prin Decretul nr.167/1958 (în vigoare până la 30 septembrie 2011, când a fost abrogat prin Legea nr.71/2011).
Prin acţiunea promovată, reclamantul invocă textul de lege care reglementează garanţia
pentru evicţiune, întemeiată pe contractul de vânzare încheiat sub regimul Codului civil de la 1865, însă pretenţiile concrete formulate sunt cele specifice obligaţiei de restituire din cadrul efectelor nulităţii, care asigură repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului nul.
Litigiul a fost soluţionat în faţa instanţei de apel prin admiterea excepţiei peremptorii a
prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel că nu poate fi exercitat în recurs un control de
legalitate în privinţa calificării juridice date acţiunii şi a condițiilor antrenării unei garanţii contra evicţiunii, care presupune o transmitere a proprietăţii bunului vândut, printr-un contract valabil încheiat, iar nu unul nul, încă de la momentul încheierii lui.
Cert este că ceea ce se pretinde este o restituire a prestaţiilor executate total în temeiul
vânzării declarate a fi fost nulă absolut şi aceasta apare a fi suficientă pentru determinarea
momentului iniţial al prescripţiei acţiunii condamnatorii, prin raportare la art.2525 din noul Cod civil. Acest moment iniţial este legat, textual, de data rămânerii definitive a hotărârii ce a constatat nulitatea parţială a vânzării, o hotărâre declarativă, nesusceptibilă de executare silită.
Înțelesul pe care actuala reglementare o dă caracterului definitiv al hotărârii este sinonim
irevocabilităţii acesteia, în accepţiunea Codului de procedură civilă de la 1865, sub imperiul căruia a fost judecată acţiunea în constatarea nulităţii vânzării.
Prin urmare, prescripţia dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor executate integral în
baza unui act juridic nul a început să curgă de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, respectiv data la care s-a constatat nulitatea actului juridic, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Aceasta întrucât numai de la această dată, prejudiciul a devenit cert şi dreptul la restituire nu mai poate fi contestat. Până la data anulării irevocabile a contractului de vânzare-cumpărare, printr-o hotărâre declarativă, nesusceptibilă de executare silită, recurentul nu avea temei, de fapt şi de drept, pentru a pretinde restituirea a ceea ce s-a executat şi repararea integrală a prejudiciului creat, iar termenul legal de prescripţie nu a început să curgă, cu privire la aceste pretenţii.
Cum data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate într-un proces început sub imperiul
Codului de procedură civilă de la 1865 este data pronunţării deciziei instanţei de recurs, potrivit
art.377 alin.2, rămâne că prescripţia a început să curgă, în cauză, la data de 12.09.2012. Or, în raport cu această dată, prescripţia nu era împlinită, la momentul sesizării primei instanţe cu prezenta acţiune în pretenţii.
Întrucât instanţa de apel în mod greşit a soluţionat procesul prin admiterea excepţiei
prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a intra în judecata fondului, în raport cu art.496 şi
art.497 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia instanţei de apel şi a trimis cauza
aceleiaşi instanţe, spre rejudecare în fond. Faţă de soluţia dată, toate acele motive de recurs care
vizează fondul dreptului litigios, cu trimitere la temeinicia acţiunii în pretenţii, astfel cum au fost ele dezvoltate în cuprinsul declaraţiei de recurs, vor fi avute în vedere cu prilejul judecăţii în fond,
realizată, sub toate aspectele, de către instanţa de apel.
