Potrivit dispozițiilor art. 35 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, sau către Asociaţia „Fondul de protecţie a victimelor străzii”, în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, ori către BAAR, în calitatea sa de birou gestionar.
Acest demers, adresat asigurătorului RCA, are valența avizării producerii evenimentului asigurat, la care face trimitere art. 36 alin. (1), al cărui mecanism îi impune apoi asigurătorului ca în cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat fie să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire justificată, dacă asiguratul răspunde pentru producerea riscurilor acoperite prin asigurare, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau parţial, pretenţiile de despăgubire.
În cazul în care persoana prejudiciată nu a notificat (avizat) asigurătorului producerea evenimentului asigurat, ci a ales să apeleze la procedura judiciară penală, în cadrul căreia s-a constituit parte civilă, asigurătorul nu mai poate fi ținut de obligațiile instituite de art. 36 alin. (1) din Norme, aplicabil doar în ipoteza în care părțile încearcă să soluționeze amiabil pretențiile.
Prin urmare, ca parte responsabilă civilmente în procesul penal, asigurătorul trebuie nu să răspundă cererii – care nici nu îi era adresată lui, ci instanței -, ci să își adapteze conduita regulilor procedurii judiciare penale, iar apoi, să plătească despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, în maximum 10 zile de la data la care decizia i-a fost comunicată.
De aceea, sancțiunea plății penalităților de întârziere, instituită prin art. 37 din Norme, urmează să fie aplicată, în mod exclusiv, în condițiile art. 36 alin. (5) teza a II-a din Norme, adică de la expirarea a 10 zile de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
Prin cererea înregistrată la 03.08.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, reclamanții A., B., C., D. şi E. au chemat în judecată pe pârâta Societatea de Asigurare – Reasigurare F. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, în contradictoriu cu intervenientul forţat G., să oblige pârâta la plata către reclamanţi a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, pentru despăgubirile stabilite prin decizia penală nr. 197/A/2017 a Curţii de Apel Piteşti, calculate de la 17.06.2016, ulterior expirării termenului de 3 luni prevăzut de art. 36 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui C.S.A., până la plata efectivă a despăgubirilor acordate, 29.05.2017.
Prin sentinţa civilă din 17.12.2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a admis în parte acțiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 19.934,24 lei, reprezentând penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, pentru despăgubirile stabilite prin decizia penală nr. 197/A/2017 a Curţii de Apel Piteşti, calculate de la 03.05.2017 până la 29.05.2017; de asemenea, a obligat pârâta la plata, cu acelaşi titlu, a sumei de 18.984,99 lei către reclamanta B., a sumei de 5.932,81 lei către reclamanta C., a sumei de 1.186,56 lei către reclamanta D. şi a sumei de 1.186,56 lei către reclamantul E.; a respins, în rest, acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, A., B., C., D. şi E. au declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr.1981/25.11.2019 a Curții de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă; ca o consecință, sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul că pârâta a fost obligată la plata de penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, pentru despăgubirile stabilite prin decizia penală nr. 197/A/2017 a Curţii de Apel Piteşti, calculate de la 17.06.2016 până la 29.05.2017; sumele stabilite cu acest titlu sunt următoarele: 266.044,90 lei către reclamantul A., 253.375,93 lei către reclamanta B., 79.178,46 lei către reclamanta C., 15.836,039 lei către reclamanta D. şi 15.836,039 lei către reclamantul E.; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii, Societatea de Asigurare – Reasigurare F. S.A. a declarat recurs, solicitând schimbarea ei în parte, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate pentru suma de 738.829.44 lei şi admiterii în parte, pentru suma de 47.225.16 lei.
În motivare, a susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
În opinia recurentei, curtea de apel a aplicat greşit normele materiale aplicabile în speţă, nedând eficienţă dispoziţiilor art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conform cărora „despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească”.
A subliniat recurenta că textul menţionat mai sus stabileşte două momente distincte de la care asigurătorul R.C.A. are obligaţia să plătească despăgubirea: primul vizează ipoteza stabilirii şi acordării despăgubirii pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate, situaţie în care asigurătorul are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunelor, iar al doilea moment vizează ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.
Or, în speţă, reclamanţii nu au înaintat o avizare de daună, conform art. 35 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cu privire la producerea evenimentului din 07.12.2014, ci au ales să se constituie ca părți civile în procesul penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/241/2015.
Aşa fiind, a susținut că potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, despăgubirea cuvenită se transformă în creanţă certă, lichidă şi exigibilă la momentul stabilirii ei prin hotărâre judecătorească definitivă.
Potrivit recurentei, cum decizia penală definitivă prin care s-a stabilit nivelul despăgubirilor i-a fost comunicată la 23.04.2017, termenul de 10 zile a început să curgă de la această dată.
Având în vedere că a achitat suma de 935.691.76 lei la 29.05.2017, a apreciat că datorează penalităţi începând cu a 11-a zi de la data primirii deciziei penale – 04.05.2017 până la data plăţii efective (29.05.2017), dar calculând penalităţile de la 17.06.2016, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.
La 07.04.2020, intimaţii-reclamanți au depus la dosar o întâmpinare, prin care au invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului; în subsidiar, au solicitat respingerea ca nefondat a recursului. La 20.05.2020 recurenta a răspuns la întâmpinare.
În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; doar intimații-reclamanți au prezentat un punct de vedere.
La termenul de la 25.11.2020, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepțiile inadmisibilității și nulității și a admis în principiu recursul.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:
În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 C.proc.civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. 1 lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (…)”.
În mod expres, recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., texte legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Examenul de detaliu al memoriului de recurs a relevat lipsa oricărei critici care să poată fi subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., așa încât Înalta Curte reține că acesta a fost invocat doar formal.
În schimb, susținerile recurentei, în sensul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 se încadrează în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Astfel cum a fost reținută în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt presupune producerea unui accident, la 07.12.2014, din culpa intimatului-intervenient G., în urma căruia a decedat H.; ulterior, în cadrul dosarului penal nr. x/241/2015 înregistrat pe rolul Judecătoriei Horezu, intimații-reclamanți (atunci persoane vătămate) s-au constituit la 16.03.2016 ca părți civile, comunicând intimatului-intervenient (atunci inculpat), dar și recurentei (atunci parte responsabilă civilmente) despăgubirile pe care le-au pretins. Instanțele de fond au mai notat că dosarul penal a fost soluționat definitiv la 07.03.2017, când Curtea de Apel Pitești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a pronunțat decizia penală nr. 197/A, comunicată părții responsabile civilmente la 23.04.2017.
Demersul judiciar de față a fost inițiat, în vederea obligării societății de asigurare la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, cu începere din ziua de 17.06.2016, atunci când, potrivit titularilor cererii de chemare în judecată, a expirat termenul de 3 luni prevăzut de art. 36 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, penalitățile urmând să curgă până la plata efectivă a despăgubirilor acordate, la 29.05.2017.
Prima instanță a admis în parte acțiunea, obligând pârâta la plata penalităților începând însă din 03.05.2017, iar instanța de apel a reformat sentința tribunalului, stabilind că ziua de la care încep să curgă penalitățile este 17.06.2016, diferența dintre cele două hotărâri derivând, după cum rezultă din analiza considerentelor care le fundamentează, din abordarea diferită a instanțelor anterioare, asupra art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Practic, în opinia instanței de apel, penalitățile curg de la expirarea a 3 luni de la data la care intimații-reclamanți s-au constituit părți civile în procesul penal, asimilând această manifestare de voință avizării producerii evenimentului asigurat. Stabilirea, așadar, a momentului de la care încep să curgă penalitățile este chestiunea de drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea prezentei căi de atac și esențial în logica expunerii este, în mod prioritar, faptul că prevederile art. 35-37 din Norme au în vedere soluționarea pretențiilor fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară. Întăresc o astfel de concluzie prevederile art. 36 alin. (5) din Norme, potrivit cărora despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte reține că Normele în discuție prevăd dreptul (iar nu obligația) persoanei prejudiciate prin accidente de vehicule de a adresa asigurătorului o cerere de despăgubire atunci când evenimentul asigurat s-a produs; în egală măsură, dacă nu o face, îi rămâne deschis accesul la justiție.
Astfel, Înalta Curte ia act că potrivit dispozițiilor art. 35 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, sau către Asociaţia „Fondul de protecţie a victimelor străzii”, în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, ori către BAAR, în calitatea sa de birou gestionar.
Acest demers, adresat asigurătorului RCA, are valența avizării producerii evenimentului asigurat, la care face trimitere textul imediat următor, art. 36 alin. (1), al cărui mecanism îi impune apoi asigurătorului ca în cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat fie să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire justificată, dacă asiguratul răspunde pentru producerea riscurilor acoperite prin asigurare, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau parţial, pretenţiile de despăgubire.
Părțile au opinii divergente asupra noțiunii de „avizare” a evenimentului asigurat: astfel, intimații-reclamanți echivalează acest moment cu cel al constituirii ca părți civile în procesul penal, iar recurenta contestă o asemenea afirmație.
Cum avizarea producerii evenimentului asigurat este descrisă în art. 35, evocat anterior, Înalta Curte subliniază că doar în măsura în care părțile aleg să parcurgă respectiva procedură, devine incident mecanismul instituit prin art. 36 alin. (1) din Norme.
Însă, în speță intimații-reclamanți nu au parcurs o asemenea procedură; ei nu au notificat (avizat) asigurătorului producerea evenimentului asigurat, ci au ales să apeleze la procedura judiciară penală, în cadrul căreia s-au constituit părți civile.
În aceste condiții, asigurătorul nu mai putea fi ținut de obligațiile instituite de art. 36 alin. (1) din Norme – care este aplicabil doar în ipoteza în care părțile încearcă să soluționeze amiabil pretențiile -, deci nu mai trebuia nici să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire, dar nici să notifice motivele pentru care nu a aprobat pretenţiile de despăgubire.
Prin urmare, ca parte responsabilă civilmente în procesul penal, asigurătorul trebuia nu să răspundă cererii – care nici nu îi era adresată lui, ci instanței -, ci să își adapteze conduita regulilor procedurii judiciare penale, iar apoi, să plătească despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, în maximum 10 zile de la data la care decizia i-a fost comunicată.
Așadar, constituirea ca parte civilă nu are semnificația avizării de daună.
În art. 37 din Norme, a fost instituită sancțiunea aplicării unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere, pentru cazul în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, o astfel de reglementare având scopul de a disciplina societățile de asigurare în raporturile lor cu persoanele vătămate.
Înalta Curte ia act că intimații-reclamanți susţin că în ipoteza în care ar fi urmat procedura administrativă, iar asigurătorul nu ar fi răspuns în termenul legal, ar fi primit despăgubiri, pe când în cea a constituirii ca parte civilă nu ar avea dreptul la despăgubiri, dar va înlătura o astfel de afirmație, notând că în condițiile art. 37, raportat la art. 36 alin. (5) din Norme, și în cazul parcurgerii procedurii judiciare, conduita asigurătorului poate fi impusă prin obligarea sa la plata de penalități – pentru ipoteza în care nu-și îndeplinește obligația legală, de plată a despăgubirii în termen de maximum 10 zile de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
Într-un asemenea caz însă, penalitățile nu curg de la expirarea termenului de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei – așa cum pretind intimații-reclamanți -, ci doar de la expirarea aceluiași termen de la data comunicării către asigurător a hotărârii judecătorești definitive.
De aceea, sancțiunea plății penalităților, instituită prin art. 37 din Norme, urmează să fie aplicată, dar nu în condițiile art. 36 alin. (1) din Norme – text inaplicabil, pentru motivele prezentate mai sus -, ci, în mod exclusiv, în condițiile art. 36 alin. (5) teza a II-a din Norme, adică de la expirarea a 10 zile de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
În considerarea argumentelor expuse anterior, Înalta Curte reține că decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea eronată a art. 36 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, motiv pentru care este incidentă ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.; de aceea, în temeiul art. 496 și 497 C.proc.civ., recursul a fost admis, decizia atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă, spre o nouă judecată, instanței de apel, care va stabili data de la care încep să curgă penalitățile ținând cont de dezlegările obligatorii oferite în precedent.
