Prin Decizia nr. 14/2020, publicată în M. Of. nr. 875 din 25 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi privind interpretarea dispozițiilor art. 472 și art. 491 din Codul de procedură Civilă.
În consecință, Înalta Curte a stabilit că apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că problema de drept care formează obiectul recursului în interesul legii, aşa cum se degajă din orientările jurisprudenţiale relevate, vizează obiectul căilor de atac reprezentate de apelul/recursul incident, în sensul de a se stabili dacă acesta este limitat la aceeaşi parte din hotărârea primei instanţe/instanţei de apel împotriva căreia a fost declarat apel/recurs principal sau dacă, prin intermediul acestor căi de atac, se pot ataca şi alte soluţii din cuprinsul dispozitivului hotărârii apelate/recurate, respectiv alte soluţii adoptate prin încheieri premergătoare, susceptibile de a fi atacate odată cu fondul, precum şi considerentele hotărârii, care nu fac obiectul apelului/recursului principal.
Cu privire la aspectele pe care normele speciale în materia apelului nu le reglementează, conform art. 482 din Codul de procedură civilă, urmează a se aplica dispoziţiile generale privind judecata în primă instanţă, în măsura în care nu sunt potrivnice naturii juridice a căii de atac a apelului. De asemenea, există şi o serie de norme speciale în materia apelului, fie chiar în Codul de procedură civilă, fie în alte acte normative. După cum rezultă din dispoziţiile legale care îl reglementează, apelul este o cale de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare, prin care partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe sau procurorul solicită instanţei ierarhic superioare reformarea hotărârii atacate. Apelul reprezintă o formă de manifestare a acţiunii civile, un mijloc procedural ce intră în conţinutul acesteia, iar dreptul de apel constituie o componentă a dreptului la acţiune, cu toate consecinţele care decurg de aici. Aceasta înseamnă că, pentru exerciţiul dreptului de apel, trebuie îndeplinite condiţiile generale de exerciţiu ale dreptului la acţiune, respectiv interesul, calitatea procesuală şi capacitatea procesuală.
În funcţie de momentul în care apelul este declarat şi de persoanele de la care emană, se disting trei forme de apel: apelul principal, apelul incident şi apelul provocat. Chestiunile specifice apelului incident se regăsesc în cuprinsul art. 472 şi art. 474 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Astfel, apelul incident este reglementat prin dispoziţiile art. 472 din Codul de procedură civilă. Reglementarea nu are caracter de noutate, această formă de apel regăsindu-se şi în Codul de procedură civilă de la 1865, în cadrul prevederilor art. 293, introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, sub denumirea de “aderare la apel”.
Noul Cod de procedură civilă a adus însă unele îmbunătăţiri reglementării, conturând mai exact caracterul accesoriu al apelului incident, din perspectivă temporală, în sensul că acesta nu poate fi formulat decât după împlinirea termenului de apel, iar efectele produse de exercitarea sa depind de soluţionarea pe fond a apelului principal.
Obiectivul urmărit prin consacrarea instituţiei procesuale a apelului incident este acela de a conferi intimatului din apelul principal un mijloc procesual prin care să solicite reformarea hotărârii atacate de partea adversă, în situaţia în care acesta nu a exercitat apel, în speranţa că nici partea adversă nu o va face, deşi justifică interesul de a exercita apel (de exemplu, atunci când ambele părţi au căzut în pretenţii) sau interesul de a declara apel incident se naşte în ipoteza în care partea adversă exercită calea de atac şi există riscul reformării hotărârii atacate într-un sens care să îi prejudicieze situaţia juridică stabilită prin respectiva hotărâre.
Astfel, potrivit art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă “Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că, “dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect”.
Din conţinutul normativ al alin. (1) al acestui articol rezultă că, prin intermediul apelului incident, intimatul din apelul principal are dreptul ca, după împlinirea termenului de apel, să exercite această cale de atac împotriva părţii cu interese contrare (apelantul din apelul principal), printr-o cerere proprie, în formă scrisă, prin care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. Existenţa unui apel principal devine situaţia premisă pentru declanşarea unui apel incident.
Cât priveşte calea de atac a recursului incident, aceasta nu a fost reglementată expres prin Codul de procedură civilă de la 1865. În practica judiciară, invocarea dispoziţiilor art. 293 din Codul de procedură civilă de la 1865, pe calea recursului incident, în temeiul regulii prevăzute la art. 316 din Codul de procedură civilă de la 1865, potrivit căreia dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în recurs, a fost apreciată incompatibilă cu natura căii de atac a recursului, astfel încât formularea unui recurs incident era considerată inadmisibilă.
Actualul Cod de procedură civilă prevede în mod expres posibilitatea exercitării şi în această fază procesuală a unui recurs incident.
Sub aspectul condiţiilor de exercitare a acestei forme de recurs, art. 491 din Codul de procedură civilă face trimitere la prevederile corespunzătoare din materia apelului, respectiv art. 472 şi art. 474 din Codul de procedură civilă, recurentul având obligaţia de a fundamenta recursul pe motivele de casare prevăzute în mod exhaustiv de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din Codul de procedură civilă.
Din cuprinsul dispoziţiilor procesuale anterior redate se desprind următoarele caracteristici definitorii ale acestor căi de atac:
– autorul acestor căi de atac nu poate fi decât intimatul din apelul/recursul principal, ceea ce are drept consecinţă păstrarea cadrului procesual, din punctul de vedere al părţilor, astfel cum a fost stabilit prin apelul/recursul principal;
– limitele temporale în care se poate exercita apelul/recursul incident sunt determinate de cele ale termenului de fapt de lege pentru depunerea întâmpinării la apelul/recursul principal;
– cererea prin care se declară apelul/recursul incident trebuie să îmbrace forma scrisă şi să îndeplinească cerinţele prevăzute de lege pentru apelul principal, respectiv recursul incident trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate, expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă;
– apelul principal constituie condiţia sine qua non pentru declararea apelului incident; relaţia de dependenţă dintre apelul sau recursul incident şi calea de atac principală nu poate fi extinsă dincolo de cazurile limitativ prevăzute de art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deoarece s-ar aduce atingere scopului apelului sau recursului incident, menţionat expres la art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acela de a tinde la schimbarea hotărârii atacate;
– apelul/recursul incident nu este limitat la cadrul procesual stabilit prin apelul/recursul principal, din perspectiva obiectului acestuia.
Rezultă, astfel, că efectele apelului incident se produc numai dacă va avea loc o judecată pe fond a apelului principal, limitarea fiind firească, câtă vreme intimatul nu a valorificat dreptul de a introduce un apel principal, iar situaţia sa juridică rămâne neschimbată.
Atunci când se referă la partea din hotărâre care poate fi atacată prin formularea unei căi de atac, Codul de procedură civilă face o singură distincţie, la art. 461, între soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii [alin. (1)] şi considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea [alin. (2)]. Dacă acceptăm doar această distincţie între părţile hotărârii – considerentele şi dispozitivul acesteia, soluţionarea recursului în interesul legii dobândeşte o altă dimensiune, aceea de a clarifica nu numai în ce măsură se poate sau nu formula apel sau recurs incident împotriva soluţiei/soluţiilor cuprinse în dispozitivul hotărârii, ci şi dacă poate fi exercitat apel/recurs incident doar împotriva considerentelor.
Prin reglementarea cuprinsă în art. 461 din Codul de procedură civilă se determină, în mod explicit, obiectul căilor de atac, mai exact ce parte din hotărâre poate fi atacată, prin raportare la structura hotărârii judecătoreşti, alcătuită, potrivit art. 425 alin. (1) din Codul de procedură civilă, din partea introductivă, considerente şi dispozitiv.
Astfel, prin art. 461 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este stabilită regula conform căreia partea împotriva căreia se îndreaptă calea de atac este dispozitivul hotărârii. Alineatul (2) al aceluiaşi articol derogă de la regula înscrisă în primul alineat şi permite exercitarea căilor de atac exclusiv împotriva considerentelor hotărârii, cu condiţia ca, prin ele, să se fi dat dezlegări unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Textul prevede că, în astfel de ipoteze, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.
Posibilitatea promovării căii de atac doar împotriva considerentelor unei hotărâri a fost negată de o parte însemnată din doctrina şi jurisprudenţa dezvoltate sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865. Argumentele aduse în sprijinul soluţiei care admitea că apelul putea fi exercitat numai împotriva dispozitivului se întemeiau pe ideea că partea care a pierdut procesul are interes să atace doar acea parte din hotărâre care dobândeşte autoritate de lucru judecat, anume dispozitivul hotărârii. S-a apreciat că exercitarea apelului împotriva considerentelor nu este necesară, deoarece intimatul este îndreptăţit să reitereze toate apărările invocate în primă instanţă, acestea urmând a fi analizate de instanţa de apel în cadrul efectului devolutiv al apelului. În privinţa efectului puterii de lucru judecat se considera că doar considerentele care explică şi se reflectă în dispozitiv se bucură de acest efect, iar celelalte considerente, care nu sprijină dispozitivul, pot fi puse în discuţie, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat.
Au existat şi autori care au apreciat, fără rezerve, că recursul împotriva considerentelor ar trebui admis, dacă partea justifică un interes, deoarece legea nu interzice în mod expres un astfel de recurs.
Controversa a fost curmată în urma adoptării actualului Cod de procedură civilă, prin reglementarea cuprinsă în art. 461 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Calea de atac împotriva considerentelor hotărârii este atât la îndemâna părţii care a câştigat procesul, cât şi a celei care l-a pierdut, concluzie care se impune recurgând la metoda interpretării logice a prevederilor art. 461 alin. (2) din Codul de procedură civilă, nefiind posibilă introducerea vreunei distincţii, pe care textul nu o conţine, în privinţa părţilor din proces care pot declara o atare cale de atac.
Pentru exercitarea căii de atac a apelului/recursului incident împotriva considerentelor unei hotărâri este necesar ca intimatul din apelul/recursul principal să justifice un interes. Interesul părţii în această situaţie trebuie pus în legătură cu prevederile art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă care menţionează expres că partea de hotărâre care intră în autoritate de lucru judecat priveşte nu numai dispozitivul, ci şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
Interesul intimatului în promovarea căii de atac doar împotriva considerentelor unei hotărâri rezidă în evitarea autorităţii de lucru judecat sau, după caz, puterii de lucru judecat, în privinţa acelor considerente ale hotărârii care ar putea prejudicia această parte din proces, cu toate că soluţia cuprinsă în dispozitiv, atacată de partea adversă prin apelul principal, îi este favorabilă. În această situaţie, interesul intimatului vizează înlăturarea anumitor considerente prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.
Soluţia preconizată de art. 461 alin. (2) din Codul de procedură civilă, anume înlăturarea de către instanţa de apel a unor considerente şi înlocuirea lor cu propria argumentare în susţinerea soluţiei din dispozitiv, menţinută ca atare, poate fi socotită drept o schimbare a hotărârii, în sensul art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv a acelei părţi din hotărâre ce explicitează soluţia pronunţată şi intră sub autoritate de lucru judecat odată cu dispozitivul.
Prin urmare, nu există o incompatibilitate între dispoziţiile art. 472 alin. (1) şi cele ale art. 461 alin. (2) din Codul de procedură civilă, fiind posibilă exercitarea apelului/recursului incident împotriva considerentelor unei hotărâri care sunt de natură să afecteze situaţia juridică a intimatului, în cazul în care ar dobândi autoritate de lucru judecat prin neexercitarea căii de atac specifice.
Un prim argument în acest sens este cel care rezultă din interpretarea gramaticală, literală a prevederilor art. 472 din Codul de procedură civilă, în cuprinsul cărora nu este prevăzută o limitare a obiectului apelului incident, în raport cu obiectul apelului principal.
Dimpotrivă, legiuitorul a reglementat, în această normă, posibilitatea intimatului din apelul principal să formuleze, la rândul său, o cerere scrisă prin care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe, fără a restrânge devoluţiunea doar la acea parte din hotărârea primei instanţe care a fost atacată de apelantul principal.
Aşadar, regula tantum devolutum quantum apellatum, care impune instanţei de apel să verifice legalitatea şi temeinicia sentinţei numai în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, priveşte fiecare cerere de apel în parte, iar nu raportul dintre apelul principal şi apelul incident.
Este evident însă că, prin apelul incident, nu se poate trece dincolo de limitele caracterului devolutiv al apelului, marcate prin cele două reguli reglementate de dispoziţiile art. 477 şi art. 478 din Codul de procedură civilă: tantum devolutum quantum iudicatum şi tantum devolutum quantum apellatum. Astfel, intimatul care a avut posibilitatea de a introduce un apel principal, dar nu a exercitat o astfel de cale de atac, nu poate obţine, prin efectul apelului incident, ceea ce nu ar fi putut obţine prin exerciţiul apelului principal.
Trebuie subliniat că intenţia legiuitorului în sensul celor arătate anterior este cu atât mai clară cu cât, în actualul Cod de procedură civilă, s-a renunţat la sintagma “aderarea intimatului la apelul făcut de partea potrivnică”, folosită în art. 293 din Codul de procedură civilă de la 1865, în favoarea noţiunii de “apel incident”, legiuitorul extinzându-şi viziunea şi cu privire la recurs.
. Or, acesta fiind scopul apelului incident, schimbarea hotărârii primei instanţe, prin prisma propriilor interese procesuale nu se poate restrânge obiectul apelului incident la ceea ce se atacă prin intermediul apelului principal. Cum o restrângere a obiectului asupra căruia poate fi exercitat apelul incident nu a fost avută în vedere de legiuitor, iar restricţiile trebuie să fie prevăzute expres de lege, rezultă că nu poate fi limitat accesul intimatului la o cale de atac instituită de lege, prin care se tinde la schimbarea unei soluţii, în altă manieră decât cea pretinsă de apelantul principal. S-ar impune, astfel, în absenţa unui temei de drept, o condiţie suplimentară celor prevăzute de lege şi s-ar distinge de către interpretul normei cerinţe pe care legiuitorul nu le-a impus, ceea ce nu poate fi acceptat.
Acest argument este întărit şi de interpretarea logică a dispoziţiilor art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă care limitează dependenţa apelului incident doar la soluţiile prin care apelul principal este respins fără a fi cercetat pe fondul său. Or, utilizând raţionamentul per a contrario, ce este caracterizat prin faptul că atunci când o regulă de drept este subordonată anumitor condiţii, se poate trage concluzia că opusul acelei reguli devine incident atunci când condiţiile respective nu sunt îndeplinite; în cazul în care apelul principal este cercetat pe fondul său, şi apelul incident, desigur dacă îndeplineşte cerinţele legale, va fi cercetat pe fondul său, dar nu în limitele apelului principal, pentru că ar contrazice însăşi premisa existenţei unor părţi litigante care sunt, prin esenţa lor, în poziţie de adversitate procesuală şi care afirmă drepturi şi interese contrare.
Un al doilea argument este legat de mecanismul voliţional al părţilor litigante, nemulţumite de hotărârea primei instanţe sau de cea a instanţei de apel, manifestat în vederea reformării respectivei hotărâri, sau, dimpotrivă, prin alegerea de a sta în pasivitate faţă de soluţia primită în cauză.
Precauţia intimatului care, deşi nu a obţinut un total câştig de cauză prin soluţia pronunţată în primă instanţă, alege să nu declare un apel principal este modelată pe conduita părţii adverse, care, la rândul ei, nemulţumită pe deplin de soluţia obţinută, alege să renunţe la contestabilitatea hotărârii astfel pronunţate, părţile făcându-şi reciproc concesii, în vederea finalizării demersului lor judiciar.
În acest sens, în doctrină, în comentariul legii de accelerare a judecăţilor din 1943, s-a afirmat că scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea apelului incident a fost reducerea numărului de apeluri, prin responsabilizarea părţilor care ar fi tentate să exercite calea de atac pentru a dilata timpul de soluţionare a litigiului. Corelativ, faţă de intimatul din apelul principal, legiuitorul pare să fi avut o poziţie favorabilă, apelul incident apărând ca o veritabilă “răsplată” a încrederii pe care acesta a manifestat-o faţă de o hotărâre judecătorească, prin ipoteză parţial defavorabilă, în contextul în care partea adversă nu a manifestat aceeaşi atitudine.
În consecinţă, raţiunea interesului exercitării unui apel incident trebuie analizată în raport cu conduita procesuală a părţii adverse care, alegând să exercite apelul principal, a exprimat o manifestare de voinţă incompatibilă cu acceptarea hotărârii primei instanţe. S-a susţinut, prin soluţiile jurisprudenţiale în care s-a limitat obiectul apelului incident la partea din hotărârea primei instanţe care a fost criticată prin apelul principal, ca interesul intimatului care promovează un apel incident este născut doar în legătură cu ceea ce se solicită a se schimba pe calea apelului principal, aceasta fiind şi raţiunea legiuitorului, atunci când permite formularea acestei căi de atac după împlinirea termenului de exercitare a apelului principal.
În argumentarea acestei soluţii, s-a arătat că, interpretând altfel, ar însemna că se stabileşte un regim de favoare pentru intimatul, titular al apelului incident, care poate exercita această cale de atac după expirarea termenului prevăzut de lege pentru apelul principal, iar egalitatea drepturilor procesuale conferite părţilor nu ar mai fi, prin urmare, asigurată într-o atare situaţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine că doar după ce una dintre părţi alege să exercite apel principal se naște interesul celeilalte părţi, intimată în apelul principal, de a formula, la rândul său, apel incident, prin care să urmărească schimbarea hotărârii primei instanţe, care să corespundă interesului său fie în sensul de a surmonta, fie în sensul de a consolida situaţia juridică stabilită prin hotărârea supusă căii de atac.
Fiind determinat astfel să iasă din pasivitate, titularul apelului incident poate supune instanţei de control judiciar oricare dintre soluţiile pronunţate prin sentinţa atacată, prin dispozitiv sau considerente, ori prin încheierile premergătoare, în măsura în care justifică un interes propriu pentru a obţine schimbarea acestor soluţii, în raport cu poziţia sa procesuală şi cu drepturile pretinse în cadrul litigiului.
În ceea ce priveşte aspectul privind termenele diferite în care pot fi exercitate căile de atac reglementate de lege, privite ca limitări ale dreptului de acces la justiţie, este unanim acceptat că acestea reprezintă exclusiv voinţa legiuitorului, intrând în marja de apreciere a statului, singurele cerinţe fiind acelea ca ele să fie prevăzute de o lege accesibilă şi previzibilă căreia părţile să i se poată conforma, să urmărească un scop legitim şi să fie proporţionale cu scopul legitim urmărit.
Or, nu se poate accepta argumentul conform căruia, prin fixarea unor termene diferite în care, prin intermediul căilor incidentale, s-ar putea ataca altceva decât s-a atacat prin calea principală de atac, s-ar crea o inegalitate procesuală între părţile litigante, creându-se o situaţie mai favorabilă celui din apelul sau recursul incident, prin existenţa unui termen mai lung decât cel prevăzut pentru apelul/recursul principal, cât timp interesul exercitării fiecăreia dintre cele două căi de atac se manifestă diferit, această condiţie de exerciţiu ivindu-se la momente procesuale distincte, care nu pot fi privite decât în mod autonom, propriu fiecăreia dintre cele două forme de manifestare a intenţiei de a ataca hotărârea primei instanţe.
În plus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii observă că, potrivit dispoziţiilor art. 472 alin. (1) şi art. 474 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nici apelul sau recursul incident nu pot fi exercitate oricând, ci se pot depune de către intimat după împlinirea termenului de apel sau recurs (desigur, faţă de partea care declară apelul sau recursul principal), dar odată cu întâmpinarea la apelul sau recursul principal, legiuitorul fixând, în acest caz, doar limitele temporale de exercitare a acestor căi de atac, astfel încât şi acestea sunt supuse unor rigori procesuale.
În acest sens, sintagma conform căreia “apelul incident se depune de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal” trebuie înţeleasă în sensul că stabileşte limita temporală maximă până la care ar putea fi depus apelul incident, iar nu în sensul că, în mod obligatoriu, apelul incident trebuie depus în ziua în care este depusă întâmpinarea. Astfel, nimic nu îl împiedică pe intimat să formuleze apelul incident înainte de depunerea întâmpinării şi aceasta nu va afecta valabilitatea actului de procedură săvârşit.
Adepţii celei de-a doua orientări jurisprudenţiale utilizează în mod absolut criteriul accesorialităţii apelului incident în raport cu cel principal. Este adevărat că, sub imperiul actualului Cod de procedură civilă, având în vedere şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, astfel cum este reflectată în Decizia nr. 280 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 21 ianuarie 2019 – “apelul incident nu reprezintă o instituţie procesuală de sine stătătoare, ci o cale de atac ce va fi formulată numai în corelaţie cu apelul principal formulat în cauză” -, i se poate recunoaşte apelului sau recursului incident o relaţie de dependenţă faţă de apelul sau recursul principal, dar exclusiv în ipotezele reglementate exhaustiv de lege, în dispoziţiile art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă, respectiv dacă apelantul/recurentul principal îşi retrage apelul/recursul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului (anulat ca netimbrat, nesemnat, ca fiind formulat de o persoană fără calitate de reprezentant etc.).
Exercitarea apelului principal nu este dependentă de exercitarea aceleiaşi căi de atac şi de către alte părţi, declararea apelului incident este condiţionată însă de existenţa unui apel principal, ceea ce demonstrează nu existenţa caracterului accesoriu al acestei cereri, ci caracterul său incidental, cu toate consecinţele ce decurg din această delimitare. Astfel, deşi, neîndoielnic, apelul incident se grefează pe apelul principal, totuşi, nu urmează întotdeauna soarta acestuia şi nu poate fi considerat un accesoriu al acestuia.
Acesta este şi unul dintre motivele pentru care s-a renunţat la terminologia “aderării la apel”, existentă în reglementarea anterioară, întrucât, din această formulare, ar rezulta, la un prim nivel de aproximare, că intimatul vine în sprijinul apelului făcut de partea potrivnică. Or, deşi şi intimatul care formulează un apel incidental, ca şi apelantul principal, tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe, acesta o face din perspectiva propriului interes, opus părţii potrivnice.
În acelaşi sens, în doctrină s-a spus că, în fond, aderarea la apel nu este decât un apel propriu-zis, în care partea cere reformarea hotărârii primei instanţe în folosul său; numai datorită faptului că acest apel este grefat pe un alt apel al adversarului s-a utilizat expresia improprie de “aderare”, care nu trebuie înţeleasă literal, ca şi cum o parte în proces ar putea avea interesul ca adversarul său să obţină câştig de cauză.
Scopul apelului incident fiind acela de a obţine reformarea hotărârii, intimatul trebuie să justifice un interes pentru a-l exercita. Aprecierea interesului se va face în raport cu dispozitivul şi considerentele hotărârii atacate, prin care intimatului nu i s-a dat satisfacţie deplină, rămânând însă în cadrul substanţial obiectiv al judecăţii în primă instanţă, motivele sale de apel neputând să conţină cereri noi, întrucât se opun dispoziţiile art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Astfel, de esenţa acestei varietăţi de apel sunt existenţa unor interese contrarii în proces şi faptul că apelul incident depinde de introducerea şi validitatea apelului principal, iar nu de caracterul fondat sau nu al acestuia, întrucât intimatul contestă hotărârea pronunţată, din perspectiva propriilor interese, ceea ce determină concluzia imposibilităţii limitării apelului incident doar la ceea ce s-a apelat prin apelul principal.
În consecinţă, relaţia de dependenţă dintre apelul incident şi calea de atac principală nu poate fi extinsă dincolo de cazurile limitativ prevăzute la art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deoarece s-ar aduce atingere scopului apelului incident, menţionat expres la art.472 alin. (1) din Codul de procedură civilă – acela de a tinde la schimbarea hotărârii atacate -, şi ar lăsa fără substanţă această formă de apel.
Or, noţiunea de “schimbare” este utilizată de legiuitor, în aceeaşi materie, la art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă, text potrivit căruia “În caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată.” Aşadar, în doctrină, se consideră că sensul termenului folosit la art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă, atunci când legiuitorul prevede că apelul incident trebuie să tindă la “schimbarea” hotărârii primei instanţe, se determină prin raportare la art. 480 din Codul de procedură civilă, unde legiuitorul prevede soluţiile pe care instanţa de apel le pronunţă în cazul admiterii căii de atac.
Doar în situaţia în care apelul principal este respins ca inadmisibil, ca tardiv ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului se prevede expres, în norma legală, că apelul incident rămâne fără efect, soluţie firească, în considerarea intenţiei iniţiale a intimatuluindin apelul principal de a renunţa la atacarea hotărârii primei instanţe, în măsura în care şi partea adversă ar fi îmbrăţişat o conduită similară. Acesta este, de altfel, singurul element de “accesorialitate” a apelului incident faţă de apelul principal, consfinţit prin reglementarea legală cuprinsă în dispoziţiile art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Per a contrario, în celelalte ipoteze, apelul incident este analizat pe fondul său, această soluţie fiind impusă în mod expres de lege.
Un argument suplimentar în acest sens îl reprezintă şi faptul că principiul non reformatio in peius, consacrat prin art. 481 din Codul de procedură civilă, conform căruia apelantului principal nu i se poate crea o situaţie mai gravă decât aceea din hotărârea atacată, nu se mai aplică dacă există un apel incident. În consecinţă, atât apelantului principal, cât şi intimatului care a declarat apelul incident li se poate agrava situaţia în apel. Astfel, pot fi admise sau respinse ambele apeluri ori poate fi admis numai unul dintre ele.
Legea stabileşte că autoritatea de lucru judecat se ataşează hotărârii prin care se soluţionează în tot sau în parte fondul procesului, dar şi atunci când se statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural [art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă], precum şi asupra unei chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor [art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă].
Având în vedere că o excepţie procesuală, un incident procedural sau o chestiune litigioasă poate fi soluţionat(ă) şi printr-o încheiere interlocutorie, efectul autorităţii de lucru judecat operează şi în privinţa acestora, încheierile fiind hotărâri ale instanţei, astfel cum prevede art. 424 alin. (5) din Codul de procedură civilă, iar art. 235 din Codul de procedură civilă dispune, în mod expres, că instanţa este legată de încheierile interlocutorii.
Art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă statuează în sensul că nu numai dispozitivul hotărârii judecătoreşti dobândeşte autoritatea de lucru judecat, ci şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
Or, invocând faptul că, prin apelul sau recursul incident, nu se poate ataca ceea ce nu a fost atacat prin apelul principal, pentru că s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti, în oricare din formele ei de manifestare deja evocate, se ignoră dispoziţiile art. 430 alin. (4) din Codul de procedură civilă care reglementează faptul că, atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului, fără a face distincţie între căi de atac principale sau incidentale, autoritatea de lucru judecat este una provizorie.
Astfel, art. 430 din Codul de procedură civilă valorifică şi, totodată, unifică distincţia doctrinară între autoritatea lucrului judecat – “calitate ataşată hotărârii de la momentul adoptării ei şi până la expirarea termenului de exercitare a căilor de atac de reformare sau de retractare ori, după caz, până la respingerea acestora” şi puterea lucrului judecat – “calitate ataşată hotărârii care nu mai poate fi reformată sau retractată”, ceea ce, în concepţia noului cod, corespunde autorităţii de lucru judecat definitive; în prezent însă, ambele ipostaze ale noţiunii sunt acoperite de semnificaţiile atribuite autorităţii de lucru judecat prin acest text, în particular, prin dispoziţiile de la alin. (4) şi (5).
Argumentele reţinute în cele ce preced sunt aplicabile, prin analogie, şi în materia recursului incident, dată fiind norma de trimitere cuprinsă în dispoziţiile art. 491 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi faptul că instituţia recursului incident nu prezintă o reglementare proprie, fiind aplicabile normele procedurale prevăzute pentru apelul incident, cuprinse în dispoziţiile art. 472 din Codul de procedură civilă, dar cu observarea dispoziţiilor speciale din procedura recursului.
Astfel, recursul incident se va exercita dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.472 din Codul de procedură civilă, iar soluţiile preconizate vor fi aceleaşi în ceea ce priveşte influenţa modului de soluţionare a recursului principal asupra modului de soluţionare a recursului incident.
Art. 491 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede, însă, că dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură civilă rămân aplicabile, ceea ce înseamnă că recursul incident va putea fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, ca şi recursul principal, sub aceeaşi sancţiune a nulităţii.
Pentru argumentele expuse, apelul incident nu poate fi limitat doar la partea din hotărâre ce face obiectul apelului principal, intimatul având la dispoziţie această cale de atac pentru a obţine schimbarea hotărârii primei instanţe, în oricare dintre soluţiile care îl nemulţumesc, exercitarea dreptului său neputând fi îngrădită doar la situaţiile în care obiectul celor două forme de apel este acelaşi.
Prin urmare, nu există niciun argument legal pentru a restrânge obiectul apelului incident doar la obiectul apelului principal, cât timp raportul de dependenţă între cele două forme de exercitare a căii de atac a apelului se repercutează numai asupra interesului intimatului de a ieşi din pasivitatea iniţial prefigurată, ceea ce determină, în mod logic, şi soluţia configurată de legiuitor pentru ipoteza respingerii apelului principal, fără a intra în cercetarea fondului. Astfel, natura accesorie a apelului incident trebuie privită exclusiv în cheia temporalităţii, în sensul că atât introducerea, cât şi eficienţa acestuia depind de formularea legală şi menţinerea apelului principal, dar această condiţionalitate nu afectează obiectul apelului incident.
Concluzionând, dispoziţiile art. 472 alin. (2) şi art. 491 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu condiţionează formularea apelului/recursului incident de invocarea unor motive de apel/recurs care să vizeze doar dispoziţiile hotărârii care au fost criticate prin cererea de apel/recurs principal, putându-se considera că motivele apelului/recursului incident pot tinde la anularea/schimbarea, respectiv casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul care declară apel/recurs incident.
Soluţia este în concordanţă cu cele exprimate în doctrina juridică relevantă în chestiunea supusă dezlegării în cauză, în care s-a conturat interpretarea potrivit căreia: “împrejurarea că apelul exercitat în temeiul art. 472 alin. (1) C. proc. civ. este formulat pe calea unei cereri incidentale nu înseamnă că intimatul poate tinde la schimbarea sentinţei numai în raport cu ceea ce a cerut apelantul principal, ci poate urmări schimbarea sentinţei sub orice alt aspect.”
În acelaşi sens, tot în doctrină s-a considerat că, şi în ipoteza în care apelul principal este îndreptat numai împotriva unora dintre dispoziţiile hotărârii atacate, apelul incident nu trebuie să se circumscrie doar la acestea, ci poate să vizeze şi altele dintre soluţiile cuprinse în acea hotărâre.
