Competenţa teritorială de soluţionare a acțiunii în răspundere civilă delictuală se stabileşte în raport cu dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă.
În ipoteza în care se reclamă producerea unui prejudiciu prin difuzarea în mediul virtual a unor imagini defăimătoare, instanţa în a cărei circumscripţie se află locul producerii prejudiciului este cea în a cărei rază teritorială s-a produs lezarea valorii sociale ocrotite, respectiv prejudiciul nemijlocit, și anume instanţa de la domiciliul reclamantului.
Pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanţele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, alegere susţinută de art. 116 din Codul de procedură civilă. Cum reclamantul a înţeles să opteze pentru instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită, faţă de dispoziţiile art. 113 pct. 9 din Codul de procedură civilă, acestei instanţe îi revine competenţa soluționării cauzei.
Prin cererea înregistrată la data de 28.11.2019, pe rolul Tribunalului Dolj – Secţia I civilă, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea fiecăreia dintre pârâte, la plata sumei de 25.000 euro, precum şi încetarea încălcării dreptului la imagine.În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 71, art. 72, art. 73, art. 74 lit. f), art. 252, art. 253 alin. 81) lit. b) şi c) , alin. 83) şi (4), art. 1357 şi art. 1358 din Codul civil, art. 1 pct.11 şi 12 şi art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, art. 451 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Prin sentinţa civilă din 25.05.2020, Tribunalul Dolj – Secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale, invocată de pârâta S.C. B. S.A., şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă din 21.09.2020, îndreptată prin încheierea din 7.10.2020, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti – Secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea Judecătoriei Craiova.
În considerentele hotărârii pronunţate, în stabilirea competenţei materiale, raportându-se la dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 100 din Codul de procedură civilă, instanţa a avut în vedere valoarea pretențiilor solicitate în raport de fiecare pârâtă, reprezentând daunele morale, ca rezultat al unor fapte distincte, iar nu prin cumulare, pretențiile situându-se sub plafonul de 200.000 lei.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, instanţa a reţinut în speţă incidenţa dispoziţiilor art. 107 alin. (1) şi art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, care reglementează o competenţă teritorială alternativă, în arport de care reclamanta şi-a exercitat dreptul prevăzut de dispoziţiile art. 116 din Codul de procedură civilă, depunând cererea de chemare în judecată la una dintre instanţele competente din punct de vedere teritorial, respectiv la instanţa în a cărei circumscripţie s-a produs prejudiciul – Tribunalul Dolj.
Totodată, a avut în vedere şi faptul că prin răspunsul la întâmpinare depus în dosarul Tribunalului Dolj, reclamanta şi-a manifestat expres alegerea pentru instanţele competente din judeţul Dolj, iar prin concluziilor orale formulate la termenul din 25.05.2020, când Tribunalul Dolj a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei materiale şi teritoriale, reclamanta a solicitat stabilirea competenţei în favoarea Judecătoriei Craiova.
Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Judecătoria Craiova – Secţia I civilă, prin sentinţa civilă din 5.02.2021, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti; a constatat invit conflictul negativ de competenţă; a suspendat, din oficiu, judecata cauzei; a trimis dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
În considerentele hotărârii pronunţate, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă şi faptul că reclamanta şi-a exercitat dreptul prevăzut de art. 116 din Codul de procedură civilă, depunând cererea de chemare în judecată la una dintre instanţele competente din punct de vedere teritorial, respectiv la instanţa în a cărei circumscripţie s-a produs prejudiciul – Tribunalul Dolj.
Cu toate acestea, tribunalul a constatat că judecătoria este instanţa competentă din punct de vedere material a soluţiona cauza prin raportare la dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, respectiv Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, instanţa apreciată ca fiind competentă şi din punct de vedere teritorial, urmare a excepţiei invocate de pârâta S.C. B. S.A.
. Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) din Codul de procedură civilă, urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova, în considerarea argumentelor ce succed:
În ceea ce priveşte legalitatea învestirii în vederea soluţionării conflictului de competenţă, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 133 pct. 2 din Codul de procedură civilă, există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.
În cauză, Judecătoria Craiova şi Judecători Sectorului 1 Bucureşti şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a pricinii, prezentul conflict negativ de competenţă fiind generat de constatările diferite ale celor două instanţe cu privire la aplicarea unor norme de competenţă teritorială diferite, respectiv norma de competenţă de drept comun din art. 107 din Codul de procedură civilă şi cea din art. 113 alin. (1) pct. 9 din acelaşi cod referitoare la competenţa teritorială alternativă.
Regula generală în materia competenţei teritoriale este instituită de art. 107 din Codul de procedură civilă, care prevede că „Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.”
Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă cererea formulată de reclamanta A., prin care a chemat în judecată pe pârâtele S.C. C. şi S.C. B. S.A., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 25.000 euro, fiecare, pentru acoperirea prejudiciului generat de încălcarea dreptului la imagine, invocându-se pretinse fapte ilicite din partea pârâtelor ce au condus la prejudicierea sa.
În materia răspunderii civile delictuale, dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă stipulează că: „în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: (…) instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.”
În ceea ce privește instanţa în a cărei circumscripţie se află locul producerii prejudiciului, Înalta Curte reține că este competentă să soluţioneze cauza instanţa în a cărei rază teritorială s-a produs lezarea valorii sociale ocrotite, respectiv prejudiciul nemijlocit, care, în circumstanțele particulare ale cauzei, în care se reclamă producerea unui prejudiciu prin difuzarea în mediu virtual a unor imagini defăimătoare la adresa reclamantei, este reprezentată de instanţa de la domiciliul reclamantei.
În soluţionarea conflictului negativ de competenţă cu care a fost învestită, Înalta Curte va reţine prevederile art. 116 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, „reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente”, ceea ce presupune că, în cazul competenței teritoriale alternative, reclamantul este cel îndreptățit să aleagă o instanță dintre mai multe instanțe deopotrivă competente.
Astfel, se reţine că la termenul din 25.05.2020, acordat în dosarul Tribunalului Dolj, în cadrul concluziilor orale asupra excepţiei necompetenţei materiale şi teritoriale a Tribunalului Dolj, invocate de pârâtele S.C. C. şi S.C. B. S.A., apărătorul reclamantei a susţinut că judecătoria este instanţa competentă din punct de vedere material să soluţioneze cauza, iar în ceea ce priveşte competenţa teritorială, fiind vorba de o competenţă alternativă, a înţeles să învestească instanţele de pe raza judeţului Dolj, sens în care a solicitat stabilirea competenţei în favoarea Judecătoriei Craiova.
La termenul din 21.09.2020, acordat în dosarul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, au fost reiterate susţinerile apărătorul reclamantei în sensul că Judecătoria Craiova este competentă să soluţioneze cauza, potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Aşadar, în raport de obiectul cauzei şi de temeiul de drept invocat de reclamantă, se constată că litigiul de faţă vizează o acţiune în răspundere civilă delictuală, iar în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Este de reţinut că pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanţele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, alegere susţinută de art. 116 din Codul de procedură civilă.
Cum, în aplicarea art. 116 din Codul de procedură civilă, reclamanta a înţeles să opteze pentru instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită, care se află în circumscripţia Judecătoriei Craiova, faţă de dispoziţiile art. 113 pct. 9 din Codul de procedură civilă, acestei instanţe îi revine competenţa să soluţioneze cauza.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Craiova este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 din Codul de procedură civilă.
