Este unanim acceptat, în jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, că durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanțiile esențiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată în mod expres în paragraful 1 al art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Criteriile enunțate de Curtea Europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată.
De asemenea, s-a stabilit că, deși evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicție, aprecierea acesteia este una globală. Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăşi, totuşi, un „termen rezonabil”. În plus, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca scop, în principal, evitarea ca o persoană inculpată să rămână într-o stare de incertitudine pentru lung timp.
Astfel, o durată de 17 ani şi 4 luni a procedurii penale, la finalul şi în baza căreia, reclamantul a fost achitat pentru toate acuzaţiile formulate împotriva sa, pe motiv că faptele nu există, nu ar putea fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, care să respecte pretinsul echilibru între exigenţele celerităţii procedurilor desfăşurate în faţa organelor judiciare şi principiul general al unei bune înfăptuiri a justiţiei. Ca atare, sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea despăgubirilor morale reclamantului, întrucât statul, în calitate de administrator şi garant al sistemului judiciar, nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive pentru adoptarea măsurilor necesare pentru ca procesul penal să se desfășoare în condiții adecvate, de natură a garanta respectarea dreptului fundamental la un proces echitabil, din perspectiva duratei rezonabile a acestuia; prin despăgubirile acordate, fiind asigurat, şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene, păstrarea justului echilibru între interesul general al societăţii şi drepturile individuale ale reclamantului.
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, la data de 03.05.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, calculată la cursul din ziua plăţii, ca urmare a încălcării dreptului său la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturile Omului, sub aspectul duratei foarte lungi a procesului, la finalul căruia, a fost achitat pentru că faptele nu există; obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, cu privire la condiţiile de detenţie, pe perioada arestului preventiv, în centrele de detenţie ale IPJ Brăila, IPJ Hunedoara, IPJ Buzău şi penitenciarele Brăila şi Colibaşi, în perioada 10.04.2000-27.06.2001; obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând încălcarea dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie, ca urmare a arestului preventiv, fără existenţa probelor şi a indiciilor temeinice care să conducă la suspiciunea rezonabilă că a comis o infracţiune gravă; obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, pentru promovarea cu rea-credinţă a rechizitorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, prin care a fost trimis în judecată fără să fi comis vreo infracţiune, deşi probatoriul administrat în cauză conducea la o soluţie de netrimitere în judecată.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 1357 C.civ.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată; în speţă, fiind aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 538-539 C.proc.pen.; a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin sentinţa civilă din 02.10.2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis în parte primul capăt de cerere, obligând Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 6.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru durata excesivă a procedurilor penale la care a fost supus reclamantul, timp de 17 ani şi 4 luni; au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate, şi a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată parţiale, constând în suma de 600 lei, reprezentând onorariul avocaţial.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia civilă din 08.05.2019, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 1655 din 02.10.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu apelantul-reclamant A.; a fost admis apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva aceleiaşi sentinţe, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a fost schimbată, în parte, sentinţa, în sensul că a fost admis, în parte, şi capătul al treilea de cerere şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 7000 euro, în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, pentru încălcarea dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost obligat apelantul Statul Român la 3200 lei cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva deciziei civile din 08.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la capetele 1 şi 3 de cerere.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. În acest sens, a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a menţinut în sarcina Statului Român, prin Ministerului Finanţelor Publice, obligaţia de plată a sumei de 6.000 euro, cu titlul de daune morale, pentru durata excesivă a procedurilor penale, obligaţie la care a adăugat suma de 7.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie, în condiţiile în care, pe de-o parte, apelantul-pârât nu are calitate procesuală pasivă în speţă, iar, pe de altă parte, nu există un temei de drept în baza căruia poate fi formulată şi admisă o acţiune în răspundere civilă îndreptată împotriva Statului Român.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă, recurentul a învederat că, în speţă, faptele reclamate nu pot fi stabilite în sarcina Statului Român, întrucât reclamantul a solicitat despăgubiri prin raportare la faptele ilicite ale autorităţilor statului/magistraţilor implicate/implicaţi în procesul penal şi în detenţia sa, şi nu, aşa cum a reţinut instanţa de apel, la fapta proprie a Statului Român.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că „toate faptele invocate de reclamant ca având caracter ilicit au fost săvârşite de autorităţi ale statului”, însă, în mod eronat, a considerat că aceste instituţii au acţionat „în exerciţiul autorităţii statale”.
Recurentul a opinat că interpretarea curţii de apel este greşită, întrucât acţiunile reclamate prin cererea de chemare în judecată reprezintă fapte proprii, fie ale autorităţilor statului (parchetul, instanţele), fie ale procurorului de caz sau ale judecătorilor care au soluţionat dosarul penal.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a chemat în judecată statul, în calitate de comitent, pentru a răspunde pentru fapta unor prepuşi, prin urmare, instanţa de apel a reţinut incidenţa răspunderii civile pentru fapta proprie, însă durata nerezonabilă a procesului penal, condiţiile de detenţie, afectarea dreptului la imagine, la demnitate şi la reputaţie nu sunt rezultatul faptei proprii a Statului Român.
În continuare, recurentul a susţinut că este, de asemenea, nelegală motivarea instanţei, în sensul că faptele în discuţie sunt consecinţa unor măsuri legislative şi/sau administrative defectuoase, deşi acţiunea privind atragerea răspunderii statului pentru exercitarea cu rea-credinţă a puterii statale în procesul de legiferare nu este admisibilă, deoarece puterea judecătorească nu poate şi nu trebuie să cenzureze modul în care se exercită puterea legislativă, fapt consfinţit prin principiul separării puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţia României, care prevede independenţa puterilor în stat, din punct de vedere al exercitării atribuţiilor acestora.
Prin interpretarea dată acţiunii de către instanţa de apel, rezultă că se solicită încălcarea de către instanţele interne a acestui principiu, cerându-se puterii judecătoreşti să verifice în ce măsura activitatea legislativă a statului în materie penală este ilicită, respectiv daca ea încalcă sau nu drepturile fundamentale ale omului consfinţite prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurentul a opinat că reclamantul, pe parcursul procesului penal, avea posibilitatea să invoce excepţia de nelegalitate a legislaţiei în materie, inclusiv prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, învederate în acţiune, dacă aprecia că este contrară Constituţiei.
S-a mai arătat că motivarea instanţei cu privire la faptul că Statul Român a fost chemat în judecată pentru fapta proprie, reprezentată de adoptarea unei legislaţii deficitare, este nelegală, întrucât atragerea răspunderii civile a statului, conform art. 6 din Convenţie, pentru acţiunea sa legislativă, este inadmisibilă.
În mod greşit a reţinut instanţa de apel că există temei legal pentru atragerea răspunderii civile a statului pentru orice faptă ilicită cauzatoare de prejudicii realizată de instituţiile sale, pentru că nu există un text de lege care să instituie o răspundere generală a statului pentru activitatea şi actele juridice emise de instituţiile publice, constatare din care rezultă că acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, în acest sens fiind şi prevederile art. 224 C.civ., care dispun în sensul că dacă, prin lege, nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.
Or, deşi instanţa de apel a reţinut că statul nu răspunde doar pentru erorile judiciare, astfel cum acestea sunt definite prin normele cuprinse în art. 538 – 539 C.proc.pen., nu a indicat niciun temei de drept pentru atragerea răspunderii civile a statului pentru faptele instituţiilor sale şi nici nu a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1357-1371 C.civ.
Prin urmare, nu există niciun text de lege care să stabilească răspunderea Statului Român pentru faptele imputate de intimatul-reclamant, motiv pentru care recurentul a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
În lipsa unei obligaţii legale determinate, atât cu privire la titularul dreptului (de despăgubire) corespunzător acestei obligaţii, cât şi cu privire la conţinutul acestei obligaţii, nu se poate vorbi despre o obligaţie a statului, a cărei neexecutare să poată fi calificată ca o fapta ilicită omisivă.
Pe fondul cauzei, a criticat hotărârea instanţei de apel în ceea ce priveşte constatarea îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea de daune morale pentru durata excesivă a procedurilor penale, precum şi pentru prejudiciul cauzat dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie.
În cauză, a fost invocată încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul duratei rezonabile a procesului, recurentul arătând că, în jurisprudența Curţii Europene, dreptul la un proces echitabil este susceptibil de mai multe înţelesuri, şi se poate concretiza fie în durata judecăţii, care trebuie să fie rezonabilă, fie în modalitatea în care s-a administrat probatoriul pe parcursul procesului, fie în felul în care au fost respectate drepturile părţilor dintr-un litigiu.
A arătat recurentul că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aprecierea duratei rezonabile trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menţinut între exigenţele celerităţii procedurilor organelor judiciare şi principiul general al unei bune înfăptuiri a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6 din Convenţie.
Activitatea de urmărire penală nu este supusă unor termene limită, fiind necesară administrarea exhaustivă a probatoriului în temeiul căruia organele de urmărire penală pot aprecia asupra existenţei sau inexistenţei elementelor şi indiciilor temeinice ale infracţiunilor, iar, în speţă, dosarul de urmărire penală nu a fost lăsat în nelucrare o perioadă de timp, după care să fi intervenit clasarea cauzei.
Mai mult, a arătat că, în speţă, s-a reţinut complexitatea cauzei, având în vedere infracţiunile pretins a fi săvârşite, precum şi probele ce au trebuit administrate.
Conchizând, recurentul a susţinut că instanţa nu a analizat, în concret, îndeplinirea fiecăreia dintre condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, iar pentru a fi incidenţă această răspundere trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 1357-1371 C.civ., condiţii care, în speţă, nu sunt îndeplinite.
Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, susţinând că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă, întrucât reclamantul-intimat a solicitat instanţelor şi a obţinut despăgubiri pentru durata excesivă a procesului penal în care a fost implicat, precum şi pentru încălcarea dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie, ca urmare a implicării sale în procesul penal.
Astfel, Statul Român nu a fost chemat în judecată, în prezenta cauză, în calitate de comitent, şi nici pentru a răspunde pentru erori judiciare cuprinse în art. 538-539 C.proc.pen. De altfel, pârâta a invocat, în faţa instanţei de fond, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia fiind respinsă.
În ceea ce priveşte critica recurentei cu privire la inexistența condiţiilor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, apreciază că motivarea invocată este total greşită, toate cele patru condiţii fiind îndeplinite în mod cumulativ.
Analizând criticile formulate, prin prisma dispoziţiilor legale interne şi convenţionale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Prin primul motiv de recurs invocat în cauză, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ., recurentul pârât acriticat decizia pronunţată de instanţa de apel, din perspectiva greşitei soluţionări a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, considerând că Statul Român nu poate fi tras la răspundere nici pentru fapta proprie, nici în calitate de comitent pentru fapta prepusului.
Această critică este nefondată şi face abstracţie de obiectul şi cauza cererii deduse judecăţii.
Astfel, se poate reţine că, prin demersul judiciar iniţiat în cauză, ce a învestit instanţa de judecată, sub aspect subiectiv şi obiectiv, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, acordarea daunelor morale pentru încălcarea dreptului său la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturile Omului, sub aspectul duratei foarte lungi a procesului penal – 17 ani şi 4 luni, cu consecinţe grave pe planul dreptului la imagine, la demnitate şi reputaţie; pentru condiţiile de detenţie suportate, pe perioada arestului preventiv, în centrele de detenţie ale IPJ Brăila, IPJ Hunedoara, IPJ Buzău şi penitenciarele Brăila şi Colibaşi, în perioada 10.04.2000-27.06.2001, şi pentru promovarea cu rea-credinţă a rechizitorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, prin care a fost trimis în judecată, fără să fi comis vreo infracţiune, deşi probatoriul administrat în cauză conducea la o soluţie de netrimitere în judecată.
Fundamentul juridic al acţiunii a fost dat nu doar de răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C.civ., dar şi de dispoziţiile convenţionale ale art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cel din urmă rezultat din calificarea faptelor deduse judecăţii de către instanţă, în considerarea dispoziţiilor art. 22 alin. 4 C.proc.civ., conform cărora judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.
Acestea fiind limitele judecării, instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a admis în parte cererea, acordând despăgubiri morale exclusiv pentru durata excesivă a procedurilor penale la care a fost supus reclamantul, iar instanţa de apel a schimbat în parte această soluţie, obligând pârâtul la plata către reclamant şi a sumei de 7000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, pentru încălcarea dreptului la imagine, la demnitate şi reputaţie, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
În acest context procesual, Înalta Curte constată că, din perspectiva aplicării normelor legale incidente speţei, deja enunţate, şi în acord cu dispozițiile art. 9 alin. 2 C.proc.civ. (care reglementează, în esenţă, principiul disponibilității), dar şi al dispozițiilor art. 22 alin. 4 şi 6 Cod procedură (ce reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului), instanţele de fond, în mod corect, au reţinut legitimarea procesual pasivă a pârâtului Statul Român, care se justifică din perspectiva obligaţiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului le au de a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate de aceasta, de a organiza sistemul judiciar de o asemenea manieră încât încălcarea dreptului la un proces echitabil să nu se producă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită denunţarea şi sancţionarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii (a se vedea în acest sens cauza Kudla contra Poloniei, hotărârea din 26 octombrie 2000, precum şi cauza Abramiuc contra României, hotărârea din 24 februarie 2009).
Astfel, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, reglementată de dispoziţiile art. 538-539 C.proc.pen., ci poate fi antrenată şi în ipoteza în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale la care este parte, privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ce intră în domeniul de aplicare al acestor tratate, care au forţă juridică obligatorie în ordinea juridică internă, şi al căror garant este statul însuşi.
În acelaşi sens, argumentele recurentului, conform cărora între Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi instituţiile care au săvârşit presupusele fapte ilicite nu există niciun fel de raport de prepuşenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepuşilor săi sunt străine de natura cauzei şi ignoră nu doar fundamentul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost reţinut de instanţele fondului, dar şi sensul considerentelor instanţei de apel care, astfel cum rezultă cu evidenţă, nu şi-a fundamentat raţionamentul judiciar pe temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
Tot astfel, şi argumentul privind faptul că răspunderea statului ar fi fost atrasă, în cauză, pentru „modul de exercitare a puterii legislative” sau pentru „exercitarea cu rea-credinţă a puterii statale în procesul de legiferare”, ceea ce ar echivala, în opinia recurentului, cu încălcarea principiului independenţei şi separării puterilor în stat, denaturează sensul considerentelor deciziei pronunţate de instanţa de apel, care nu s-a raportat la legalitatea sau nelegalitatea unor acte normative, cu care de altfel nici nu fusese învestită, sau la procesul de legiferare în sine, ci la obligaţiile statului care nu a luat toate măsurile necesare, de ordin legislativ şi/sau administrativ, instituţional, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil, în materie penală, din perspectiva asigurării soluţionării acestui proces într-un termen rezonabil; astfel cum impun dispoziţiile convenţionale obligatorii.
Un alt motiv de recurs invocat în cauză a vizat însăşi soluţia acordării despăgubirilor morale pentru durata excesivă a procedurilor penale în care a fost angajat reclamantul A., recurentul susţinând că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aprecierea duratei rezonabile trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menţinut între exigenţele celerităţii procedurilor declanşate de organele judiciare şi principiul general al unei bune înfăptuiri a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6 din Convenţie; că activitatea de urmărire penală nu este supusă unor termene limită, fiind necesară administrarea exhaustivă a probatoriului, în temeiul căruia organele de urmărire penală pot aprecia asupra existenţei sau inexistenţei elementelor şi indiciilor temeinice ale infracţiunilor; că, în speţă, trebuie reţinută complexitatea cauzei, având în vedere infracţiunile pretins a fi săvârşite, precum şi probele ce au trebuit administrate.
Caracterul nefondat al acestei critici este dat nu doar de inexistenţa unor motive concrete de nelegalitate, grefate pe particularităţile cauzei deduse judecăţii, dar şi pe ignorarea obligaţiilor pe care statul şi le-a asumat pe terenul articolelor 1, 6 şi 13 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, interpretate prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ce formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru autorităţile naţionale.
În acest punct, trebuie reamintit că, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenţiei Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi și libertăți, obligații pozitive, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.
Astfel, art. 13 din Convenția Europeană statuează că: “Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute prin prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.“
În corelaţie cu dreptul oricărei persoane la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 13 a fost interpretat de către Curtea Europeană, începând cu hotărârea din 26.10.2000, pronunţată în cauza Kudla contra Poloniei, ca instituind o obligaţie în sarcina statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale, pentru a permite invocarea eventualei nerespectări a obligaţiei impuse de art. 6 par. 1 privind soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Cât priveşte remediul în sine, acesta variază în funcţie de natura plângerii privind încălcarea dreptului şi trebuie să fie efectiv, nu în sensul că ar garanta titularului dreptului certitudinea unui rezultat favorabil, ci în sensul de a avea aptitudinea de a preveni încălcarea, de a-i pune capăt sau de a repara prejudiciul deja suferit (cu titlu exemplificativ, hotărârea Curţii, pronunţată la data de 16.01.2018, în cauza Ciocodeică contra României, par. 88).
Instanța de recurs reține că este unanim acceptat, în jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, că durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanțiile esențiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată în mod expres în paragraful 1 al art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Criteriile enunțate de Curtea Europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată (König împotriva Germaniei, par. 99; Neumeister împotriva Austriei, par. 21; Ringeisen împotriva Austriei, par. 110; a se vedea, de asemenea, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), par. 67; Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei, par. 45).
De asemenea, tot la nivel de principiu, s-a stabilit că, deși evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicție, aprecierea acesteia este una globală (Boddaert împotriva Belgiei, par. 36). Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăşi, totuşi, un „termen rezonabil” (Dobbertin împotriva Franţei, par. 44).
În acest sens, în jurisprudența Curții, s-a apreciat ca depăşiri ale termenului rezonabil – 9 ani şi 7 luni, fără o complexitate deosebită, dacă nu este vorba despre numărul de persoane în cauză (35), în ciuda măsurilor luate de autorităţi pentru a remedia supraîncărcarea excepţională a instanţei după o perioadă de greve (Milasi împotriva Italiei, par. 14-20); – 13 ani şi 4 luni, tulburări politice în regiune şi supraîncărcarea instanţelor, eforturile statului de a le îmbunătăţi condiţiile de muncă, neîncepând decât câţiva ani mai târziu (Baggetta împotriva Italiei, pct. 20-25); 5 ani, 5 luni şi 18 zile, din care 33 luni între pronunţarea hotărârii şi redactarea sa integrală de către magistratul însărcinat, în lipsa unor sancţiuni disciplinare adecvate (B. împotriva Austriei, par. 48-55); 5 ani şi 11 luni, complexitate produsă de numărul mare de persoane ce trebuiau audiate şi tehnicitatea documentelor de examinat într-o cauză legată de abuz de încredere în stare agravată, care nu putea justifica o instrumentare a cauzei de 5 ani şi 2 luni, la care s-au adăugat mai multe perioade de inactivitate imputabile autorităţilor. Astfel, dacă etapa judecăţii părea rezonabilă, cea a instrumentării cauzei nu putea fi considerată ca fiind efectuată cu diligenţă (Rouille împotriva Franţei, par. 29). În același sens, s-a constatat nedepăşirea termenului rezonabil – 5 ani şi 2 luni, complexitatea cauzelor legate de înşelăciune şi bancrută frauduloasă şi nenumărate cereri şi recursuri ale reclamantului care urmăreau nu doar prelungirea perioadei, ci şi recuzarea majorităţii judecătorilor competenţi şi trimiterea cauzei în faţa altor instanţe (Ringeisen împotriva Austriei, par. 110).
În plus, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca scop, în principal, evitarea ca o persoană inculpată să rămână într-o stare de incertitudine pentru lung timp (a se vedea în acest sens cauzele Constantin Florea împotriva României, hotărârea din 19.06.2012; Ardelean împotriva României, hotărârea din 30.10.2012).
Din perspectiva acestor criterii jurisprudenţiale şi a jurisprudenţei Curţii Europene în această materie, recurentul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, nu a reuşit să demonstreze, prin argumente substanţiale, raportate la circumstanţele factuale concrete ale cauzei, cum o durată a unei proceduri penale de 17 ani şi 4 luni, la finalul şi în baza căreia, reclamantul a fost achitat pentru toate acuzaţiile formulate împotriva sa, pe motiv că faptele nu există, ar putea fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, care să respecte pretinsul echilibru între exigenţele celerităţii procedurilor desfăşurate în faţa organelor judiciare şi principiul general al unei bune înfăptuiri a justiţiei.
În consecinţă, reţinând caracterul nefondat al acestei critici deduse analizei instanţei de recurs, Înalta Curte constată că, în mod corect, au fost apreciate de instanţele fondului îndeplinirea condiţiilor pentru acordarea despăgubirilor morale reclamantului A., întrucât statul, în calitate de administrator şi garant al sistemului judiciar, nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive pentru adoptarea măsurilor necesare pentru ca procesul penal să se desfășoare în condiții adecvate, de natură a garanta respectarea dreptului fundamental al reclamantului la un proces echitabil, din perspectiva duratei rezonabile a acestuia; prin despăgubirile acordate, fiind asigurat, şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene, păstrarea justului echilibru între interesul general al societăţii şi drepturile individuale ale reclamantului, în circumstanţele particulare ale speţei deduse judecăţii.
În acelaşi sens, este corectă şi statuarea instanţei de apel, conform căreia, din cauza duratei excesive a procedurii penale declanșate împotriva reclamantului, acestuia i-au fost grav afectate dreptul la imagine, demnitate si reputaţie, pentru care acesta se cuvine a fi despăgubit, soluţie care, de altfel, nu a fost criticată în mod distinct şi particular în cauză, referirile din memoriul de recurs privind neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, sub acest aspect, fiind unele teoretice, generice, ce nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate şi nu pot conduce la o reformare a soluţiei pronunţate în cauză.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, apreciind că nu sunt operante motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ., în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.
