Dispoziţiile art. 2528 alin.(1) C.civ., atunci când se referă la cunoaşterea pagubei, au în mod necesar în vedere nu doar simpla existenţă a unui prejudiciu, în sensul că acesta este sigur şi neîndoielnic, deci cert, ci şi, ca regulă, posibilitatea reală a celui păgubit de a-i determina întinderea. Este de considerat, aşadar, că sunt certe toate prejudiciile actuale, adică acelea care s-au produs în totalitate până la momentul la care victima cere repararea lor, după cum pot fi considerate certe inclusiv prejudiciile viitoare, atunci când acestea, deşi nu s-au produs, este sigur că se vor produce, existând deja suficiente elemente în raport de care să poată fi stabilită întinderea sau valoarea lor.
Certitudinea unui prejudiciu se referă, aşadar, nu doar la existenţa lui, ci, în egală măsură, şi la întinderea sa concretă, la posibilitatea cuantificării sale, căci numai atunci când aceste două cerințe sunt deopotrivă îndeplinite cel păgubit dobândeşte dreptul de a solicita în justiţie repararea unui prejudiciu care i-a fost cauzat. În caz contrar, există riscul ca acţiunea să fie considerată prematură, interesul de a acţiona în justiţie nefiind încă născut şi actual, în sensul prevederilor art. 33 alin.(1) teza I C.proc.civ.
Astfel, în cazul refuzului de a pune în executare hotărârea judecătorească prin care pârâta a fost obligată să încheie cu reclamantul un contract de schimb cu privire la terenurile aflate în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale şi terenul reclamantului, determinarea întinderii prejudiciului, înţeleasă ca formă de cunoaștere a pagubei la care se referă art. 2528 alin.(1) C.civ., nu putea fi făcută mai înainte de încheierea actului, fiind vădit că stabilirea prejudiciului rezultat din punerea reclamantului în imposibilitate de a culege fructele terenului ce i se cuvenea implica, în mod necesar, cunoașterea amplasamentului concret al terenului şi, pornind de la aceasta, a poziţionării, caracteristicilor şi modalităţilor de valorificare (constructiv, agricol etc.), precum şi, în genere, a întregului potenţial economic al acestuia.
Prin urmare, până la data încheierii contractului de schimb şi, deci, a stabilirii exacte a amplasamentului terenului, reclamantul, deşi era în situaţia de a avea reprezentarea faptului că refuzul U.A.T. de a încheia contractul de schimb era de natură a-i cauza un prejudiciu, împiedicându-l să dobândească şi să se bucure, în sens juridic, de dreptul său de proprietate asupra terenului, nu putea, totuşi, cunoaşte întinderea reală a acestui prejudiciu în raport de care să aprecieze că poate introduce o acţiune în justiţie care să satisfacă toate cerinţele legale de admisibilitate, deci inclusiv aceea a unui interes născut şi actual.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, Secţia I civilă, la 19.12.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Consiliul Local al orașului Predeal și Orașul Predeal, solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să oblige pârâții la plata beneficiului nerealizat, constând în lipsa de folosință a obiectului contractului de schimb asupra imobilelor situate în zona X, în suprafață totală de 25.215, 84 mp, menționate în contractul de schimb imobiliar autentificat sub numărul 1339/6.07.2018, de către Notarul Public Y., în principal prin plata, pentru perioada 6.07.2015-6.07.2018, a sumei de 396.993,6 euro, conform concluziilor raportului de evaluare întocmit de evaluatorul atestat ANEVAR Z., iar în subsidiar, prin plata sumei de 1.013.513 lei, ce a fost calculată prin luarea în considerare a dobânzii legale, pentru perioada de timp mai sus indicată, actualizată cu rata inflației, de la data pronunțării sentinței și până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
Cererea de chemare în judecată astfel formulată a fost fundamentată în drept pe următoarele texte de lege: art. 1349, art. 1357, art. 1381 și urm., art. 1516, art. 1530 și urm. C.civ., art. 892 C.proc.civ., art. 11 și art. 20 alin. (2) din Constituția României și art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin sentința civilă din 05.04.2021, Tribunalul Brașov – Secția I civilă a respins excepțiile inadmisibilității cererii de chemare în judecată, lipsei de interes a reclamantului și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtul Orașul Predeal, și a admis, în parte, astfel cum a fost ulterior modificată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Orașului Predeal și Orașul Predeal și, în consecință, au fost obligați pârâții să achite, în solidar, reclamantului, suma de 496.000 Euro, respectiv echivalentul în lei al acestei sume de bani la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri.
Au fost respinse restul pretențiilor formulate de partea reclamantă.
A fost obligat reclamantul să plătească expertului Q. suma de 1.350 lei, cu titlu de onorariu.
Au fost obligați pârâții să achite, în solidar, expertului Q. suma de 3.350 lei, cu titlu de onorariu.
Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel pârâții UAT Predeal și Consiliul Local al Orașului Predeal, iar reclamantul a formulat apel incident.
Prin decizia civilă din 26.]0.2021, Curtea de Apel Braşov, Secția civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de UAT Predeal și Consiliul Local al Orașului Predeal împotriva sentinţei civile nr. 76/S/2021 pronunţate de Tribunalul Braşov, Secţia I civilă.
A respins apelul incident formulat de reclamantul A. împotriva încheierilor pronunţate în dosarul nr. x/62/2019
A admis apelul incident formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 76/S/2021 a Tribunalului Brașov, Secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:
A obligat pârâții să achite reclamantului, în solidar, suma de 30.966,84 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță.
A înlăturat menţiunea privind obligarea reclamantului la plata sumei de 1.350 lei către expertul Q., cu titlu de onorariu.
Fără cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov au declarat recurs UAT Predeal și Consiliul Local al Orașului Predeal, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.
În cuprinsul cererii de recurs recurenţii-reclamanţi au arătat, în esenţă, că în ceea ce priveşte reprezentarea recurenţilor în faţa primei instanţe, că în timpul judecării litigiului în primă instanţă şi până în luna octombrie a anului 2020 nu a existat, la nivelul UAT Oraş Predeal, nicio persoană cu putere de decizie, conform legii, şi nici consiliu local, acesta din urmă fiind dizolvat prin hotărâre judecătorească, astfel că între momentul dizolvării consiliului local şi momentul constituirii noului consiliu, partea nu mai putea sta în judecată, nu mai avea reprezentant şi nu se mai putea apăra.
Prin urmare, invocă lipsa reprezentării persoanei juridice în faţa primei instanţe şi, mai cu seamă, cu ocazia efectuării lucrării de expertiză judiciară.
Deşi aceste aspecte au fost aduse la cunoştinţa instanţei de judecata, nu au fost luate măsuri pentru remedierea acestui viciu procedural, în condiţiile art. 412 C.proc.civ., coroborate cu art. 80 alin. (4) şi art. 58 din acelaşi cod, împrejurare care a atras imposibilitatea recurenţilor de a se apăra în faţa primei instanţe, fiindu-le încălcat dreptul la un proces echitabil. Deşi s-a invocat acest incident, prima instanţă, în mod eronat, a respins excepţia nulităţii raportului de expertiză, precum şi obiecţiunile formulate de recurenţi împotriva acestuia, ambele invocate prin notele depuse pentru termenul din 18.12.2020, în cuprinsul cărora au fost invocate pe larg aspectele contestate. Or, este fără dubii faptul că, în speţă, faţă de aspectele invocate, se impunea efectuarea unui noi expertize judiciare în cauză, cu citarea corectă, la efectuarea expertizei, a părţilor litigante, legal reprezentate, respectiv a Consiliului Local Predeal şi a UAT Oraş Predeal.
În ceea ce priveşte prescripţia, invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 si pct. 8 C.proc.civ. – hotărârea cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Contrar motivării instanţei de apel, nu se poate considera că paguba nu a fost cunoscută „decât la momentul la care terenul vizat de sentinţa civilă nr. 60/S din 04.02.2011 a fost identificat ca urmare a încheierii contractului”, anume la data de 06.07.2018.
Concluzia instanţelor pleacă de la o premisă contradictorie. Astfel, instanţa de judecată reţine că paguba decurge din întârzierea în încheierea contractului, însă ca punct de plecare pentru termenul de prescripţie indică data încheierii contractului, adică momentul la care a încetat orice întârziere în executarea obligaţiei, din moment ce contractul a fost încheiat. Contradicţia este evidentă: daca paguba a început să se producă din momentul în care a început fapta de întârziere în încheierea contractului de schimb, este cert că această dată este cea la care a devenit definitivă hotărârea din dosarul nr. x/62/2020, şi anume 14.09.2011, sau, cel mult, momentul demarării procedurii de executare silită în 12.11.2013, când intimatul a solicitat executarea hotărârii definitive, având ca obiect încheierea contractului de schimb. La acest moment, intimatul cunoştea faptul că, prin neîncheierea contractului, suferă un prejudiciu, tocmai din acest motiv el solicitând executarea silită a hotărârii. Chiar şi în cazul în care s-ar aprecia că la nivelul anului 2013 reclamantul nu cunoştea paguba, el trebuia totuşi să o cunoască, din moment ce aceasta era produsă tocmai de neîncheierea contractului pentru care a solicitat executarea.
Este relevant şi că la 07.05.2015 intimatul a demarat procedura prevăzută de art. 906 C.proc.civ., solicitând aplicarea de penalități pentru neîncheierea contractului. La acest moment, este indubitabil faptul că intimatul suferea un prejudiciu, din moment ce începuse executarea silită (fără a obține, în concret, această executare) și, mai mult, a demarat si procedura prevăzută la art. 906.
Prin urmare, acţiunea ce face obiectul dosarului de faţă este prescrisă, având în vedere faptul că aceasta a fost introdusă la 19.12.2019.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere şi că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 2528 alin. (1) C.civ.
Astfel, textul art. 2528 se referă expres la cunoaşterea prejudiciului, iar nu la cunoaşterea cuantumului prejudiciului. În aceste condiţii, prejudiciul nu trebuie să fie „cert şi determinabil”, cum susţine instanţa de apel, ci trebuie doar să existe, ceea ce chiar instanţa de apel subliniază că s-a întâmplat la datele indicate de recurenţi (12.11.2013 sau 07.05.2015). Dreptul de creanţă constând în repararea prejudiciului exista, aşadar, din anul 2013 (cum chiar instanţa de apel precizează), astfel că a condiţiona acest drept de caracterul cert al prejudiciului reprezintă o adăugare la lege, de vreme ce art. 2528 nu vorbeşte despre o atare condiţie sub aspectul caracterului cert al prejudiciului.
În ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 6 si pct. 8 C.proc.civ., arătând că instanţa de apel a analizat succint condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale cu ocazia respingerii motivelor de apel ale pârâţilor.
Recurenţii nu se fac vinovaţi de producerea prejudiciului, întrucât finalizarea operaţiunilor de punere în executare a titlului executoriu a fost îngreunată şi de refuzul reclamantului de a coopera, ce rezultă din înscrisurile anexate cauzei, astfel că sancţiunea ce trebuia aplicată era cea de respingere acţiunii, pe baza prevederilor art. 1517 C.civ., conform cărora „O parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune”.
Apreciază că, în cauză, condiția referitoare la vinovăție nu este îndeplinită, în raport de situația de fapt și ținând seama de existența unor proceduri judiciare și extrajudiciare demarate în perioada 2013 – 2018.
Astfel, au fost necesare proceduri extrajudiciare în vederea punerii în executare a hotărârii, întrucât terenurile indicate în titlul executoriu nu au fost identificate în concret; intimatul nu a efectuat o lucrare cadastrală, aceasta fiind efectuată de pârâți și, în baza acestei lucrări, s-a putut constata că imobilele prezentau o serie de deficiențe din perspectivă funciară (unele terenuri se suprapuneau fizic și/sau în cartea funciară).
Aceste împrejurări au condus, inițial, la o imposibilitate de executare a titlului executoriu și, global, la decalarea executării obligației. Tocmai luând în considerare cele de mai sus, în cadrul dosarului nr. x/197/2018 s-a dispus reducerea penalităților. În acest sens, Judecătoria Brașov a reținut faptul ca recurenții au „dovedit existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării (respectiv negocierile dintre părțile litigante, procedurile de identificare a terenurilor și de întocmire a documentației cadastrale (…)”. De altfel, și Tribunalul Brașov a reținut complexitatea procedurilor preliminare încheierii contractului de schimb.
În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Recurenţii-pârâţi nu au depus răspuns la întâmpinare.
Procedând la examinarea recursului prin raportare la motivele care îl susţin, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:
Cel dintâi motiv al recursului se întemeiază, esenţial, pe teza potrivit căreia pe timpul judecării prezentei cauze înaintea primei instanţe şi până în luna octombrie a anului 2020, la nivelul oraşului Predeal nu a existat nicio autoritate decizională, Consiliul local fiind dizolvat prin hotărâre judecătorească în data de 25.02.2020, iar primarul şi viceprimarul fuseseră, anterior, condamnaţi penal.
Astfel fiind, Înalta Curte are în vedere că, într-adevăr, aşa cum recurenţii au menţionat, dispoziţiile art. 209 C.civ. stabilesc că:
„(1) Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor”.
Aceste dispoziţii cu caracter general, care vizează, nedistinct, situaţia de principiu a oricărei persoane juridice, trebuie însă înţelese în mod specific în cazul persoanelor juridice de drept public care fac parte din categoria autorităţilor locale, în particular a unităţilor administrativ-teritoriale.
Nu se poate tăgădui că dizolvarea Consiliului local şi condamnarea penală atât a primarului, cât şi a viceprimarului, sunt fapte juridice excepţionale, care, tocmai pentru că au vocaţia de a perturba buna desfăşurare a activităţii în cadrul unităţii administrativ-teritoriale, impun măsuri legale şi administrative specifice şi concrete, care să împiedice blocarea ori întârzierea deciziilor şi acţiunilor de natură administrativă subsumate scopului principal al autorităţilor locale, acela de a soluţiona şi gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.
În considerarea unor asemenea situaţii şi exigenţe, art. 55 alin. 8 din Legea nr. 215/2001, în forma ei în vigoare la data dizolvării pe cale judiciară a Consiliului Local al oraşului Predeal, prevedea, pentru situaţia dizolvării consiliilor locale, că „Până la constituirea noului consiliul local, primarul sau, în absenţa acestuia, secretarul general al unităţii administrativ-teritoriale va rezolva problemele curente ale comunei, oraşului sau municipiului, potrivit competențelor şi atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii”.
Se poate, aşadar, constata că dizolvarea consiliului local nu trebuie să atragă un blocaj în desfăşurarea activităţilor curente ale unităţii administrativ-teritoriale, căci într-o asemenea situaţie primarul va rezolva problemele curente, după cum în cazul în care nu doar consiliul local, ci şi primarul nu şi-ar putea desfăşura activitatea, competenţa (şi, deci, prerogativa) de a rezolva problemele curente îi este atribuită de lege secretarului general al unităţii administrativ-teritoriale.
Este, deci, evidentă voinţa legiuitorului de a se evita orice blocaj sau tergiversări în desfăşurarea activităţilor, această concluzie fiind întărită, de altfel, şi prin dispoziţiile art. 81 al aceluiaşi articol, potrivit cărora „În situația excepțională în care primarul se află în imposibilitatea exercitării mandatului în conformitate cu prevederile art. 60 sau art. 69-71, consiliul local este dizolvat în condițiile alin. (1)-(6), iar funcția de secretar al unității administrativ-teritoriale este vacantă, prefectul numește prin ordin o persoană prin detașare în condițiile art. 89 alin. (1) și (2) și, după caz, art. 92 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care să exercite atribuțiile de secretar al unității administrativ-teritoriale pentru a rezolva problemele curente ale comunei, orașului sau municipiului, până la ocuparea funcției publice de conducere de secretar în conformitate cu prevederile legislației privind funcția publică și funcționarii publici”.
În ce priveşte înţelesul şi sfera de cuprindere a sintagmei „problemele curente ale comunei, orașului, sau municipiului”, se poate observa că legiuitorul nu a procedat la stabilirea acestora, îngăduind ca determinarea lor să se facă în concret, prin raportare la imperativul desfăşurării normale a activităţilor de soluţionare şi gestionare a treburilor publice specifice colectivităţilor locale, în acord cu principiul legalităţii şi, totodată, ţinând seama de dreptul constituţional al fiecărei persoane de a nu fi vătămată într-un drept al său ori într-un intere legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
În cauză, instanţa de apel a apreciat în mod corect că faptul dizolvării Consiliului local al oraşului Predeal şi condamnarea penală a primarului, respectiv a viceprimarului, nu erau de natură a împiedica asigurarea corespunzătoare a apărării pârâţilor înaintea primei instanțe, câtă vreme în temeiul prevederilor art. 55 alin.(8) din Legea nr. 215/2001 secretatul general al oraşului Predeal era înzestrat cu prerogativa de a rezolva problemele curente ale unităţii administrativ-teritoriale, iar între aceste probleme curente trebuie inclusă şi o adecvată reprezentare şi apărare a oraşului în procesele purtate de acesta cu terţii. A considera altfel, apreciind, precum pretind recurenţii, că judecata ar fi trebuit suspendată până la constituirea unui nou Consiliu local, ar avea semnificația unei interpretări excesive, contrară legii, căci ea riscă să prejudicieze în mod injust terţele persoane (în cauză pe reclamant) care se află în situaţia de a obţine în justiţie, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, recunoaşterea sau realizarea unor drepturi şi/sau interese legitime.
Rezultă, deci, că nu poate fi considerată întemeiată apărarea recurenţilor potrivit căreia raportul de expertiză tehnico-judiciară efectuat înaintea primei instanţe ar trebui considerat lovit de nulitate întrucât UAT Predeal nu ar fi beneficiat de reprezentare, conform legii, înaintea primei instanţe, inclusiv cu ocazia efectuării lucrării de expertiză judiciară.
Este lipsită de relevanţă şi împrejurarea că la efectuarea expertizei nu ar fi fost citată UAT oraş Predeal, ci Primarul oraşului Predeal, fiind vădit că citarea primarului nu putea avea alt sens decât acela ce rezultă din prevederile art. 21 alin.(2) din Legea nr. 215/2001, aflată atunci în vigoare: „În justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean”.
În acest circumstanţe legale, rezultă că primarul nu putea fi citat decât în reprezentarea oraşului Predeal, toate efectele juridice ale acestei citări şi orice alte consecinţe procesuale directe sau derivate neputându-se realiza decât cu privire la unitatea administrativ-teritorială, ca entitate reprezentată.
Nu s-ar putea, deci, reţine, încălcarea dreptului UAT oraşul Predeal la un proces echitabil, fiind relevant şi că inclusiv în absenţa primarului, secretarul general al oraşului era cel căruia legea îi recunoștea dreptul şi obligaţia de a rezolva toate problemele curente, inclusiv cele de natură juridică cu acest caracter.
În concluzie, Înalta Curte consideră neîntemeiat primul motiv al recursului, neputându-se reţine incidenţa motivelor de casare prevăzute la pct. 5, 6 şi 8 ale art. 488 alin.(1) C.proc.civ., decizia dată în apel fiind conformă cu legea procesuală, neconţinând motive contradictorii şi întemeindu-se pe interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.
Cel de-al doilea motiv al recursului vizează incidenţa ipotezelor de casare stabilite de art. 488 alin.(1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., respectiv existenţa unor motive contradictorii şi încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material privitoare la prescripţia extinctivă, în concret a acelora ale art. 2528 alin.(1) C.civ.
Potrivit acestor dispoziţii legale, „Prescripţia dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.
Astfel cum în mod constant s-a arătat în doctrină şi jurisprudenţă cu privire la aceste dispoziţii legale, ele se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția:
- un moment subiectiv, care se referă la data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea:
- un moment obiectiv, care se referă la data (ce urmează a fi stabilită judiciar) când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea:
Este adevărat că, aşa cum recurenţii afirmă, prevederile art. 2528 alin.(1) C.civ. se referă, in terminis, la cunoaşterea pagubei (prejudiciului), fără a face nicio referire expresă şi la cunoaşterea cuantumului acesteia. În lipsa unei asemenea referiri legale, recurenţii conchid, în contradicție cu instanţa de apel, că pentru a începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă nu este necesar ca prejudiciul să fie cert şi determinat, fiind suficient ca acesta să existe.
Această interpretare oferită de recurenţi este greşită, după cum se va arăta în continuare.
Dispoziţiile art. 2528 alin.(1) C.civ., atunci când se referă la cunoaşterea pagubei, au în mod necesar în vedere nu doar simpla existenţă a unui prejudiciu, în sensul că acesta este sigur şi neîndoielnic, deci cert, ci şi, ca regulă, posibilitatea reală a celui păgubit de a-i determina întinderea. Este de considerat, aşadar, că sunt certe toate prejudiciile actuale, adică acelea care s-au produs în totalitate până la momentul la care victima cere repararea lor, după cum pot fi considerate certe inclusiv prejudiciile viitoare, atunci când acestea, deşi nu s-au produs, este sigur că se vor produce, existând deja suficiente elemente în raport de care să poată fi stabilită întinderea sau valoarea lor.
Certitudinea unui prejudiciu se referă, aşadar, nu doar la existenţa lui, ci, în egală măsură, şi la întinderea sa concretă, la posibilitatea cuantificării sale, căci numai atunci când aceste două cerințe sunt deopotrivă îndeplinite cel păgubit dobândeşte dreptul de a solicita în justiţie repararea unui prejudiciu care i-a fost cauzat. În caz contrar, există riscul ca acţiunea să fie considerată prematură, interesul de a acţiona în justiţie nefiind încă născut şi actual, în sensul prevederilor art. 33 alin.(1) teza I C.pr.civ.
Punând în relaţie aceste exigenţe asociate atributelor legale ale interesului de a acţiona în justiţie cu dispozițiile art. 2528 alin.(1) C.civ. (care, în esenţă, se referă, din perspectiva prescripției dreptului la acţiune, tocmai la o condiţie de valorificare a dreptului la acţiune în justiţie, respectiv aceea ca reclamantul să se afle, la data sesizării instanței, în termenul de prescripție extinctivă), concluzia care, în chip logic, se impune este aceea că ar fi nu doar excesiv, ci cu adevărat injust să i se pretindă unei persoane păgubite prin fapta ilicită a altuia să promoveze acţiune în justiţie mai înainte ca prejudiciul să fie nu doar sigur în existența sa, ci, în acelaşi timp, sigur (adică deja determinat ori cel puţin determinabil) şi cu privire la întinderea sa.
Trebuie considerat, aşadar, că dispoziţiile art. 2528 alin.(1) C.civ., atunci când se referă la cunoaşterea pagubei, au în vedere ambele valenţe majore ale acesteia: paguba să existe şi, totodată, să fie determinată sau cel puţin determinabilă. Doar astfel prevederile legale în discuţie dobândesc sens şi sunt în măsură să contribuie la asigurarea unei protecţii juridice efective a celui prejudiciat, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, un prejudiciu încă incert sub aspectul întinderii lui (chiar dacă existenţa lui este certă) ar avea ca efect, în plan procesual, respingerea acţiunii ca prematură.
Referirea pe care recurenţii o fac la prevederile art. 1381 alin.l (2) C.civ. (”Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”) nu poate conduce, în planul determinării momentului de început al termenului de prescripţie extinctivă, la o altă concluzie, aceste prevederi legale evocând dreptul la reparaţie în sine (înţeles ca drept care, în sensul prevederilor alin. (3) din acelaşi articol, poate fi supus executării, transmiterii, transformării şi stingerii, în condiţiile legii), însă fără a înlătura sau restrânge nivelul de protecţie pe care i-l asigură creditorului dispoziţiile art. 2528 alin.(1) C.civ.
Toate aceste consideraţii cu caracter teoretic şi general pe care Înalta Curte a considerat util să le înfățișeze confirmă întregul raţionament al instanţei de apel, ca şi pe cel al primei instanţe, instanţele fondului apreciind în mod just că faţă de reclamant termenul de prescripţie nu putea începe să curgă decât de la data la care între părţi s-a încheiat (la 06.07.2018) contractul de schimb, căci doar la acest moment a fost determinat în concret, în mod neechivoc, terenul pe care reclamantul l-a dobândit în proprietate. Până la data încheierii contractului de schimb şi, deci, a stabilirii exacte a amplasamentului terenului, reclamantul, deşi, era în situaţia de a avea reprezentarea faptului că refuzul UAT oraşul Predeal de a încheia contractul de schimb era de natură a-i cauza un prejudiciu, împiedicându-l să dobândească şi să se bucure, în sens juridic, de dreptul său de proprietate asupra terenului, nu putea totuşi cunoaşte întinderea reală a acestui prejudiciu, în raport de care să aprecieze că poate introduce o acţiune în justiţie care să satisfacă toate cerinţele legale de admisibilitate, deci inclusiv aceea a unui interes născut şi actual.
Are în vedere Înalta Curte că determinarea întinderii prejudiciului, înţeleasă ca formă de cunoaștere a pagubei la care se referă art. 2528 alin.(1) C.civ., nu putea fi făcută mai înainte de încheierea contractului de schimb, fiind vădit că stabilirea prejudiciului rezultat din punerea reclamantului în imposibilitate de a culege fructele terenului ce i se cuvenea implica, în mod necesar, cunoașterea amplasamentului concret al terenului şi, pornind de la aceasta, a poziţionării, caracteristicilor şi modalităţilor de valorificare (constructiv, agricol etc.), precum şi, în genere, a întregului potenţial economic al acestuia.
Prin urmare, sunt în totul neîntemeiate susţinerile recurenţilor privitoare la greșita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art.2528 alin.(1) C.civ., nefiind vorba despre a tolera sau îngădui un abuz al reclamantului, ci despre a-i asigura acestuia un acces la justiţie efectiv, care să aibă vocaţia de a asigura o protecţie reală, iar nu teoretică şi iluzorie, a dreptului său de proprietate asupra terenului.
Raţionamentul instanţei de apel cu privire la prescripţia extinctivă este, aşadar, corect juridic, neputând fi reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., după cum, în acelaşi timp, este caracterizat de claritate şi coerenţă, fiind nefondată referirea recurenţilor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct.6 C.proc.civ.
Nici cel de-al treilea motiv al recursului nu este întemeiat.
Starea de fapt reţinută de instanţele fondului, caracterizată, esenţial, de refuzul pârâţilor de a pune în executare o lungă perioadă de timp sentinţa civilă nr. 60/S din 04.02.2011 a Tribunalului Braşov, prin care oraşul Predeal şi Consiliul Predeal au fost obligaţia să încheie cu reclamantul contract de schimb cu privire la terenurile în suprafaţă de 25215,84 mp aflate în domeniul public al oraşului Predeal şi terenul reclamantului, precum şi de faptul că încheierea contractului de schimb s-a realizat doar în data de 06.07.2018, după o serie de noi demersuri legale (de natură execuţională) ale reclamantului, trimite la concluzia că decizia dată în apel este legală.
Atâta vreme cât pârâţii fuseseră obligaţi la încheierea contractului de schimb, ei erau datori să facă, în limitele legii, toate demersurile necesare aducerii la îndeplinire a celor dispuse prin hotărârea judecătorească, aceasta şi în condiţiile în care, în planul răspunderii civile pentru fapta proprie, autorul faptei prejudiciabile „răspunde pentru cea mai uşoară culpă” (art. 1357 alin.(2) C.civ.).
Faţă de limpezimea acestor prevederi legale, sunt irelevante susținerile recurenţilor privitoare la lipsa intenției lor de a-l prejudicia pe reclamant, esenţial fiind că, din culpa lor, contractul de schimb a fost încheiat cu o întârziere de mai mulți ani.
Înalta Curte, ca instanță de recurs, nu are dreptul legal de a verifica împrejurările de fapt pe care, în cererea de recurs, pârâţii le invocă în scopul de a obţine concluzia că nu există nicio culpă a lor în legătură cu executarea întârziată a obligaţiei. În acelaşi timp însă, Înalta Curte înţelege să arate că este ţinută a lua în considerare elementele de fapt reţinute de instanţa de apel, ca instanţă a fondului, recurenţii nefăcând dovada unei/unor cauze cu adevărat exoneratoare de răspundere care să le înlăture vinovăţia.
Nu se poate reţine, aşadar, nici din perspectiva celor de mai sus incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin.(1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
În ce priveşte întinderea prejudiciului, recurenţii nu au pus în discuţie, prin cererea de recurs, valoarea stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Faţă de toate cele ce preced, recursul a fost respins ca nefondat, în temeiul prevederilor art. 496 alin.(1) C.proc.civ.
