Prin Decizia nr. 18/2021, publicată în M. Of. nr. 1108 din 22 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea articolului. 45 alin. (5) din Codul Penal.
În consecință, Înalta Curte a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Codul penal, în materia tratamentului penal al concursului de infracţiuni, aplicarea pedepsei accesorii presupune stabilirea acesteia mai întâi pe lângă pedeapsa principală iniţială şi, apoi, pe lângă pedeapsa principală rezultantă.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că încălcarea normei penale impune sancţiuni de drept penal, ca pedeapsa accesorie ce se aplică pe lângă pedepsele privative de libertate (închisoare sau detenţiune pe viaţă) după cum legiuitorul a stabilit prin art. 54 din Codul penal care, în definiţia dată pedepsei accesorii, indică nu doar conţinutul acestui tip de pedeapsă constând în interzicerea exercitării unor drepturi, ci şi condiţia de accesorialitate faţă de pedeapsa privativă de libertate pronunţată prin hotărârea de condamnare.
Caracterul accesoriu al pedepsei reglementate de dispoziţiile art. 54 din Codul penal derivă din modul său de executare, care are loc, de principiu, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată, respectiv, de regulă, concomitent cu executarea pedepsei privative de libertate, ceea ce a şi condus la reglementarea pedepselor în ordinea în care se execută, astfel că dispoziţiile privind pedeapsa accesorie le succedă pe cele ce reglementează pedeapsa principală şi le precedă pe cele ce privesc pedeapsa complementară (art. 53-55 din Codul penal).
Se subliniază că pedeapsa accesorie nu poate fiinţa independent de pedeapsa principală privativă de libertate, neavând importanţă sub aspectul caracterului de accesorialitate faptul că pedeapsa prevăzută de art. 54 din Codul penal este atrasă, de cele mai multe ori, de aplicarea pedepsei complementare cu care va avea acelaşi conţinut (aspect datorat faptului că pedeapsa închisorii este prevăzută de lege pentru un număr mai mare de infracţiuni decât detenţiunea pe viaţă).
Prin sistemul sancţionator instituit de Codul penal, care include pedeapsa accesorie, se tinde a se menţine un echilibru între dezideratul apărării societăţii prin protecţia ordinii publice, repararea prejudiciului cauzat victimelor şi luarea în considerare a nevoii de reintegrare socială a celui condamnat.
În expunerea de motive a Codului penal s-a arătat că, în reglementarea sistemului pedepselor, principala preocupare a fost aceea de a crea un mecanism care, prin flexibilitate şi diversitate, să permită alegerea şi aplicarea celor mai adecvate măsuri, pentru a putea asigura, în acest fel, atât o constrângere proporţională în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului, cât şi o modalitate eficientă de recuperare socială a infractorului.
Reliefându-se caracterul adaptabil al pedepsei, în general, în doctrină s-a specificat raportat la pedeapsă – atât cea din norma de incriminare, cât şi cea impusă in concreto, privită ca o consecinţă a principiului individualizării – că trebuie să aibă aptitudinea de a reflecta gravitatea faptei şi periculozitatea făptuitorului, pentru a exista şansa realizării scopului ei (Florin Streteanu, Daniel Niţu – Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018, pag. 285).
În ordinea de idei a celor de mai sus, se desprinde, ca prim aspect, că regimul sancţionator consfinţit de art. 65 din Codul penal, cu denumirea marginală Conţinutul şi modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi, permite, în cadrul procesului de individualizare raportat la infracţiunea săvârşită pentru care s-a dispus condamnarea la pedeapsa principală a închisorii, aplicarea pe lângă aceasta a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) din Codul penal, a căror exercitare a fost interzisă, în concret, de instanţă ca pedeapsă complementară.
În această ipoteză, a individualizării pedepsei pentru infracţiunea singulară pentru care s-a dispus condamnarea, când alături de pedeapsa principală a închisorii s-a aplicat şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unuia sau a mai multor drepturi dintre cele prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) din Codul penal, pedeapsa accesorie preia regimul de aplicare a pedepsei complementare, ceea ce înseamnă că aplicarea pedepsei accesorii va fi obligatorie sau facultativă, după cum interzicerea exercitării unor drepturi, ca pedeapsă complementară, este obligatorie sau facultativă.
Concluzia se impune având în vedere dependenţa pedepsei accesorii de pedeapsa complementară alăturată pedepsei închisorii, aşa încât se desprinde regula că aplicarea pedepsei accesorii este, de principiu, facultativă, întrucât, la rândul său, de regulă, pedeapsa complementară este lăsată la aprecierea instanţei, necesitatea acesteia din urmă fiind stabilită în raport cu natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului conform art. 67 alin. (1) din Codul penal (în această situaţie, aplicarea pedepsei complementare este condiţie sine qua non pentru aplicarea pedepsei accesorii, urmând a avea acelaşi conţinut). Interconectarea dintre aceste tipuri secundare de pedeapsă, care, pe de altă parte, nu pot avea existenţă autonomă faţă de pedeapsa principală a închisorii, ilustrează că motivele care conduc la necesitatea aplicării pedepsei complementare se regăsesc automat în fundamentarea aplicării pedepsei accesorii.
Pornind de la aceeaşi caracteristică a strânsei legături a pedepsei accesorii cu pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, pedeapsa accesorie se aplică obligatoriu atunci când pedeapsa complementară este prevăzută expres prin norma de incriminare din Partea specială a Codului penal ori legislaţia specială, pentru infracţiunea săvârşită [art. 67 alin. (2) din Codul penal] sau prin norme din Partea generală art. 57 – Neaplicarea detenţiunii pe viaţă).
Raţiunea identităţii de conţinut a pedepsei accesorii cu pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi însoţind pedeapsa principală a închisorii rezidă în împrejurarea că, dacă instanţa a apreciat, în funcţie de infracţiunea singulară săvârşită, că se impune pentru o justă individualizare a sancţiunii penale interzicerea exercitării unor drepturi dintre cele enumerate de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) din Codul penal, ca pedeapsă complementară care se execută după momentele stabilite de art. 68 alin. (1) lit. c) din Codul penal (respectiv după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei), cu atât mai mult interzicerea exercitării aceloraşi drepturi concrete ce compun pedeapsa complementară apare justificată, ca pedeapsă accesorie, faţă de împrejurarea că executarea pedepsei accesorii începe din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (chiar dacă persoana nu a fost încarcerată) şi durează până când pedeapsa închisorii a fost executată sau considerată ca executată.
Prin urmare, se asigură o continuitate firească a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi pe durata executării pedepsei principale a închisorii şi, ulterior, după executarea acestei pedepse principale, pe o perioadă de timp cuprinsă între unu şi cinci ani, stabilită de instanţă ca durată a pedepsei complementare [art. 66 alin. (1) din Codul penal].
Din interpretarea logico-teleologică a dispoziţiilor ce reglementează pedeapsa accesorie şi pedeapsa complementară rezultă că instanţa va face mai întâi o individualizare judiciară a pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, care coincide cu individualizarea judiciară a pedepsei accesorii, din moment ce drepturile interzise ca pedeapsă complementară vor fi interzise ca pedeapsă accesorie, asigurându-se continuitatea drepturilor interzise înainte şi după executarea pedepsei principale a închisorii.
O altă situaţie când pedeapsa accesorie se impune cu caracter obligatoriu este cea în care pedeapsa principală aplicată pentru infracţiunea singulară săvârşită este detenţiunea pe viaţă, în conformitate cu art. 65 alin. (2) din Codul penal, caz în care se realizează o individualizare distinctă a pedepsei accesorii, în cadrul drepturilor ce pot fi interzise dintre cele enumerate de art. 66 alin. (1) lit. a)-o) din Codul penal, după gravitatea faptei şi persoana făptuitorului. În acest caz, conţinutul pedepsei accesorii nu mai este influenţat de conţinutul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi a cărei aplicabilitate nu este permisă de lege alături de pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Pentru considerentele expuse anterior, se conchide că art. 65 alin. (3) din Codul penal are în vedere modul de executare a pedepsei accesorii în cazul infracţiunii singulare pentru săvârşirea căreia s-a dispus condamnarea la o pedeapsă principală privativă de libertate (închisoare sau detenţiune pe viaţă), contribuind la o mai adecvată individualizare a pedepsei in genere prin amplificarea caracterului aflictiv al tratamentului sancţionator stabilit.
În mod distinct, pentru concursul de infracţiuni, art. 45 din Codul penal reglementează deopotrivă cu regimul juridic al pedepselor complementare şi al măsurilor de siguranţă şi regimul juridic al pedepselor accesorii, spre deosebire de vechiul Cod penal care prevedea, prin art. 35, numai regimul pedepselor complementare şi al măsurilor de siguranţă în cazul acestei pluralităţi de infracţiuni.
Legiferarea expresă a regimului juridic al pedepsei accesorii în situaţia concursului de infracţiuni, prin art. 45 alin. (5) din Codul penal, alături de dispoziţii care instituie reguli de aplicare şi executare a pedepsei accesorii în cazul condamnării la pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă pentru o infracţiune singulară, prin art. 65 din Codul penal, evidenţiază existenţa unor reguli speciale de aplicare a pedepsei accesorii (care se va executa) în situaţia concursului de infracţiuni.
În argumentare se evidenţiază că, în cuprinsul art. 45 alin. (5) din Codul penal, legiuitorul a folosit, cu raportare la momentul contopirii, sintagma pedeapsă accesorie rezultată, ceea ce implică preexistenţa stabilirii pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente a pedepsei accesorii aferente pedepsei principale (eventual alăturate şi unei pedepse complementare a interzicerii exercitării unor drepturi cu identitate de conţinut, dacă pedeapsa principală este închisoarea). Ipoteza presupune, aşadar, stabilirea iniţială a uneia sau a mai multor pedepse accesorii pe lângă pedepsele principale, condiţie explicit arătată în textul legal – dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii.
În considerarea dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Codul penal, care fac trimitere la alineatele (1)-(3) ale aceluiaşi articol, se reţine că, în cazul concursului de infracţiuni, pedeapsa accesorie rezultată se aplică după următoarele reguli:
– dacă pentru una dintre infracţiunile ce face parte din concursul de infracţiuni s-a stabilit pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală rezultantă, chiar dacă pedeapsa accesorie nu a fost stabilită pe lângă pedeapsa privativă de libertate cea mai grea [aplicarea corespunzătoare a art. 45 alin. (1) din Codul penal în cazul pedepsei accesorii];
– dacă pentru două sau mai multe dintre infracţiunile concurente, alături de fiecare pedeapsă privativă de libertate, s-a stabilit pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi cu acelaşi conţinut, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală rezultantă [aplicarea corespunzătoare a art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal în cazul pedepsei accesorii];
– dacă pentru două sau mai multe dintre infracţiunile ce compun concursul de infracţiuni, alături de pedepsele privative de libertate, s-au stabilit pedepse accesorii ale interzicerii exercitării unor drepturi cu un conţinut concret diferit, acestea toate se aplică alături de pedeapsa principală rezultantă deoarece prin fiecare pedeapsă accesorie stabilită s-a urmărit o altă finalitate [aplicarea corespunzătoare a art. 45 alin. (2) din Codul penal în cazul pedepsei accesorii].
Stabilirea pedepsei accesorii rezultate pentru concursul de infracţiuni urmează, aşadar, regulile prevăzute pentru pedeapsa complementară.
Se impun însă anumite sublinieri în legătură cu aplicarea art. 45 alin. (1)-(3) din Codul penal în cazul pedepsei accesorii, care derivă din conţinutul mult mai amplu al pedepsei complementare conturat prin dispoziţiile art. 55 din Codul penal, faţă de cel al pedepsei accesorii, şi din aspectul particular constând în aceea că pentru pedeapsa complementară legiuitorul a prevăzut perioada de timp pentru care se poate institui.
Astfel, pedeapsa accesorie constă exclusiv în interzicerea exercitării unor drepturi conform art. 54 din Codul penal, aşa încât în cazul pedepsei accesorii este exclusă ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (2) din Codul penal referitoare la pedepse de natură diferită, această sintagmă având aplicabilitate numai pentru pedeapsa complementară care poate consta nu doar în interzicerea exercitării unor drepturi dintre cele enumerate expres de art. 66 din Codul penal, ci şi în degradare militară şi publicarea hotărârii de condamnare, potrivit art. 55 din Codul penal.
De asemenea, se observă, pornind de la prevederile art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal, că durata cea mai grea nu constituie un criteriu pentru aplicarea pedepsei accesorii rezultate, ca în situaţia pedepselor complementare aplicate pentru concursul de infracţiuni. Durata pedepsei accesorii coincide, ca regulă, cu cea a pedepsei principale rezultante privative de libertate, aşa cum stabilesc prevederile art. 54 şi art. 65 alin. (3) din Codul penal, dispoziţii preluate de art. 45 alin. (5) din Codul penal prin care legiuitorul a reglementat distinct modul de executare a pedepsei accesorii în cazul concursului de infracţiuni. Severitatea pedepsei accesorii nu se poate raporta la durata acesteia deoarece durata sa este influenţată de cea a pedepsei principale.
În cazul în care pedeapsa principală rezultantă este detenţiunea pe viaţă aplicată în baza art. 39 alin. (2) din Codul penal (care permite aplicarea detenţiunii pe viaţă atunci când s-au stabilit pentru infracţiunile concurente pedepse cu închisoarea şi pedeapsa cea mai mare împreună cu sporul de o treime pentru contopire depăşeşte limita indicată de textul legal, iar pentru una dintre infracţiuni pedeapsa prevăzută de lege este de 20 de ani închisoare sau mai mare), pedeapsa accesorie rezultată se aplică după aceleaşi reguli instituite de art. 45 alin. (5) din Codul penal, fiind luate în considerare pedepsele accesorii deja stabilite pentru infracţiunile concurente, reguli care se vor respecta independent de faptul că nu se aplică o pedeapsă complementară rezultantă.
Ca atare, deşi pedeapsa principală rezultantă este detenţiunea pe viaţă, conţinutul pedepsei accesorii nu va fi determinat de dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Codul penal, întrucât acestea instituie exigenţe ale stabilirii pedepsei accesorii alăturate pedepsei principale a detenţiunii pe viaţă în cazul sancţionării comiterii unei infracţiuni singulare, or, pentru mecanismul de aplicare a pedepsei accesorii în situaţia concursului de infracţiuni sunt incidente, în toate situaţiile, prevederile exprese ale art. 45 alin. (5) din Codul penal.
Ca orice tip de pedeapsă, cea accesorie trebuie să satisfacă condiţia legalităţii, caracterul legal al pedepsei, în general, fiind consacrat prin art. 2 alin. (1) din Codul penal care consfinţeşte că legea prevede pedepsele aplicabile, trăsătura legalităţii pedepsei fiind stipulată şi în art. 23 alin. 12 din Constituţia României – „Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.” Prin urmare, legalitatea pedepsei concursului de infracţiuni înseamnă inclusiv respectarea prevederilor legale în ceea ce priveşte aplicarea pedepsei accesorii.
În consecinţă, ca şi în cazul stabilirii pedepsei principale rezultante pentru concursul de infracţiuni, mecanismul stabilirii pedepsei accesorii rezultate presupune doi paşi, succesivi: mai întâi sunt stabilite pedepsele accesorii pentru fiecare infracţiune concurentă, iar apoi se aplică pedeapsa accesorie rezultată pentru întreg concursul de infracţiuni. Astfel, mai întâi, pentru fiecare dintre infracţiunile concurente (făcând abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni) se stabileşte pedeapsa accesorie – care va avea acelaşi conţinut cu pedeapsa complementară (facultativă sau obligatorie) a interzicerii exercitării unor drepturi când pedeapsa principală este închisoarea sau va avea conţinutul prevăzut de art. 65 alin. (2) din Codul penal dacă pedeapsa principală este detenţiunea pe viaţă (caz de neaplicare a pedepsei complementare). Apoi, în următoarea etapă, se aplică pedeapsa accesorie rezultată pentru concursul de infracţiuni, după regulile instituite de art. 45 alin. (1)-(3) din Codul penal.
Dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Codul penal nu disting în funcţie de momentul constatării pluralităţii de infracţiuni a concursului de infracţiuni, iar unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus).
Prin urmare, prevederile art. 45 alin. (5) din Codul penal au aplicabilitate nu doar atunci când condamnarea pentru infracţiunile concurente se dispune prin aceeaşi hotărâre, ci şi în situaţia judecării separate a infracţiunilor concurente, respectiv când infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, precum şi în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă [în cadrul contestaţiei la executare prevăzute de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală]. Pedeapsa accesorie corespunzătoare pedepsei principale executate care intră în mecanismul contopirii se va regăsi în conţinutul pedepsei accesorii rezultate, chiar dacă, în mod evident, la rândul său a fost executată, deoarece, dacă infracţiunile concurente ar fi fost judecate împreună, iar contopirea s-ar fi realizat la acel moment, pedeapsa accesorie rezultată ar fi inclus interdicţiile exercitării tuturor drepturilor stabilite ca pedepse accesorii în procesul de individualizare pentru fiecare infracţiune concurentă.
Voinţa legiuitorului de impunere a pedepsei accesorii în raport cu fiecare pedeapsă principală privativă de libertate, iar nu direct pe lângă pedeapsa principală rezultantă privativă de libertate, este confirmată prin reluarea în cuprinsul art. 45 alin. (5) din Codul penal a modalităţii de executare a pedepsei accesorii rezultate (până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate), deşi aceasta este prevăzută expres în definiţia dată pedepsei accesorii prin art. 54 din Codul penal.
În concluzie, pedeapsa accesorie nu se poate aplica direct pe lângă pedeapsa principală rezultantă privativă de libertate întrucât pedepsele reflectă un proces de individualizare în raport cu fiecare infracţiune ce compune concursul de infracţiuni.