Prin Decizia nr. 46/2021, publicată în M. Of. nr. 752 din 2 august 2021 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că:drept urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 189 din 18 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021, dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti având ca obiect decizii de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii modificate, nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că prealabil interpretării textului de lege supus examinării, se constată că, anterior, prin Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018, s-a reţinut, referitor la cea de-a doua problemă cu care a fost sesizată instanţa pentru pronunţarea unei soluţii în procedura hotărârii prealabile, respectiv dacă dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, se aplică şi deciziilor de compensare emise anterior acestor modificări şi aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti, că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 – 20 mai 2013, dosarul administrativ nu era soluţionat, decizia de compensare prin puncte contestată în cauză fiind emisă ulterior acestei date, context în care modalitatea de evaluare a imobilului – în privinţa căruia a fost stabilită această nouă formă de reparaţie în echivalent – este supusă noilor dispoziţii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai constatat că, prin art. 4, legiuitorul a înţeles să reglementeze conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, în sensul ca dispoziţiile legii noi să fie aplicabile cererilor formulate şi depuse, în termenul legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acesteia (paragraful 62 din decizie).
De asemenea a reţinut că Legea nr. 165/2013 cuprinde nu numai prevederi cu caracter procedural (cum ar fi, de pildă, cele care instituie anumite termene), ci şi prevederi cu caracter substanţial, referitoare la cuantumul şi modalitatea de acordare a măsurilor compensatorii instituite, astfel că, în privinţa acestora din urmă, raporturile juridice derulate între persoana îndreptăţită la restituire, pe de o parte, şi autorităţile administrative cu atribuţii în procesul de stabilire a măsurilor reparatorii, pe de altă parte, nu pot fi considerate ca fiind raporturi juridice finalizate până la rămânerea definitivă a deciziei administrative (paragraful 63 din decizie).
Cum decizia autorităţii administrative implicate în procesul de acordare a măsurii reparatorii reglementate de Legea nr. 165/2013 a fost supusă controlului jurisdicţional, dreptul de creanţă, de care beneficiază persoana îndreptăţită la măsura reparatorie, nu este un drept cert şi exigibil şi, de aceea, situaţia juridică se află în curs de constituire, deoarece urmează a se stabili, în faza jurisdicţională, valoarea concretă a despăgubirilor sub forma acordării de puncte în raport cu evaluarea imobilului care face obiectul deciziei de compensare, instanţa de judecată fiind singura în măsură a stabili, în concret şi definitiv, întinderea despăgubirii cuvenite (paragraful 64 din decizie).
În consecinţă, a apreciat că, dată fiind situaţia juridică aflată în curs de constituire, norma de drept substanţial referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului, prevăzută în textul normativ modificat, este aplicabilă situaţiei juridice aflate în curs de desfăşurare, fiind impusă de principiul aplicării imediate a legii civile noi, pe care, de altfel, Legea nr. 165/2013 îl consacră prin dispoziţiile art. 4, fiind, în consecinţă, aplicabilă legea în forma în vigoare de la data judecării litigiului, şi nu cea de la data introducerii acţiunii (paragraful 66 din decizie).
În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect decizii de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii modificate.
Ulterior, prin Legea nr. 219/2020, dispoziţiile care reglementează modul de calcul al despăgubirilor, respectiv art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, au fost modificate, fiind introdusă o excepţie, şi anume pentru persoanele care au tranzacţionat dreptul de proprietate după preluarea abuzivă a imobilului, evaluarea acestuia se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în timp ce pentru titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se face prin utilizarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, preţurile imobilelor din grilele notariale fiind diferite de la un an la altul.
În temeiul art. 21 alin. (6) astfel modificat, evaluarea în prezenta cauză ar urma să se raporteze la grilele notariale din anul 2018, iar nu din anul 2013, astfel cum s-a calculat de către prima instanţă, având în vedere că persoanele îndreptăţite aparţin categoriei titularului dreptului de proprietate – fost proprietar sau moştenitori legali ori testamentari ai acestuia – al cărui drept de proprietate nu a fost tranzacţionat după preluarea abuzivă de către stat a imobilului.
Conform datelor din dosar, modificarea legislativă a intervenit în litigiul de faţă în apel, după stabilirea limitelor devoluţiei prin criticile formulate prin memoriile de apel şi fiind deja pronunţată o sentinţă ce a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantelor în raport cu grilele notariale aferente anului 2013, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la data soluţionării cauzei în primă instanţă.
Se reţine că pentru dezlegarea chestiunii de drept în prezenta cauză prezintă relevanţă soluţia dată în Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018 privind exclusiv statuarea asupra existenţei unei situaţii juridice în curs de constituire, această calificare fiind regăsită şi în deciziile ulterioare ale Curţii Constituţionale din perspectiva compatibilităţii ei cu principiile legii fundamentale.
Trebuie astfel precizat că raporturile juridice derulate între persoana îndreptăţită la restituire şi autorităţile administrative cu atribuţii în procesul de stabilire a măsurilor reparatorii nu pot fi considerate ca fiind raporturi juridice finalizate până la rămânerea definitivă a deciziei administrative. Astfel, dreptul de creanţă de care beneficiază persoana îndreptăţită la măsura reparatorie nu este un drept cert şi exigibil, instanţa de judecată fiind singura în măsură a stabili, în concret şi definitiv, întinderea despăgubirii cuvenite, atunci când este contestată decizia autorităţii administrative.
Instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 568 din 9 iulie 2020, s-a raportat la aceeaşi hotărâre (Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018, paragrafele 64-66), în contextul examinării principiului neretroactivităţii legii civile, analizând modificările legislative intervenite asupra Legii nr. 165/2013, statuând în sensul că “nu poate fi vorba de retroactivitatea Legii nr. 165/2013, din moment ce situaţia juridică se află în curs de constituire, în sensul de a fi stabilit în concret cuantumul despăgubirilor cuvenite în temeiul legilor reparatorii, în concordanţă cu principiul tempus regit actum şi al aplicării imediate a legii noi”.
O consecvenţă de interpretare impune, sub acest aspect, aceeaşi soluţie pentru problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, în sensul că, de principiu, se poate considera că, în cauză, până la soluţionarea definitivă de către instanţa de judecată a contestaţiei formulate împotriva deciziei de compensare/validare parţială, raportului juridic ce face obiectul litigiului i se va aplica legea nouă, fără a putea fi considerată retroactivă.
Evaluând în continuare efectele publicării Deciziei nr. 189 din 18 martie 2021, se constată că dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că deciziile instanţei de contencios constituţional prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi aflate în vigoare sunt definitive şi obligatorii, iar alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că dispoziţiile din legile în vigoare constatate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval de timp Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; pe durata acestui termen, dispoziţiile declarate neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, “dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”, iar conform alin. (4) al aceluiaşi articol, “deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.
În raport cu consecinţele generate de această reglementare – legală şi constituţională, rezultă că deciziile Curţii Constituţionale pot fi asimilate unui act jurisdicţional, de vreme ce pot paraliza şi chiar înlătura aplicarea unei dispoziţii legale, puterea lor de lucru judecat acoperind nu numai dispozitivul, ci şi considerentele pe care se sprijină (în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009; Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010).
Se reţine că, potrivit art. 58 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenţei acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea.
Art. 64 alin. (3) teza întâi din acelaşi act normativ prevede că “Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv”.
Altfel spus, abrogarea presupune că norma respectivă nu mai există şi nu poate fi aplicată pentru viitor atunci când s-ar invoca existenţa unor situaţii juridice în desfăşurare, ca în litigiul în care s-a formulat cererea de sesizare potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă.
În situaţia de faţă, deşi nu se poate considera că a intervenit o abrogare propriu-zisă a dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020, întrucât cel care a acţionat a fost reprezentantul contenciosului constituţional, sesizat cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a normei de drept ce face obiectul analizei prezentei proceduri, iar nu legiuitorul, se constată că efectele ivite după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 189 din 18 martie 2021 sunt asemănătoare celor determinate de abrogare, şi anume dispoziţia legală declarată neconstituţională nu mai poate constitui temei juridic pentru pretenţiile deduse judecăţii.
Prin urmare, această decizie este producătoare de consecinţe juridice pentru toate situaţiile ulterioare intervenirii instanţei de contencios constituţional, respectiv producătoare de efecte exclusiv ex nunc, susţinerea principiului efectelor ex nunc îndeplinind cerinţa de stabilitate a raporturilor juridice.
Împrejurarea că decizia menţionată produce efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Ca atare, ori de câte ori analizăm efectele unei decizii a Curţii Constituţionale asupra unui raport juridic concret, va trebui să stabilim, prioritar, dacă acel raport juridic este sau nu epuizat, apelând la teoria facta praeterita, facta pendentia, facta futura (a se vedea în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 319 din 29 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 25 aprilie 2012; nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016; nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2019).
În cazul de faţă, fiind vorba de o situaţie juridică în curs de constituire în temeiul Legii nr. 165/2013 (facta pendentia) – având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale – rezultă că litigiul se află sub incidenţa efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 189 din 18 martie 2021, care este de imediată şi generală aplicare.
Aşadar, după publicarea acestei decizii, respectiv la momentul la care instanţa de apel va fi chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De aceea, din punctul de vedere al dreptului intern se va concluziona în sensul că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziţie legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituţională (în acest sens, Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011).
În legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată s-a pronunţat şi instanţa supremă – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011, prin care s-a statuat că “deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează. (…) Dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, “instanţele (…) erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
În consecinţă, acest raţionament justifică adoptarea soluţiei pentru problema de drept ce face obiectul prezentei, în sensul că, drept urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 189 din 18 martie 2021, dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020, şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti având ca obiect decizii de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii modificate, nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial al României, Partea I.
