Prin Decizia nr. 28/2022 , publicată în M.Of. Nr. 543 din 31mai 2022 Înalta Curte a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 45 alin. (1) lit. k) și o) și art. 138 alin. (4) și art. 139 alin.(1) din Legea nr. 85/2014.
Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că: dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. k) şi o) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretate în sensul că judecătorul-sindic poate confirma un plan de reorganizare numai în măsura în care există o hotărâre de aprobare de către adunarea creditorilor a respectivului plan de reorganizare.
Iar. Dispoziţiile art. 138 alin. (4) şi art. 139 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie interpretate în sensul că imposibilitatea adoptării unei hotărâri în adunarea creditorilor convocată pentru aprobarea planului de reorganizare, din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi la cel puţin două şedinţe având aceeaşi ordine de zi, nu echivalează cu votul negativ asupra planului de reorganizare.
În motivarea deciziei, ÎCCJ arată că în esenţă, problema de drept care formează obiectul dezlegării de principiu este generată de împrejurarea că, atunci când legiuitorul a completat principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, aşa cum erau ele reglementate anterior de art. 11 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 85/2014 a introdus, printre altele, şi pe aceea de a judeca cererile administratorului judiciar/lichidatorului judiciar în situaţiile în care nu se poate lua o hotărâre în şedinţele comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi, atribuţie care nu exista în reglementarea anterioară.
Cu toate acestea, în cuprinsul textului normativ nu a fost introdusă, cum de altfel, corect, a arătat şi instanţa de trimitere, nicio menţiune referitoare la ordinea de zi, cerinţele impuse expres pentru a se putea solicita judecătorului-sindic aplicarea mecanismului prevăzut de art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014 fiind limitate la două, respectiv: a) au existat cel puţin două şedinţe ale adunării creditorilor având aceeaşi ordine de zi; b) nu s-a putut lua o hotărâre din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi.
În aceste condiţii, potrivit uneia dintre opinii, îmbrăţişată şi de instanţa de trimitere, câtă vreme norma legală analizată nu cuprinde menţiuni referitoare la punctele aflate pe ordinea de zi, decât sub aspectul necesităţii identităţii ordinii de zi a celor două şedinţe ale adunării creditorilor, nu pot fi operate excluderi derivate din natura chestiunilor supuse analizei prin ordinea de zi şi nici cu privire la prevederile art. 45 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 85/2014.
Argumentul principal în susţinerea acestui punct de vedere este fundamentat pe scopul instituirii unei asemenea atribuţii în sarcina judecătorului-sindic, care rezidă în caracterul concursual al procedurii reglementate de acest act normativ şi necesitatea salvgardării principiilor enumerate de art. 4 din Legea nr. 85/2014, cum ar fi fundamentarea votului pentru aprobarea planului de reorganizare pe criterii clare, cu asigurarea unui tratament egal între creditorii de acelaşi rang, a recunoaşterii priorităţilor comparative şi a acceptării unei decizii a majorităţii, urmând să se ofere celorlalţi creditori plăţi egale sau mai mari decât ar primi în faliment (pct. 9 al art. 4 din aceeaşi lege). Aşadar, aplicarea dispoziţiilor art. 138 alin. (4) şi art. 139 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie realizată de către judecătorul-sindic în consonanţă cu principiile enunţate de art. 4 din Legea nr. 85/2014, neputând fi validată teza echivalării pasivităţii creditorilor cu un vot negativ cât timp legiuitorul a instituit un mecanism pentru continuarea procedurii, prin art. 45 alin. (1) lit. o) din aceeaşi lege.
Chiar dacă, la prima vedere, ar părea că acesta este sensul avut în vedere de legiuitor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în realitate, intenţia celui care a edictat respectivele norme a fost în sens contrar.
În primul rând, lit. o) a primului alineat al art. 45 din Legea nr. 85/2014, deşi îi conferă judecătorului-sindic atribuţia de confirmare a planului de reorganizare, condiţionează acest lucru de votarea lui de către creditori. Altfel spus, atât timp cât creditorii nu au votat planul propus de debitor, cu aprobarea adunării generale a acţionarilor/asociaţilor, de administratorul judiciar sau de unul ori mai mulţi creditori, deţinând împreună cel puţin 20% din valoarea totală a creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de creanţe, după caz, judecătorul-sindic nu poate confirma respectivul plan.
Că este aşa rezultă şi din modul de redactare a art. 139 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia “Judecătorul-sindic fixează termenul pentru confirmarea planului în cel mult 15 zile de la depunerea la tribunal de către administratorul judiciar a procesului-verbal al adunării creditorilor prin care acesta a fost aprobat. (…)”. Prin urmare, aplicând raţionamentul de interpretare per a contrario, care se caracterizează prin faptul că atunci când o regulă de drept este subordonată anumitor condiţii opusul acelei reguli este aplicabil când condiţiile respective nu sunt îndeplinite, se poate trage concluzia că, atât timp cât creditorii nu au aprobat unul dintre planurile de reorganizare propuse, judecătorul-sindic nu poate stabili termen de judecată, în condiţiile art. 139 din Legea nr. 85/2014, pentru confirmarea planului, nefiind îndeplinită cerinţa referitoare la depunerea la dosarul de sindic de către administratorul judiciar desemnat în cauză a procesului-verbal al adunării creditorilor prin care planul de reorganizare a fost aprobat.
În al doilea rând, introducerea acestei atribuţii a judecătorului-sindic s-a impus ca urmare a ivirii în practică a unor situaţii de blocaj, în care procedura insolvenţei este oprită, nu mai poate continua pentru că practicianul în insolvenţă, organ al procedurii, nu poate lua măsurile necesare desfăşurării normale a procedurii concursuale, pentru aceasta fiind indispensabil să obţină acordul creditorilor.
În alte cuvinte, prin noua reglementare a insolvenţei, adoptată prin Legea nr. 85/2014, legislatorul a prevăzut, printre principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, pe aceea de a debloca acele situaţii în care creditorii participanţi la procedura judiciară nu sunt activi în procedură, statuând că instanţa de insolvenţă, la cererea practicianului desemnat, are obligaţia de a soluţiona acele situaţii în care nu se poate lua o hotărâre în şedinţele comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi.
Totuşi, o asemenea atribuţie a judecătorului-sindic trebuie exercitată numai atunci când legea obligă la obţinerea acordului/aprobării adunării creditorilor sau comitetului creditorilor pentru săvârşirea unui act de procedură de către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, după caz, iar creditorii, legal convocaţi, ignoră rolul pe care îl au în cadrul procedurii colective şi nu îşi dau concursul la două şedinţe consecutive având aceeaşi ordine de zi. Aceasta a fost situaţia avută în vedere de legiuitor pentru care s-a reglementat, prin actuala Lege-cadru a insolvenţei, posibilitatea conferită judecătorului-sindic de a substitui pasivitatea decizională a creditorilor.
În ipoteza avută în vedere de către titularul sesizării nu este însă îndeplinită situaţia premisă, respectiv aceea ca procedura insolvenţei să fie blocată de pasivitatea creditorilor. Aceasta întrucât, pentru situaţiile în care creditorii, legal convocaţi, în condiţiile art. 137 din Legea nr. 85/2014, nu au fost în măsură să aprobe niciunul dintre planurile de reorganizare propuse de titularii prevăzuţi la art. 132 din aceeaşi lege, tot legiuitorul a stabilit consecinţa, în art. 145 din acelaşi act normativ.
Prin urmare, dacă creditorii nu aprobă, indiferent din ce motiv, fie pentru că planul nu a fost acceptat [(i) în cazul în care sunt cinci categorii, de cel puţin trei dintre categoriile de creanţe menţionate în programul de plăţi, dintre cele prevăzute la art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, cu condiţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul şi ca cel puţin 30% din totalul valoric al masei credale să accepte planul sau (ii) în cazul în care sunt trei categorii de creanţe, de cel puţin două categorii, cu condiţia ca una dintre categoriile defavorizate să accepte planul şi ca cel puţin 30% din totalul valoric al masei credale să accepte planul, (iii) iar în cazul în care sunt două sau patru categorii, de cel puţin jumătate din numărul de categorii, cu condiţia ca una dintre categoriile defavorizate să accepte planul şi ca cel puţin 30% din totalul valoric al masei credale să accepte planul], fie pentru că votul asupra planului nu a putut fi exprimat din lipsă de cvorum, consecinţa acestui fapt este aceeaşi: judecătorul-sindic va decide, prin sentinţă, intrarea în faliment, fiind incidentă ipoteza de la lit. c) pct. A a primului alineat al art. 145 din Legea nr. 85/2014 – niciunul dintre planurile propuse nu a fost acceptat.
În al treilea rând, de vreme ce creditorii votează în condiţiile art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, adică separat, pe categorii de creanţe, şi anume creanţe care beneficiază de drepturi de preferinţă, creanţe salariale, creanţe bugetare, creanţe aparţinând creditorilor indispensabili şi celelalte creanţe chirografare, doar în cazul în care planul/unul dintre planurile propuse a fost acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor dintr-o anumită categorie acel plan va fi socotit acceptat de respectiva categorie de creanţe, nu este de conceput a se apela la mecanismul suplinirii de către judecătorulsindic a hotărârii adunării creditorilor datorată lipsei de cvorum cauzate de neprezentarea creditorilor legal convocaţi la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi.
Aceasta întrucât votul asupra planului se acordă în condiţii diferite de cele stipulate de alin. (1) al art. 49 din Legea nr. 85/2014. Aşadar, legiuitorul, atunci când a reglementat condiţiile restrictive în care se poate aproba un plan de reorganizare (care prevede, după caz, nelimitativ, împreună sau separat, fie restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului, fie restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social, fie restrângerea activităţii prin lichidarea parţială sau totală a activului din averea debitorului), a impus mai multe cerinţe speciale, cum ar fi ca voturile referitoare la plan să fie precise (afirmative sau negative, după caz),nefiind permise voturile ambigue sau condiţionate [acestea din urmă fiind prezumate a fi voturi negative – art. 49 alin. (1) teza a II-a].
Mai mult decât atât, dacă s-ar accepta soluţia contrară, ca judecătorul-sindic să substituie pasivitatea decizională a creditorilor şi în privinţa aprobării planului de reorganizare, s-ar încălca prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora “Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului judiciar sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea. Deciziile manageriale ale administratorului judiciar, lichidatorului judiciar sau debitorului care şi-a păstrat dreptul de administrare pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora”.
În consecinţă, judecătorul-sindic poate controla numai legalitatea actelor din procedura insolvenţei, nu şi oportunitatea lor, iar dacă legea permite realizarea unei anumite operaţiuni, în sensul în care o lasă în marja de apreciere a creditorilor, nu mai poate fi pusă în discuţie cenzurarea oportunităţii aprecierii acestora din urmă. În analiza oportunităţii este necesar să se pornească de la înţelegerea contextului economic în care acţionează atât debitorul insolvent, cât şi creditorii înscrişi la masa credală, pentru a se înţelege cum şi de ce a fost măsura apreciată drept una favorabilă sau nefavorabilă, după caz, care sunt factorii economici care au fost avuţi în vedere de către creditori etc., aspecte asupra cărora instanţa nu are căderea să se pronunţe tocmai pentru că nu există niciun mecanism de control al oportunităţii adoptării unei decizii de afaceri.
Prin urmare, dacă legea permite (şi nu obligă la) realizarea unei anumite operaţiuni, în sensul în care o lasă în marja de apreciere a creditorilor debitorului insolvent, nu poate fi pusă în discuţie cenzurarea oportunităţii aprecierii acestora din urmă, iar neexprimarea unui vot în cadrul şedinţei convocate de administratorul judiciar cu privire la planul sau planurile de reorganizare propuse nu este sancţionată de lege, acest aspect fiind lăsat la simpla apreciere a creditorilor înscrişi pe tabelul definitiv de creanţe.
Oricum, în ipoteza în care au fost propuse două sau mai multe planuri de reorganizare, alin. (6) al art. 138 din Legea nr. 85/2014 impune ca votarea acestora să se facă în aceeaşi şedinţă a adunării creditorilor, în ordinea decisă prin votul creditorilor, iar dacă i s-ar recunoaşte judecătorului-sindic exercitarea atribuţiei prevăzute de lit. o) a alin. (1) al art. 45 din aceeaşi lege şi în procedura de aprobare a planului, aceasta ar constitui o adevărată decizie de oportunitate, şi nu una de legalitate, ceea ce legiuitorul a exclus expres.
Nu se poate accepta nici teza că absenţa unei hotărâri a adunării creditorilor adoptate în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2014, în conformitate cu care fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot, pe care titularul acesteia îl exercită în categoria de creanţe din care face parte creanţa respectivă, creanţele constituindu-se în cinci categorii distincte, care votează separat, aşa cum s-a arătat deja, din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi la două şedinţe având aceeaşi ordine de zi, ar echivala cu un vot negativ asupra planului de reorganizare.
Astfel, există un singur caz în care legiuitorul român a prezumat votul unora dintre creditorii participanţi la procedura insolvenţei, stabilind la art. 139 alin. (1) lit. E din Legea nr. 85/2014 că vor fi considerate creanţe nedefavorizate şi vor fi considerate că au acceptat planul (numai) creanţele ce se vor achita integral în termen de 30 de zile de la confirmarea planului ori în conformitate cu contractele de credit sau de leasing din care rezultă. În mod asemănător, atunci când legiuitorul a înţeles să stabilească o anumită semnificaţie a unui vot, a făcut-o în mod explicit [art. 27 alin. (2) teza finală şi art. 49 alin. (1) din Legea nr. 85/2014]. Aşadar, legiuitorul a înţeles să interpreteze ca “vot negativ” doar votul condiţionat, nu şi lipsa votului. Ca atare, prima condiţie a unui vot negativ este ca el să fie exprimat. Prin urmare, în condiţiile inexistenţei vreunui text de lege care să asimileze lipsa unui vot asupra planului de reorganizare cu votul negativ, inexistenţa unei hotărâri a adunării creditorilor din lipsă de cvorum ar trebui asimilată cu neacceptarea planului de reorganizare de către creditori, drept condiţie prealabilă de confirmare a acestuia de către judecătorul-sindic. Concluzionând, în ipoteza în care nu s-a putut adopta o hotărâre a adunării creditorilor, în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2014, cu privire la aprobarea planului sau a unuia dintre planurile propuse, din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi, judecătorulsindic nu este îndrituit să suplinească aprobarea planului de reorganizare, iar lipsa de rol activ în procedură a creditorilor înscrişi pe tabelul definitiv de creanţe nu echivalează cu votul negativ, ci constituie unul dintre cazurile în care judecătorulsindic va decide intrarea debitorului insolvent în faliment.
