În analiza relei-credințe la înregistrarea unei mărci este necesară stabilirea elementului obiectiv (cunoașterea de către titularul cererii de înregistrare a faptului relevant, respectiv a împrejurării utilizării semnului de către un terț, în virtutea căreia a dobândit o anumită cunoaștere pe piață), dar și a elementului subiectiv, respectiv intenția neloială a solicitantului înregistrării, simpla cunoaștere de către solicitant a utilizării semnului de către un terț la data cererii de înregistrare nefiind suficientă.
Astfel, condiţia elementului subiectiv este întrunită câtă vreme părţile erau competitori pe aceeaşi piaţă şi reclamanta folosea deja semnul cu funcţia de marcă pentru propriile produse la data înregistrării de către pârât a semnului ca marcă. În atare situaţie, scopul înregistrării mărcii a fost acela de a profita de rezultatul folosirii îndelungate de către reclamantă a semnului identic, cu funcția de marcă, ceea ce denotă existenţa intenţiei neloiale a pârâtului la înregistrarea semnului ca marcă, precum și de a interzice reclamantei pentru viitor folosirea acestei denumiri, în temeiul drepturilor exclusive dobândite prin înregistrare, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.
Prin urmare, reaua-credință a pârâtului rezultă din faptul că a urmărit să profite necuvenit de o denumire uzitată vreme îndelungată de un concurent de pe piață, prin aproprierea respectivei denumiri și a clientelei aferente.
Prin cererea înregistrată la data de 17.04.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, reclamantul Institutul A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.R.L. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea mărcii naţionale Proposept MN 99443, nr. de depozit M 200810256, înregistrată de către B. S.R.L., pentru produsele din clasa 05, întrucât înregistrarea acesteia a fost făcută cu rea-credinţă.
Prin sentinţa civilă nr. din 20.03.2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis acţiunea privind pe reclamantul A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci; a dispus anularea mărcii naţionale Proposept MN 99443, nr. de depozit M2008 10256, înregistrată de pârâtă, pentru produsele din clasa 05.
Prin decizia civilă din 14.01.2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 499/2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Împotriva deciziei civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta B. S.R.L.
Recursul declarat de pârâta B. S.R.L. a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C.proc.civ., invocându-se incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ. Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre judecarea apelului, în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:
– recurenta-pârâtă susține că în situaţia admiterii cererii şi, deci, a anulării înregistrării mărcii sale naţionale, reclamanta tot nu ar putea folosi semnul, întrucât, ca urmare a înregistrării mărcii omonime comunitare, îi revine obligaţia reclamantului de a se abţine de la utilizarea aceluiaşi semn, context în care slăbirea în ansamblu a situaţiei juridice a apelantei-pârâte nu reprezintă un folos practic, care să respecte cerinţele legale a interesului prevăzut de art. 33 C.proc.civ.;
– o altă încălcare a textului de lege menţionat o reprezintă şi faptul că interesul se raportează la obiectul cererii şi nu la conţinutul hotărârii judecătoreşti, care ar putea fi folosit cu autoritate de lucru judecat într-o altă procedură; în plus, nu se justifică un interes licit dacă scopul formulării acţiunii este doar de a obţine o hotărâre favorabilă pe care să se sprijine reclamantul într-o altă procedură, în condiţiile în care procedura anulării mărcii comunitare nu depinde de raţionamentul instanţei naţionale care se pronunţă cu privire la marca naţională;
– interesul trebuie să fie născut şi actual, adică să existe în momentul în care se exercită acţiunea civilă, independent de forma sa concretă de manifestare, în sensul că partea nu ar mai putea obţine folosul practic urmărit dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune, fiind astfel prejudiciată, însă dacă în speţă se obţine anularea mărcii naţionale a pârâtei, aceasta nu se poate prevala de ea, întrucât i se opune marca comunitară care nu a fost niciodată contestată.
Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 C.proc.civ., în sensul în care a fost respinsă solicitarea recurentei de a se constata că anumite critici din cererea de chemare în judecată nu au ca temei de drept art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, ci art. 47 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 84/1998, critici care nu mai pot fi puse în discuţia părţilor, întrucât cererea a fost formulată după expirarea termenului de 5 ani de la înregistrare, însă, instanţa de apel răspunzând acestei critici a reținut că pârâta tinde la schimbarea obiectului şi cauzei cererii, în condițiile în care numai reclamantul poate trasa aceste limite procesului civil, iar nu pârâtul;
– or, în opinia recurentei, raţionamentul este greşit, întrucât a invocat faptul că instanţa nu este ţinută de temeiul de drept indicat de reclamant, ci are obligaţia de a da o calificare juridică exactă cererii reclamantului, cât timp acesta a susţinut că pârâta a încălcat art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 84/1998, ceea ce conferă o altă încadrare juridică raportului juridic dedus judecății, precum şi încălcarea drepturilor sale anterioare înregistrării contestate în cauză, pe care instanţa de apel le-a apreciat ca fiind temei de fapt;
Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 329 C.proc.civ., a Decretului nr. 31/1954 şi a art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
– relativ la critica ce a vizat soluţia primei instanţe, prin motivele de apel a arătat că nu s-a depus niciun înscris la dosar care să ateste modul de încetare a existenţei sau de transformare juridică a vechiului Institut C. a cărui loc să fie preluat de reclamanta din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că reclamanta nu poate fi considerată continuatoarea fostului Institut, iar prezumţia reținută de instanță nu poate opera în cauză, raţionamentul curții de apel încălcând dispoziţiile art. 40 – 44 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cu care persoana juridică încetează prin comasare, divizare sau dizolvare, acestea fiind, practic, formele posibile de reorganizare, însă niciunul dintre evenimentele evocate prin decizia recurată, nu ilustrează intervenirea unei asemenea situaţii;
– nu se poate reţine că reclamanta ar fi din punct de vedere legal continuatoarea fostului Institut C., în condiţiile în care a fost înfiinţată în anul 1997 şi i se aplică regimul juridic prevăzut de Legea nr. 31/1990, întrucât pentru a fi posibilă o relaţie de continuitate dintre o persoana juridică anterioară şi una ulterioară, trebuiau urmate anumite proceduri legale;
– a invocat existenţa unei motivări contradictorii, întrucât, de o parte, instanţa de apel a apreciat că reclamanta ar fi continuatoarea fostului Institut, pentru ca mai apoi să reţină că, potrivit susţinerilor şi probatoriului administrat de recurentă în cauză, după înfiinţarea reclamantei (ca şi continuatoare a fostului Institut), fostul Institut a devenit acţionarul reclamantei, începând cu anul 1998; or, în contextul expus nu este posibilă o continuitate în timp a unei persoane juridice distincte;
– caracterul contradictoriu al raţionamentului instanţei de apel rezidă şi din următoarele considerente: „includerea printre acţionari a institutului originar accentuează legătura juridică şi economică dintre reclamantă şi Institutul C., a cărui activitate a preluat-o prin reorganizare”; dacă ar fi intervenit o reorganizare a fostului Institut, ar fi avut ca efect încetarea sa din fiinţă, ceea ce este contrar faptului că la un an de la înfiinţarea reclamantei prin preluarea/continuarea activităţii fostului Institut, acesta din urmă să devină acţionar al acesteia, astfel cum rezultă din extrasul de la Registrul Comerţului depus în apel la dosar;
– consecinţa juridică a faptului că nu a existat o relaţie de succesiune sau de continuitate este reprezentată de faptul că reclamanta nu se poate prevala de utilizările anterioare datei înfiinţării sale (1997); deşi intimata-reclamantă a susţinut în faţa instanţei de apel că a preluat conform Statutului sau portofoliului de contracte, produsele şi mărcile fostului institut, nu a prezentat vreun act juridic de transfer a unei mărci (chiar şi neînregistrate) dintr-un patrimoniu în altul;
– pentru intervalul 1997/1998 – 2008, reclamanta nu a probat o folosire a semnului Proposept atât de semnificativă, încât, pe baza acesteia, să se poată deduce că aceasta cunoştea utilizarea semnului de către terţ, situaţie ce demonstrează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 329 C.proc.civ., care permit instanţei să recurgă la prezumţiile judiciare dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: să fie admisibilă proba cu martori şi să se bazeze pe anumite fapte probate cu greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins;
– or, raţionamentul instanţei de apel nu răspunde acestor cerinţe, întrucât utilizarea semnului în activitatea economică nu poate fi apreciată ca fiind de o valoare de sub 250 de lei, actele de folosire au fost răzleţe, chiar inexistente în contextul absenţei unui probatoriu adecvat, iar instanţa de apel nu a prezentat argumentele potrivit cărora elementele de la dosar ar conduce la concluzia cunoaşterii pretinsei utilizări anterioare a semnului.
Recurenta mai susține că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că cea de-a doua condiţie, a intenţiei neloiale, ar fi îndeplinită.
– a arătat că art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 reprezintă o transpunere a art. 4 alin. (2) din Direcția U.E. 2015/2436 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci care prevede următoarele: „o marcă poate fi declarată nulă în cazul în care cererea de înregistrare a mărcii a fost făcută cu rea-credinţă de către solicitant. Orice stat membru poate să prevadă, de asemenea, că o astfel de marcă nu trebuie să fie înregistrată.”
– potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, pentru ca o marcă să poată fi anulată pentru înregistrare cu rea-credinţă, este necesar să fie îndeplinite două condiţii: un element obiectiv (al cunoaşterii utilizării semnului anterior) şi un element subiectiv (al intenţiei neloiale urmărite la momentul înregistrării); chiar dacă ar fi considerat îndeplinit elementul cunoaşterii, instanţa de apel ar fi trebuit să explice de ce este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie, cunoaşterea în sine nefiind suficientă pentru a susţine o constatare a relei-credinţe (C-529/07 din 11.06.2009, Chocoladefabriken Lindt & Sprungli, par. 40, 48, 49);
– potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a instanţei europene şi a Ghidului EUIPO, la analiza îndeplinirii celei de-a doua condiţii, instanţele naţionale trebuie să verifice următoarele elemente: dacă solicitantul are intenţia de a înregistra o marcă cu scopul de a bloca înregistrarea semnului de către un concurent, dacă există relaţii contractuale între părţi, dacă solicitantul are intenţia de a profita de reputaţia semnului, dacă solicitantul are sau nu intenţia de a folosi semnul;
– raportând conduita recurentei la elementele expuse, în opinia recurentei, nu a existat o intenţie neloială la momentul înregistrării semnului Proposept, cererea de înregistrare a mărcii Proposept raportându-se la activitatea recurentei de producător de produse farmaceutice;
– la data formulării cererii de înregistrare a mărcii, recurenta comercializa mai multe produse pe bază de propolis, cum şi-a schimbat denumirea şi a urmărit dezvoltarea şi diversificarea produselor sale, a înţeles să ia şi măsurile pentru a se asigura protecţia prin înregistrarea unei mărci, comercializând Proposept, după înregistrarea mărcii, scopul fiind nu acela de a bloca înregistrarea mărcii de către intimat, ci de a folosi semnul înregistrat (a se vedea cauza C-529/07, Chocoladefabriken Lindt & Sprungli, par 43-44);
– un argument în plus pentru lipsa vreunei intenţii neloiale la momentul înregistrării este faptul că între părţi nu au existat relaţii contractuale anterior înregistrării semnului (a se vedea TUE, cauza T-321/10, Gruppo Salini, par. 25-32).
– conform art. 36 din Legea nr. 84/1998, înregistrarea mărcii oferă titularului un drept de folosinţă exclusivă asupra acesteia, aşa încât exercitarea unui drept conferit prin lege nu poate fi niciodată calificată ca o manifestare a relei-credinţe;
– în ceea ce priveşte intenţia solicitantului de a profita de reputaţia semnului, a arătat că semnul Proposept este foarte slab distinctiv, componentele acestuia („propo si „sept”) descriind, în realitate, ceea ce face produsul, sens în care nu se poate considera că semnul ar avea vreo reputaţie în domeniu, astfel încât să se conchidă că recurenta ar fi înregistrat semnul cu scopul de a profita de o asemenea reputaţie (a se vedea cauza T-327/12, Simca, par. 40, 46, 49);
– înregistrarea semnului Proposept se înscrie în logica comercială a produselor recurentei, având în vedere că încă din anul 2003, B. a comercializat produse care conţineau atât componenta „propo” cât şi componenta „sept” ceea ce demonstrează lipsa unei intenţii neloiale a solicitantului, aspect care a fost reţinut în mai multe rânduri de către Tribunalul Uniunii Europene în următoarele cauze: T- 136/11, Pelikan (par. 36 şi urm.), T-33/11, Bigab (par. 20, 23) şi T-291/09 (par. 58, 67).
– nici notificarea trimisă către intimat prin care i s-a solicitat încetarea comercializării produselor, ulterior înregistrării mărcii nu demonstrează îndeplinirea acestei condiţii, întrucât presupune exercitarea unui drept prevăzut de lege (a se vedea TUE, T-33/11, Bigab, par. 33).
– instanţa de apel, din simpla constatare a utilizare a semnului anterior cererii recurentei de înregistrare a concluzionat că ambele condiţii (cea obiectivă şi subiectivă) ar fi îndeplinite, aspect care contravine chiar Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-529/07 din 11.06.2009, Chocoladefabriken Lindt & Sprungli (par. 40, 48, 49), potrivit căreia: „cunoaşterea în sine nefiind suficientă pentru a susţine o constatare a relei-credinţe. “
– instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere că prezumţia de bună-credinţă este valabilă până în momentul furnizării unei dovezi contrarii directe (Hotărârea din 13 februarie 2012, T-136/11, „Pelikan”, punctul 57), dovadă care nu a fost făcută în cauză de intimat.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C.proc.civ.
Prin întâmpinarea depusă, intimatul-reclamant solicitat, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca neîntemeiate.
În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., a arătat că recurenta-pârâtă nu a invocat nicio neregularitate procedurală care să fi fost săvârşită de instanţa de apel şi care să determine nulitatea hotărârii, ci şi-a exprimat nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată cu privire la lipsa de interes, considerând că această excepţie trebuia admisă în raport cu dispoziţiile art. 33 C.proc.civ.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 22 C.proc.civ., a susţinut că recursul priveşte hotărârea instanţei de apel, iar nu pe cea a instanţei de fond; instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe şi a respins apelul ca nefondat, analizând fiecare motiv de apel şi explicând care sunt considerentele pentru care 1-a considerat neîntemeiat. Recurenta a reiterat motivele de apel invocate, indicând formal pct. 5 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C.proc.civ., după cum a apreciat că sunt aspecte de procedură sau aspecte de fond, motivare care nu permite o încadrare a acestora în motivele de casare.
Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a precizat că aspectele menţionate la pct. C şi pct. III din recurs vizează interpretarea probelor, în ceea ce priveşte calitatea reclamantei de succesor a fostului intimat şi îndeplinirea condiţiei neloiale.
Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., dar, cu toate acestea, întrucât a susţinut şi teza unor motive contradictorii redate în cuprinsul considerentelor, va fi avută în vedere și ipoteza de la pct. 6.
În prima dintre critici, se invocă greșita soluționare a excepției lipsei de interes a reclamantei în fomularea acțiunii, excepție invocată de pârâtă prin motivele de apel.
Excepția lipsei de interes este o excepție procesuală, de procedură prin care se invocă lipsuri în privința dreptului la acțiune, astfel încât, prin invocarea acesteia tindea la respingerea cererii, ca fiind formulată de o persoană lipsită de interes, în temeiul prevederilor art. 40 C.proc.civ.
Prin excepția în discuție, se valorifică încălcarea unei norme de ordine publică, cum este cea de la art. 33 C.proc.civ., aceasta fiind o excepție absolută, peremptorie, al cărei eventual caracter întemeiat ar face inutilă analizarea fondului cauzei, astfel cum rezultă din conţinutul art. 248 alin. (1) C.proc.civ.
Fiind vorba despre o excepție absolută, ea se supune regimului juridic procesual de invocare prevăzut de art. 247 alin. (1) C.proc.civ., putând fi invocată în orice fază a procesului, așadar, și prin motivele de apel, astfel cum pârâta a procedat.
Chiar în condițiile în care la prima instanță pârâta nu a formulat întâmpinare, având în vedere prevederile art. 208 C.proc.civ., se constată că sancțiunea decăderii din dreptul procesual de a invoca excepții, nu operează în privința excepțiilor de ordine publică, precum sunt excepțiile absolute.
Recurenta-reclamantă a argumentat excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de anulării înregistrării mărcii sale naționale PROPOSEPT, protejată prin certificatul de marcă nr. M 2008 010256, cu începere de la 21.11.2008, pentru produse din clasa 5 a Clasificării de la Nisa, pentru aceea că, aceasta deține protecția aceluiași semn și ca marcă a Uniunii Europene, cu începere din 14.01.2009, prelungită la 14.01.2019, până la data de 14.01.2029.
Înalta Curte constată că instanța de apel a dat o corectă dezlegare acestei excepții procesuale, aplicând în mod judicios prevederile art. 33 C.proc.civ.
Astfel, potrivit acestei norme: ”Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.”
În analiza acestei excepții, instanța de apel a reținut că dacă apelanta deține mai multe titluri de protecție cu privire la aceeași marcă, acestea dezvoltă un efect cumulativ.
S-a apreciat că în schimb, nu se poate contesta că intimata-reclamantă obține un folos practic prin anularea mărcii naționale pentru rea-credință, întrucât înlătură aparența de validitate pentru marca națională și, deci, efectele uneia dintre mărcile înregistrate ale pârâtei, ceea ce constituie o slăbire, în ansamblu, a situației juridice a acesteia.
În plus, o hotărâre judecătorească definitivă de admitere a cererii de anulare a mărcii naționale, statuările în fapt și în drept de natură a justifica reținerea relei-credințe vor intra sub autoritatea lucrului judecat și ar putea fi folosite și în cadrul unui demers judiciar inițiat pentru anularea mărcii Uniunii Europene identice, căci, și în procedurile juridicționale din fața EUIPO se recunoaște egală valoare juridică autorității de lucru judecat.
Constatându-se că hotărârea pronunțată în litigiul de față este una în materie civilă, aceasta ar beneficia de recunoaștere de drept în toate statele membre UE și deci, pentru identitate de rațiune, și în fața EUIPO, potrivit prevederilor art. 36 din Regulamentul nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. Totodată, Înalta Curte apreciază că o atare dezlegare este în acord cu dispozițiile art. 33 teza finală C.proc.civ., întrucât această normă permite formularea unei cereri de chemare în judecată chiar în condițiile în care interesul de a acționa nu este unul născut și actual pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.
Or, având în vedere că recurenta-pârâtă este deținătoare unor drepturi exclusive asupra mărcii verbale PROPOSEPT, cererea reclamantei de anulare a mărcii naționale a pârâtei se înscrie în cadrul eforturilor sale juridice ale de a-și apăra interesele legitime legate de utilizarea anterioară a aceluiași semn verbal și tinde să preîntâmpine producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, întrucât pârâta îi poate solicita oricând cu şanse reale, încetarea folosirii semnului.
Împrejurarea revelată de către pârâtă abia în apel, cu scopul vădit de a o lua prin surprindere pe reclamantă (câtă vreme înregistrarea mărcii Uniunii se pretinde că datează din anul 2009, existând, așadar la data formulării și soluționării cererii în primă instanță) vădește o încălcarea a dispozițiilor art. 247 alin. (3) C.proc.civ. care obligă părțile să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute; norma mai stabilește că, în caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părții adverse, dispozițiile art. 188-191 fiind aplicabile.
Înalta Curte apreciază că deși norma evocată nu interzice părții să invoce excepții procesuale absolute chiar într-un stadiu avansat al procedurii la un moment mai îndepărtat decât cel la care îi sunt cunoscute (aspect ce ține de regimul juridic de invocare), cu toate acestea, dată fiind stabilirea acestei obligații de invocare de îndată ce are cunoștință despre acestea, o conduită contrară acestei dispoziții legale, permite instanței a concluziona în sensul abaterii părții și de la regulile înscrise de legiuitor la art. 10 și 12 C.proc.civ.
Pornind de la constatarea anterioară, Înalta Curte, la rândul său, reține că posibila existență chiar a unei mărci a Uniunii Europene identice cu cea națională (în apel intimata contestând o atare împrejurare de fapt, sens în care a invocat rezultatul cercetărilor sale ca vizând marca PROPOLIS, iar nu PROPOSEPT), nu ar fi putut fi reținut ca un argument cu valoare absolută pentru justificarea lipsei interesului reclamantei în formularea cererii de anulare a mărcii naționale, având în vedere că intimata-reclamantă nu a declarat explicit că nu intenționează formularea unei cereri similare și împotriva acestui titlu de protecție al pârâtei, valabil pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
Însă, a asemenea cerere trebuie adresată Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), potrivit art. 59 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene, întrucât, în fața unei instanțe din oricare stat membru (instanțe competente în domeniul mărcilor Uniunii Europene, conform art. 123 din Regulament), o astfel de cerere nu poate fi formulată decât pe cale incidentală, anume, prin formularea unei cereri reconvenţionale într-o acţiune în contrafacere formulate de titularul mărcii europene împotriva sa, potrivit celor prevăzute art. 63 alin. (4) din același act normativ european, cu efect direct și pe teritoriul național.
Nici greșita aplicare a prevederilor art. 22 C.proc.civ., analizată de instanța de apel, nu va putea fi reținută, recurenta dezvoltând această critică pe același temei – art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.
Înalta Curte constată că pretinsa greșită evaluare a aplicării dispozițiilor art. 22 C.proc.civ. de curtea de apel, se fundamentează pe premisa calificării temeiului juridic al cererii de chemare în judecată potrivit propriei aprecieri a recurentei-pârâte.
Or, astfel cum în mod just a reținut instanța de apel, reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual – subiectiv și obiectiv – al judecății, în sensul că acesta este cel care indică în cuprinsul cererii de chemare în judecată elementele menționate de art. 194 C.proc.civ.– între altele, părțile, obiectul și cauza cererii deduse judecății.
Numai în cazul în care acesta nu a indicat sau a indicat în mod necorespunzător cauza cererii (causa debendi), instanța de judecată, în temeiul art. 22 alin. (4) C.proc.civ., dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire; în acest caz, obligația judecătorului este de a pune în discuția părților calificarea juridică exactă a cererii.
Or, din acest punct de vedere, pârâtul poate solicita recalificarea cererii prin apărările pe care le face, dar atare propunere de recalificare, pentru a produce efecte în cauză, este necesar să fie însușită de instanța de judecată.
Așa fiind, se constată că intimata-reclamantă a invocat ca temei al cererii de chemare în judecată prevederile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, iar întreaga argumentație susținută în motivele cererii avea aptitudinea de a tinde la demonstrarea acestei ipoteze normative, iar nu a celei de la art. 47 alin. (1) lit. a) sau b) din același act normativ, cum eronat susține recurenta.
Invocarea de către reclamantă a unor pretinse drepturi anterioare asupra semnului PROPOSEPT nu era circumscrisă ipotezei unor drepturi atributive (dobândite prin înregistrare), ci reprezenta o cerință de demonstrat în cererea de anulare pentru înregistrarea cu rea-credință, conform celor arătate de CJUE în Cauza Lindt – condiția gradului de protecție de care beneficiază semnul terțului și cel a cărui înregistrare se solicită.
Drept urmare, nu se poate susține cu real temei că cererea dedusă judecății trebuia soluționată în raport de prevederile art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 din Legea nr. 8/1996, temei de drept neinvocat de către reclamantă și, de altfel, nici incident în baza unei necesare recalificări a cererii de către instanţa de judecată, în ipoteza analizată fiind pe deplin incident principiul disponibilității, sub aspectul stabilirii temeiului juridic pe care se întemeiază pretenția formulată de reclamantă.
Ar mai fi util de menționat că obligația instanței de a recalifica cererea sau de a stabili temeiul juridic corect al cauzei, în raport cu motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, operează în cazurile în care este vorba despre norme imperative de la care părțile nu pot deroga, iar nu în cazul în care este vorba despre norme dispozitive sau de aceeași forță juridică și care țin de opțiunea titularului cererii, ca formă de manifestare a principiului disponibilității.
Într-o altă critică, întemeiată pe același motiv de casare – art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. -, recurenta-pârâtă susține greșita aplicare a dispozițiilor procedurale privind prezumțiile judiciare (art. 329 C.proc.civ.), a Decretului nr. 31/1954 și a art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, în ceea ce priveşte confirmarea calității procesuale active a reclamantei în formularea cererii de anulare a mărcii sale pentru înregistrarea cu rea-credință; de asemenea, în cadrul acestei critici, recurenta susține și existența unor pretinse motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, astfel că, o atare susținere, va trebui evaluată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ.
Criticile enunțate nu aduc însă spre analiza instanței de recurs decât în mod inconsistent veritabile motive apte a se circumscrie ipotezelor de casare evocate, întrucât întreaga argumentație a recurentei este fundamentată pe modalitatea de interpretare a probelor de către instanțele de fond, din perspectiva stabilirii calității intimatei-reclamante de continuatoare a fostului Institut C., creatorul și primul utilizator al semnului PROPOSEPT.
Or, din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că instanța de apel, după o corectă identificare a normelor legale incidente, a prezentat evoluția legislației în materia reorganizării persoanelor juridice dinainte de anul 1989, arătând efectele actelor normative de referință (Legea nr. 15/1990, Legea nr. 31/1990 etc.) şi demonstrând aplicarea în concret a acestora, în circumstanțele situației juridice a reclamantei.
Acest concept de continuator al unei persoane juridice anterioare și care nu mai are o existență juridică actuală, nu este o noțiune care să beneficieze de o definiție legală, astfel încât, atunci când se invocă teza unei astfel de continuități, aceasta devine o chestiune de probatoriu și de aplicarea a actelor normative, precum și a celor administrative cu caracter normativ sau individual, după caz, cu incidență pentru reorganizarea persoanei juridice originare.
Drept urmare, o instanță învestită cu dezlegarea unei astfel de chestiuni realizează o analiză juridică în aceste coordonate, iar elementul esential pe care trebuie să îl verifice vizează stabilirea unuia sau a mai multor elemente comune, dintre cele care servesc la identificarea unei persoane juridice, care s-au transmis și, drept urmare, s-au regăsit, din punct de vedere juridic, și la nivelul persoanelor juridice succesive anterioare până la persoana juridică actuală şi cu privire la care se tinde a se demonstra teza continuităţii.
Din perspectiva celor care pot fi evaluate sub aspectul legalității, Înalta Curte constată, ca și instanța de apel, că această chestiune a continuității fostului Institut C. nu putea fi redusă la nivelul operațiunii juridice a reorganizării persoanelor juridice, în sensul celor prevăzute de Decretul nr. 31/1954, având în vedere că, începând din anul 1990, economia României a început să fie reorganizată, la nivel sistemic, în direcția unei economii de piață, iar adoptarea și aplicarea prevederilor Legii nr. 15/1990 și, ulterior, a Legii nr 31/1990 ș.a. au constituit repere legale esențiale sub aspectul reorganizării fostelor instituții ori întreprinderi de stat, acestea fiind acte normative cu caracter special faţă de prevederile Decretului nr. 31/1954, astfel încât, trebuie a se recunoaşte, în acest plan, aplicarea principiului specialia generalibus derogant.
În consecință, Înalta Curte constată că nu sunt incidente neregularități decurgând din aplicarea unor prezumții judiciare în fundamentarea concluziei continuității reținute între Institutul C. și intimatul-reclamant Institutul B. SA, întrucât nu a fost nelegal înlăturată aplicarea Decretului nr. 31/1990 și nici nu se verifică ipoteza unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate.
Din cel din urmă punct de vedere, recurenta-pârâtă a susținut că există contradicții în raționamentul curții de apel, dedus din următoarea argumentare: „includerea printre acţionari a institutului originar accentuează legătura juridică şi economică dintre reclamantă şi Institutul C., a cărui activitate a preluat-o prin reorganizare”, întrucât, în opinia recurentei, dacă ar fi intervenit o reorganizare a fostului Institut, ar fi avut ca efect încetarea sa ca persoană juridică.
Or, astfel cum deja s-a arătat noțiunea de reorganizare a fostului institut nu privea sensul strict tehnic rezultând din domeniul de reglementare al Decretului nr. 31/1954, ci aplicarea noilor acte normative, adoptate în acest segment al relaţiilor sociale, după 1990.
În plus, cum această continuitate este legal reținută în cauză, rezultă că în mod corect curtea de apel a confirmat și calitatea procesuală activă a intimatei-reclamante în formularea cererii întemeiate pe art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, aceasta fiind îndreptățită să se prevaleze de actele de folosire a semnului PROPOSEPT anterioare anului 1997, contrar celor susținute de recurentă.
Față de cele ce preced, Înalta Curte va înlătura ca nefondate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C.proc.civ.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă susține greșita aplicare a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, din perspectiva condiției elementului subiectiv – intenția sa neloială la data înregistrării mărcii naţionale PROPOSEPT.
Având în vedere că acest concept de rea-credință nu este definit în legislație, precum și constatând că acest motiv de anulare a unei mărci înregistrate se regăsește și în legislația Uniunii Europene, atât în cadrul Regulamentului mărcii Uniunii Europene, dat și în Directiva transpusă și în legislația națională care trebuie să fie armonizată la nivel european sub acest aspect, este necesar a se lua în considerare că noțiunea de rea-credință la înregistrarea mărcilor trebuie să aibă un înțeles conceptual uniform pe întreg teritoriul Uniunii, astfel încât trebuie avut în vedere sensul autonom al acesteia, astfel cum se desprinde din jurisprudența instanțelor Uniunii.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că atât instanțele de fond, cât și recurenta pricinii s-au raportat la cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea pronunțată în cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG împotriva Franz Hauswirth GmbH.
Prin această hotărâre, s-a stabilit că într-o cerere de anulare a înregistrării pentru rea-credință, instanţa trebuie să ia în considerare toţi factorii pertinenţi specifici speţei şi existenţi la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special:
– împrejurarea că solicitantul are sau trebuia să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărei înregistrare se cere;
– intenţia solicitantului de a-l împiedica pe terţ să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum şi
– nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.
Acești factori relevanți din perspectiva relei-credințe la data depunerii cererii de înregistrarea a mărcii au un caracter orientativ, iar împrejurările de care se leagă concluzia relei credințe trebuie verificați, în principiu, în considerarea momentului formulării cererii de înregistrare a mărcii (fiind operantă regula tempus regit actum).
Astfel cum corect susține și recurenta, în analiza relei-credințe la înregistrarea unei mărci este necesară stabilirea elementului obiectiv (cunoașterea de către titularul cererii de înregistrare a faptului relevant, respectiv a împrejurării utilizării semnului de către un terț, în virtutea căreia a dobândit o anumită cunoaștere pe piață), dar și a elementului subiectiv, respectiv intenția neloială a solicitantului înregistrării, întrucât nu este suficientă simpla cunoaștere de către solicitant a utilizării semnului de către un terț la data cererii de înregistrare.
Prin criticile susținute, recurenta nu contestă cele reținute în mod argumentat de curtea de apel cu privire la elementul obiectiv (stabilit nu numai din prezumția de cunoaștere dedusă de prima instanță din publicarea cererilor anterioare formulate de reclamantă pentru înregistrarea mărcii Proposept, ci din coroborarea acestei împrejurări cu celelalte probe administrate în cauză), însă, învederează că, în speță, nu este întrunit elementul subiectiv, întrucât nu a existat intenţia sa neloială la momentul înregistrării semnului Proposept.
Se arată, în acest sens, că cererea de înregistrare a mărcii Proposept s-a raportat la activitatea sa de producător de produse farmaceutice, astfel că nu a înregistrat marca având scopul de a bloca înregistrarea semnului de către un concurent, ci cu intenția serioasă de a utiliza marca; pe de altă parte, s-a mai învederat că între recurentă și intimată nu au existat anterior relații contractuale și nici nu a avut intenția de a profita de reputația semnului, reputație ce ar opera în favoarea intimatei.
Înalta Curte constată că, în privința elementului subiectiv, instanța de apel a confirmat concluzia tribunalului în sensul că reaua-credință a recurentei rezultă din faptul că recurenta a urmărit să profite necuvenit de o denumire uzitată vreme îndelungată (intervalul 1979-2008) de un concurent de pe piață (intimata-reclamantă), prin aproprierea respectivei denumiri și a clientelei aferente.
Se constată că pentru a combate această concluzie a instanței de apel, recurenta susține că la data formulării cererii de înregistrare a mărcii (2008), comercializa ea însăși mai multe produse pe bază de propolis (aspect reținut de curtea de apel), astfel că, urmărind să își diversifice gama de produse proprii, a înțeles să ia măsura protejării semnului prin înregistrare.
Or, această apărare a pârâtei a fost în mod argumentat înlăturată de instanța de apel, întrucât s-a reținut că la momentul inițial la care recurenta a început (în anul 2000) comercializarea de produse pe bază de propolis – propolis C, propolis Echinacea, propolis Markosept -, intimata-reclamantă deja folosea semnul PROPOSEPT cu funcția de marcă pentru propriile produse, iar pârâta, până în anul 2008 (când a înregistrat semnul PROPOSEPT), nu a folosit această denumire pentru propriile produse; așa fiind, se constată că această evaluare a curții de apel nu conține vreun viciu de nelegalitate de natură a fi cenzurat de această instanță de recurs.
Totodată, instanța de apel a stabilit că împrejurarea anterioară a fost deja valorificată din perspectiva elementului obiectiv, fiind de natură a fundamenta prezumția cunoașterii faptului relevant, care a fost trasă din coexistența pe piața concurențială a ambelor părți, coroborată cu celelalte probe pertinente sub acest aspect.
Înalta Curte apreciază că este lipsită de relevanță susținerea recurentei referitoare la pretinsul caracter slab distinctiv dedus din natura descriptivă a acestui cuvânt compus (sens în care face referire la componentele sale – ”propo” și ”sept”), astfel încât, în opinia sa, nu s-ar putea reține că semnul ar putea avea o reputație în domeniu.
Înalta Curte constată că recurenta suprapune cele două concepte autonome în materia mărcilor – distinctivitatea intrinsecă (aptitudinea unui semn de a desemna originea comercială a produselor sau serviciilor cărora le este destinat în scopul de a le deosebi de produsele sau serviciile de același fel, ale unor alte întreprinderi existente pe piață) și distinctivitatea dobândită prin utilizare intensă și îndelungată, urmare a unor eforturi de promovare a mărcii sau semnului, cu efecte în obținerea unei cote importante pe piața produselor de referință în favoarea celui care își marchează produsele astfel. Totodată, susținerea recurentei nu se justifică nici prin aceea că invocarea lipsei distinctivității intrinseci a semnului/mărcii PROPOSEPT este în contra intereselor sale procesuale, întrucât, de vreme ea însăși a obținut înregistrarea acestui semna verbal ca marcă, în temeiul unei proceduri prevăzute de lege, derulată în fața organului de specialitate în domeniu – OSIM, rezultă că, în favoarea mărcii sale funcționează prezumția de validitate, inclusiv sub aspectul distinctivității intrinseci a acesteia.
În aceste condiții, rezultă că se confirmă cele statuate de curtea de apel în sensul că, scopul înregistrării mărcii PROPOSEPT de către pârâtă a fost acela de a profita de rezultatul folosirii îndelungate a semnului identic de către intimată, cu funcția de marcă, precum și pentru a interzice acesteia pentru viitor folosirea acestei denumiri, în temeiul drepturilor sale exclusive dobândite prin înregistrare, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, sens în care a și transmis intimatei notificare pentru încetarea folosirii semnului.
În plus, se poate constata că, în acest complex factual, legătura care se poate stabili între originea sau crearea semnului și terțul care cere anularea mărcii (precum în speță, intimata-reclamantă) reprezintă un factor pertinent ce poate fi luat în considerare în evaluarea globală a relei-credințe, în scopul identificării atitudinii subiective a solicitantului mărcii la momentul depunerii cererii (în acest sens, par. 40 și 60 din Hotărârea pronunțată la 8 mai 2014 de Tribunalul Uniunii Europene în cauza Simca, T-327/12); aceeași concluzie se impune și cu referire la nivelul de notorietate de care se bucură un semn aparținând unui terț, la momentul depunerii cererii de înregistrare (par. 51 din Hotărârea în cauza Lindt C-529/07; par. 55-56 din hotărârea TUE din cauza Simca, T-327/12).
În considerarea argumentelor precedente, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, astfel că, în cauză, nu este incident nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În consecință, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) C.proc.civ., recursul declarat de pârâtă a fost respins ca nefondat.
Legea nr. 84/1998 a fost republicată în M.Of. nr. 856 din 18 septembrie 2020, textele de lege fiind renumerotate. Conţinutul art. 36 din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data introducerii acţiunii, se regăseşte în cuprinsul art. 39 din lege, iar conţinutul art. 47 se regăseşte în cuprinsul art. 56, forma republicată.
