Prin Decizia nr. 9/2021, publicată în M. Of. nr. 976 din 13 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Înalta Curte a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi cu privire la actele administrative cu caracter individual adoptate sau emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Înalta Curte arată în motivarea deciziei că potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004 controlul de legalitate al actelor administrative poate fi exercitat pe calea acţiunii în anulare, în ceea ce priveşte actele administrative cu caracter normativ şi actele administrative cu caracter individual, sau pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, în ceea ce priveşte actele administrative cu caracter individual.
Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ exclusiv în cadrul acţiunii în anulare, competenţa de soluţionare aparţinând, ca instanţe de fond, tribunalelor sau curţilor de apel, iar ca instanţe de control judiciar, curţilor de apel sau instanţei supreme.
Actele administrative cu caracter individual pot forma atât obiectul acţiunii în anulare, competenţa de soluţionare aparţinând instanţelor de contencios administrativ, anterior menţionate, cât şi obiectul excepţiei de nelegalitate.
Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual se pot introduce în termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sau, pentru motive temeinice, peste acest termen, dar în termenul de decădere de un an prevăzut de dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Excepţia de nelegalitate reprezintă un incident procedural survenit în cursul judecăţii unei cauze, prin contestarea de către partea interesată a legalităţii unui act administrativ cu caracter individual de care depinde soluţionarea pe fond a litigiului, un mijloc de apărare folosit pentru apărarea ori valorificarea unui drept al părţii care înţelege să se prevaleze de aceasta. Prin excepţia de nelegalitate se declanşează, indirect, un control de legalitate al actului administrativ cu caracter individual, având ca finalitate lipsirea de efecte a acestuia, exclusiv în cauza în care excepţia a fost invocată.
Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 reglementează excepţia de nelegalitate şi procedura specifică acesteia. Potrivit alin. (1), excepţia de nelegalitate are ca obiect numai actele administrative cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestora, şi poate fi invocată oricând în cadrul unui proces, din oficiu sau de către partea interesată. Alin. (2) prevede că soluţionarea litigiului pe fond trebuie să depindă de actul administrativ cu caracter individual ce face obiectul excepţiei şi de faptul că instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză, iar, potrivit alin. (4), în cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.
Competenţa de soluţionare a excepţiei de nelegalitate aparţine, de la data de 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012 (Legea nr. 76/2012), instanţei învestite cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, instanţa în faţa căreia era invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ a cărui legalitate era contestată depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, prin încheiere motivată, şi suspenda judecata cauzei până la soluţionarea excepţiei.
Cu privire la excepţia de nelegalitate, reglementată în mod distinct, pentru prima dată, prin art. 4 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, prin Decizia nr. 36 din 7 noiembrie 2016, citată anterior, că excepţia poate fi invocată “oricând în cadrul unui proces”, interpretarea în sensul că excepţia nu poate fi invocată în recurs fiind contrară principiului conform căruia “legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării”.
În evoluţie legislativă, dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a căror interpretare a condus la apariţia divergenţelor de jurisprudenţă, au avut următorul conţinut:
a) în forma iniţială a Legii nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004:
“Art. 4. – (1) Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ competentă, suspendând cauza.”;
b) în forma modificată prin art. I pct. 5 din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 30 iulie 2007 (Legea nr. 262/2007):
“Art. 4. – (1) Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze.”;
c) în forma modificată prin art. VII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010:
“Art. 4. – (1) Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza; încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze şi nici atunci când excepţia de nelegalitate a fost invocată în cauze penale.”;
d) în forma modificată prin art. 54 pct. 1 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012:
“Art. 4. – (1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.”
Sintagma “indiferent de data emiterii acestuia” nu era prevăzută de art. 4 la data adoptării Legii nr. 554/2004, aceasta fiind introdusă prin modificarea prevăzută de art. I pct. 5 din Legea nr. 262/2007.
Caracterul clar şi neîndoielnic al dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în ceea ce priveşte sintagma “indiferent de data emiterii acestuia”, este reliefat de prevederile art. II alin. (2) din Legea nr. 262/2007, potrivit cărora “Dispoziţiile referitoare la excepţia de nelegalitate şi la garanţiile procesuale prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a prezentei legi. Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.
Voinţa legiuitorului a fost, fără echivoc, aceea de a reglementa posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate inclusiv pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 în forma sa iniţială, instituind această posibilitate prin norme de procedură, la acea dată de imediată aplicare, inclusiv în cauzele aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.
În expunerea de motive a Legii nr. 262/2007 se arăta faptul că textul art. 4 alin. (1) este “foarte clar, cercetarea legalităţii unui act administrativ se face oricând, ceea ce înseamnă că nu are relevanţă data emiterii acestuia”, iar interpretarea textului în sensul că “se aplică numai actelor care au fost adoptate după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004” “nu reprezintă o interpretare a legii, în litera şi spiritul ei”.
Ulterior modificării dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007, în prima decizie prin care s-a pronunţat asupra constituţionalităţii raportat la această modificare – Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, menţionată şi anterior – Curtea Constituţională a reţinut că nu sunt întemeiate criticile privind încălcarea principiului stabilităţii raporturilor juridice, că dispoziţiile nu au caracter retroactiv, textul de lege fiind “în acord şi cu dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală, care garantează controlul actelor administrative pe calea contenciosului administrativ, întrucât prin intermediul excepţiei de nelegalitate chiar acest lucru se realizează în concret, prin extinderea posibilităţii controlului şi asupra actelor a căror legalitate nu a fost contestată pe cale principală”. A subliniat că “ideea pe care se întemeiază instituţia excepţiei de nelegalitate se numără printre acele constante ale dreptului care au disciplinat gândirea juridică a sistemului de drept romanogermanic şi a fost consacrată prin maxima quae temporalia sunt ad agendum perpetua sunt ad excipiendum, a cărei semnificaţie este că cele ce sunt vremelnice pentru o acţiune juridică sunt permanente pentru constituirea excepţiei”.
Mai mult, voinţa legiuitorului în sensul posibilităţii de invocare a excepţiei de nelegalitate inclusiv pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 este reliefată de dispoziţiile art. III din Legea nr. 262/2007, care au prevăzut că “Hotărârile judecătoreşti pronunţate în baza Legii nr. 554/2004, rămase definitive şi irevocabile fără soluţionarea pe fond a excepţiei de nelegalitate, care a fost respinsă ca inadmisibilă, pot forma obiectul unei cereri de revizuire, care se poate introduce în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi”.
S-a instituit astfel un caz special de revizuire a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în baza Legii nr. 554/2004 pentru situaţiile în care excepţia de nelegalitate a fost respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a interpretării în sensul că excepţia nu este admisibilă pentru actele administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, pe care legiuitorul a considerat-o neconformă voinţei sale.
Din cele prezentate rezultă că norma de drept supusă analizei este redactată într-un mod clar şi prevede faptul că excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi cu privire la actele administrative cu caracter individual adoptate sau emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie o normă de procedură prin care este reglementată, ca incident procedural, excepţia de nelegalitate a actelor administrative cu caracter individual. Din punctul de vedere al normelor de drept material, legiuitorul a precizat că motivele de nelegalitate se analizează prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.
Pe cale de consecinţă, dispoziţiile care reglementează excepţia de nelegalitate nu au caracter retroactiv, întrucât, deşi excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi în ceea ce priveşte actele administrative emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cauzele de nelegalitate se examinează prin raportare la dispoziţiile legale care erau în vigoare la momentul emiterii actului administrativ a cărui nelegalitate s-a invocat.
Excepţia de nelegalitate nu are ca efect anularea, ci înlăturarea din cauză a actului administrativ cu caracter individual a cărui nelegalitate a fost constatată, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate soluţionând cauza fără a ţine seama de acest act. Astfel fiind, admiterea unei excepţii de nelegalitate produce efecte doar între părţile litigiului, actul administrativ cu caracter individual producându-şi în continuare efectele faţă de terţi.
Cu privire la prima opinie jurisprudenţială se impune precizarea faptului că analiza concretă de compatibilitate a unei norme juridice naţionale şi a efectelor acesteia cu reglementările Convenţiei, precum şi competenţa aplicării cu prioritate a reglementărilor dreptului european, obligatorii în raport cu prevederile legislaţiei naţionale, ţinând seama inclusiv de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, revin, în aplicarea legii, instanţelor de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor.
În acest sens, prin Decizia nr. 750 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 11 ianuarie 2016, Curtea Constituţională a subliniat că “28. (…) nu este de competenţa sa să analizeze conformitatea unei dispoziţii de drept naţional cu textul Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene prin prisma art. 148 din Constituţie, această competenţă aparţinând instanţei de judecată, care, pentru a ajunge la o concluzie corectă şi legală, din oficiu sau la cererea părţii, poate formula o întrebare preliminară în sensul art. 267 din Tratat la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. De altfel, Curtea a mai arătat că toate aceste aspecte converg spre a demonstra faptul că sarcina aplicării cu prioritate a reglementărilor dreptului european obligatorii în raport cu prevederile legislaţiei naţionale revine instanţei de judecată, fiind o chestiune de aplicare a legii, şi nu de constituţionalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.249 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010)”.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 27 decembrie 2011, precum şi prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012, s-a reţinut, de asemenea, că deciziile şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt obligatorii în ceea ce priveşte constatările conformităţii sau neconformităţii atât cu Constituţia, cât şi cu Convenţia şi cu jurisprudenţa CEDO, însă, dacă instanţa de contencios constituţional a constatat convenţionalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstract (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituţională) şi nu împiedică instanţele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu datele fiecărei speţe, dacă aplicarea aceleiaşi norme nu antrenează pentru reclamant consecinţe incompatibile cu Convenţia, protocoalele ei adiţionale sau cu jurisprudenţa CEDO.
Este de observat, la nivel de principiu, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora “Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”, că aplicarea prioritară a reglementărilor internaţionale cu privire la drepturile fundamentale ale omului se face numai în situaţiile în care acestea conţin dispoziţii mai favorabile decât dreptul intern, în caz contrar având prioritate normele naţionale.
Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este prevăzut de dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţie, iar garantarea aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană şi din aplicarea acestui principiu revine, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, Parlamentului, Preşedintelui României, Guvernului şi autorităţii judecătoreşti.
Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie, “Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, astfel că, în lipsa unui conflict concret dintre dreptul intern aplicabil direct în cauză şi dreptul european incident, nu se pune problema încălcării principiului aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene.
Din această perspectivă trebuie avut în vedere faptul că art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se aplică instituţiilor Uniunii şi ale statelor membre pentru toate drepturile garantate de dreptul Uniunii, în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 277 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex-art. 241 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene), spre deosebire de excepţia de nelegalitate reglementată de dreptul naţional, care se referă la actele administrative cu caracter individual, acestea prevăd controlul indirect de legalitate al actelor cu caracter general, şi anume: “Sub rezerva expirării termenului prevăzut la articolul 263 al şaselea paragraf în cazul unui litigiu privind un act cu caracter general adoptat de o instituţie, un organ, un oficiu sau o agenţie a Uniunii, orice parte se poate prevala de motivele de drept prevăzute la articolul 263 al doilea paragraf pentru a invoca în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene inaplicabilitatea respectivului act.”
Potrivit art. 263 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex-art. 230 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene):
“Curtea de Justiţie a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările şi avizele, şi a actelor Parlamentului European şi ale Consiliului European menite să producă efecte juridice faţă de terţi. Aceasta controlează, de asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice faţă de terţi.
În acest scop, Curtea are competenţa să se pronunţe cu privire la acţiunile formulate de un stat membru, de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie, pentru motive de necompetenţă, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere.
Acţiunile prevăzute de prezentul articol trebuie formulate în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de actul respectiv.”
Este de observat faptul că, deşi excepţia de nelegalitate prevăzută de dreptul intern şi inaplicabilitatea prevăzută de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene constituie, din perspectiva posibilităţii de invocare, forme ale controlului indirect de legalitate, pentru care nu se prevede exercitarea într-un anume termen, şi urmăresc acelaşi scop, respectiv înlăturarea din soluţionarea unui litigiu de fond a actelor nelegale, cele două instituţii au obiect diferit, şi anume: excepţia de nelegalitate are ca obiect actele administrative cu caracter individual, iar inaplicabilitatea priveşte actele cu caracter general adoptate la nivelul Uniunii. În privinţa actelor normative, dreptul naţional exclude posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate, împotriva acestora putând fi formulată oricând acţiune în anulare.
Cu privire la principiul securităţii juridice sau al stabilităţii raporturilor juridice, consacrat în mod constant atât de CEDO, cât şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, este de menţionat că în discuţie nu sunt situaţii sau raporturi juridice consfinţite prin hotărâri judecătoreşti definitive, ci acte administrative cu caracter individual a căror nelegalitate este pusă la îndoială, actul administrativ cu caracter individual neavând regimul juridic al hotărârii judecătoreşti.
În acest sens a reţinut Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 426 din 10 aprilie 2008, citată anterior, cu privire la principiul stabilităţii raporturilor juridice, faptul că “Excepţia de nelegalitate priveşte un act administrativ unilateral cu caracter individual, emis cu încălcarea dispoziţiilor imperative sau dispozitive ale legii, şi nu o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, constitutivă de drepturi. Principiul securităţii juridice este periclitat în situaţia repunerii în discuţie a unor raporturi juridice bazate pe acte juridice legale sau pe hotărâri judecătoreşti emise în numele legii, şi nu atunci când este revizuit un act administrativ unilateral cu caracter individual emis contra legii. Prin urmare, procedura invocării excepţiei de nelegalitate nu este contrară, ci vine chiar în ideea restabilirii echităţii, justiţiei şi legalităţii ce trebuie să stea la temelia tuturor raporturilor juridice dintr-un stat de drept, iar un astfel de mijloc procedural nu poate fi contrar exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, sub aspectul principiului securităţii raporturilor juridice şi a dreptului la justiţie”.
Cu privire la dreptul Uniunii Europene, competenţa de interpretare, în scopul aplicării unitare la nivelul tuturor statelor membre, aparţine, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care se pronunţă, dacă dreptul Uniunii este aplicabil cauzei principale, cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor naţionale, referitor la interpretarea tratatelor, validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. Interpretarea normei de drept al Uniunii, în exercitarea acestei competenţe, lămureşte şi precizează semnificaţia şi domeniul de aplicare a normei, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la intrarea sa în vigoare, consecinţa fiind că efectele sale se aplică, în principiu, de la data intrării în vigoare a normei interpretate (Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit italiana, 61/79, Rec, p. 1205, punctul 16, Hotărârea din 19 octombrie 1995, Richardson, C137/94, Rec, p. 13407, punctul 33, Hotărârea din 10 februarie 2000, Deutsche Telekom, C50/96, Rec, p. 1743, punctul 43, Hotărârea din 28 februarie 2018, Nidera, C-387/16, punctul 30).
În contextul obligaţiei statelor membre de a asigura respectarea dreptului Uniunii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în jurisprudenţa sa (Hotărârea din 12 februarie 2008, Willy Kempter KG, C-2/06 pct. 34, 37, 38; Hotărârea din 4 octombrie 2012, Hristo Byankov, C-249/11, pct. 69, 76, 77) că, în raport cu principiul securităţii juridice, face parte din securitatea juridică caracterul definitiv al unei decizii administrative, dobândit după expirarea termenelor rezonabile pentru introducerea acţiunilor, iar dreptul Uniunii nu impune ca un organ administrativ să fie obligat, în principiu, să revină asupra deciziei care a dobândit un astfel de caracter definitiv. Însă împrejurări speciale pot fi susceptibile să impună unui organ administrativ naţional reexaminarea unei decizii administrative definitive în vederea luării în considerare în special a interpretării unei dispoziţii relevante de drept al Uniunii reţinute ulterior de către Curte, în condiţiile unui echilibru între cerinţa securităţii juridice şi cea a legalităţii din perspectiva dreptului Uniunii.
