Starea de insolvabilitate a debitorului, provocată sau accentuată prin încheierea actului de donaţie atacat pe calea acţiunii pauliene, nu rezultă doar din absenţa oricărui venit de natură
a face imposibilă recuperarea vreunei părţi din creanţa reclamantului, ci subzistă şi în cazul în care venitul existent nu oferă o perspectivă de timp rezonabilă pentru achitarea acesteia.
Încasarea pensiei de către pârâtul debitor nu împiedică o constatare în sensul că partea reclamantă justifică un prejudiciu, conform art. 1562 alin.(1) Cod civil, ce constă în crearea sau
mărirea stării de insolvabilitate a debitorului, fiind suficient că, prin încheierea actului de donaţie, pârâtul și-a creat un dezechilibru financiar, punându-l pe creditor în imposibilitate de
a-şi recupera creditul într-un termen rezonabil.
Prin cererea înregistrată la data de 24.12.2015 pe rolul Tribunalului Ilfov, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se
declare inopozabil faţă de ea contractul de donaţie din data de 09.03.2012 încheiat la BNP Asociaţi X. între donatorul B. şi donatara C.
Prin sentinţa din 9.11.2016, Tribunalul Ilfov, Secţia Civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Prin decizia din 20.10.2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea şi a constatat inopozabil faţă de reclamantă contractul de donaţie autentificat sub nr. x din 09.03.2012 de BNPA X., dispunând, totodată, obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 15.270 lei cheltuieli de judecată reduse din primă instanţă şi apel.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta C., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.
Recurenta – pârâtă a susținut că instanţa de apel a aplicat greşit legea, reţinând ca sunt îndeplinite toate condiţiile pentru admiterea acţiunii pauliene. În ceea ce priveşte condiţia ca actul încheiat de debitor cu terţul să fi cauzat un prejudiciu creditorului reclamant, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că simplul fapt că pârâtul și-a creat un dezechilibru financiar, în sensul că nu mai poate garanta restituirea împrumutului cu bunul care a făcut obiectul contractului de donație, ca urmare a încheierii contractului atacat, punându-l pe creditor în imposibilitate de a-şi recupera creditul într-un termen rezonabil, reprezintă un prejudiciu în sensul art. 1562 alin. 2 Cod civil.
De asemenea, reţinându-se că pârâtul B. nu figurează în evidenţele fiscale ca proprietar de bunuri mobile sau imobile, executarea silită vizând doar pensia acestuia, s-a apreciat eronat că intimata – reclamantă justifică un prejudiciu raportat la situaţia expusă.
Potrivit dispoziţiilor legale, prejudiciul creditorului constă în faptul că debitorul și-a provocat sau și-a mărit o stare de insolvabilitate existentă prin încheierea actului atacat.
Aşa cum a rezultat din înscrisurile existente la dosarul cauzei, în anul 2012, la momentul încheierii contractului de împrumut şi a celui de donaţie, deşi B. era un pensionar în vârstă de 71 de ani, deţinea într-un cont din Cipru suma de 116.000 euro. Mai mult decât atât, prin înscrisurile depuse, respectiv adeverinţa cu nr. 1182/06.06.2013 emisă de către D. S.A. şi fișa fiscală privind impozitul pe venituri din salarii din anul 2011, se atestă faptul că, începând cu data de 3.01.2011 şi până la data de 3.06.2013, pârâtul B. a obţinut venituri salariale, ba chiar mai mult, începând cu data de 1.04.2013, a ocupat postul de director general adjunct, ajungând la un salariu brut de 11.500 lei/lună.
Conform înscrisurilor anterior menţionate, se poate concluziona că, pe lângă pensia de aproximativ 4.700 lei/lună în perioada sus amintită, pârâtul obţinea lunar şi venituri salariale nete de aproximativ 9.000 lei/lună, ceea ce înseamnă că, la momentul realizării împrumutului, B. obţinea venituri suficiente pentru a nu fi considerat insolvabil, cum în mod greşit s-a reținut. Prin urmare, prin încheierea contractului de donaţie în data de 9 martie 2012, pârâtul nu și-a creat sau mărit starea de insolvabilitate, câtă vreme nu se punea problema, în raport de veniturile obţinute, de a fi considerat insolvabil.
Esenţial este şi faptul că intimata – reclamantă deţinea încă din luna iulie a anului 2015 un titlu executoriu în baza căruia ar fi putut solicita executarea silită a lui B.
În aceste condiţii, dacă s-ar fi procedat la executarea silită, chiar şi doar prin rambursarea în contul creanţei a sumei „modice” de 1950 lei/lunar, în condiţiile în care termenul maxim de restituire a împrumutului era 9 martie 2017, printr-un calcul simplu se observă că, până la acest moment, intimata – reclamantă ar fi recuperat aproximativ 15.000 euro din cuantumul total al creanţei.
Cu toate acestea, intimata-reclamantă A. a demarat executarea silită abia în cursul lunii iulie 2017, doar cu scopul de a depune dovezi în acest sens în fața instanţei de apel.
Astfel, atât timp cât B. are venituri, fiind posibilă poprirea sumei de 1950 lei/lunar în vederea acoperirii creanţei, insolvabilitatea acestuia nu a fost dovedită de către intimata –
reclamantă şi, prin urmare, prejudiciul pe care aceasta susţine că l-ar fi suferit în urma încheierii contractului de donaţie nu există.
În ceea ce priveşte condiţia ca actul să fie încheiat în frauda debitorului, recurenta a susținut că instanţa de apel a interpretat eronat împrejurările existente în cauză, apreciind greşit
că recurenta, în calitate de fiică a soţiei pârâtului, avea cunoştinţă despre situaţia financiară a acestuia, astfel încât ştia că devine insolvabil, iar prin perfectarea contractului de donaţie se cauza creditorului un prejudiciu.
În realitate, astfel cum rezultă din întreaga cercetare judecătorească, recurenta a fost de bună-credință, neștiind de unde provin banii pe care copârâtul i-a donat. De asemenea, contractul de împrumut invocat de reclamantă nu este opozabil recurentei, fiind chiar un act juridic întocmit pro causa cu scopul lezării intereselor acesteia.
Pretinsul împrumut este un simplu înscris sub semnătură privată, de a cărei existență recurenta – pârâtă nu avea cum să ia cunoştinţă, spre deosebire de intimata – reclamantă, care
putea lua cunoştinţă cu uşurinţă de existența contractului de donaţie încheiat în formă autentică şi înscris în registrul de informare întocmit conform art. 1012 Cod civil.
Simpla calitate a recurentei de fiică a fostei soţii a copârâtului B. nu poate duce la concluzia că aceasta avea cunoştinţă de situaţia financiară, în sensul că pârâtul devenea insolvabil, cu atât mai mult cu cât nu a cunoscut faptul că o parte din bani proveneau dintr-un împrumut. Recurenta avea cunoştinţă despre faptul că are pensie, bunuri imobile, venituri salariale mari şi un cont în Cipru, cont din care i-a fost transferată suma de 116.000 euro, însă, la acel moment, recurenta nu mai locuia cu mama sa şi cu pârâtul, ci cu actualul soț.
Instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că este îndeplinită condiţia privind complicitatea recurentei la fraudă, neexistând nicio dovadă în acest sens, astfel că, şi din acest punct de vedere, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Recurenta a mai susținut că aprecierea instanţei de apel conform căreia dreptul de uzufruct viager este un drept viager care nu poate fi urmărit de creditori ignoră dispozițiile art. 813 alin. 2 Cod procedură civilă, care statuează că „pot forma obiectul urmăririi silite imobiliare şi dreptul de uzufruct asupra unui imobil, precum şi dreptul de superficie”.
De asemenea, conform art. 714 Cod civil, uzufructuarul poate ceda dreptul său chiar şi fără acordul nudului proprietar, motiv pentru care reclamanta denotă rea-credință, încercând
declararea inopozabilității contractului de donaţie.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Prin motivele de recurs, recurenta – pârâtă C. a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, cu referire explicită la trei dintre condiţiile acţiunii revocatorii desprinse
din art.1562 Cod civil, considerate a fi fost îndeplinite pentru constatarea inopozabilităţii faţă de reclamantă a contractului de donaţie încheiat între recurentă, în calitate de donatar, şi pârâtul B., ca donator.
În conformitate cu prevederile art. 1562 Cod civil, „(1) Dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate. (2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate.” În ceea ce priveşte condiţia ca actul încheiat de debitor cu terţul să fi cauzat un prejudiciu creditorului reclamant, recurenta a arătat, în esenţă, că insolvabilitatea pârâtului B. nu a fost dovedită de către intimata – reclamantă, atât timp cât acesta are venituri, fiind posibilă poprirea pensiei în cuantum de 1950 lei lunar, iar până în anii 2012 – 2013, pârâtul a avut şi alte venituri.
Instanţa de apel a reţinut, într-adevăr, pe baza probelor administrate, că pârâtul nu figurează în evidenţele fiscale cu bunuri mobile şi imobile, dar că, începând din luna iunie 2017, acestuia i se reţine din pensie suma de 1950 lei lunar în contul creanţei.
Prin decizia recurată s-a apreciat, însă, că încasarea pensiei nu împiedică o constatare în sensul că reclamanta justifică un prejudiciu, conform art. 1562 alin.(1) Cod civil, ce constă în
crearea sau mărirea stării de insolvabilitate a debitorului, fiind suficient că, prin încheierea contractului atacat, pârâtul și-a creat un dezechilibru financiar, punându-l pe creditor în
imposibilitate de a-şi recupera creditul într-un termen rezonabil.
Această apreciere corespunde intenţiei legiuitorului la edictarea normei din art. 1562 alin. (1) Cod civil, deoarece starea de insolvabilitate a debitorului, provocată sau accentuată prin
încheierea actului atacat, nu rezultă doar din absenţa oricărui venit al debitorului, de natură a face imposibilă recuperarea vreunei părţi din creanţa reclamantului, ci subzistă şi în cazul în care venitul existent nu oferă o perspectivă de timp rezonabilă pentru achitarea acesteia.
Legiuitorul nu defineşte în cuprinsul art. 1562 alin. (1) Cod civil noţiunea de „insolvabilitate”, însă această definiţie se regăseşte în alte prevederi legale, precum cele ale art. 1417 alin. (2) Cod civil ori ale art. 265 alin. (1) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Astfel, potrivit art. 1417 alin. (2) Cod civil, „În sensul prevederilor alin.(1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite
împrejurări, precum dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită și altele asemenea.”
De asemenea, art. 265 alin. (1) din Codul de procedură fiscală prevede că „În sensul prezentului cod este insolvabil debitorul ale cărui venituri ori bunuri urmăribile au o valoare
mai mică decât obligațiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile.”
Se observă similitudinea de conţinut conceptual al noţiunii de „insolvabilitate” în normele citate, distinct de adaptarea acestuia la specificul situaţiilor juridice diferite cărora normele le sunt destinate – decăderea din beneficiul termenului ce afectează o obligaţie civilă, respectiv insolvabilitatea în sens fiscal. În ambele cazuri, este relevată disproporţia dintre activul şi pasivul patrimonial al debitorului.
Consecvenţa legiuitorului în modul de formulare a unor prevederi din materii diferite denotă consacrarea legislativă a noţiunii de „insolvabilitate” cu o semnificaţie certă, în condiţiile
în care, în conformitate cu dispoziţiile art. 37 alin.(1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu denumirea marginală „Unitatea terminologică”, „În limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni.” În acest context, se constată, în cauză, o valorificare corespunzătoare de către instanţa de apel a înţelesului sintagmei „stare de insolvabilitate” din cuprinsul art. 1562 Cod civil, cu referire la actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor creditorului, din moment ce s-a considerat că cerinţele de aplicare a normei sunt întrunite şi în situaţia în care, după înstrăinareacu titlu gratuit a imobilului, venitul pârâtului este mult inferior datoriei către reclamantă, făcând, practic, imposibilă recuperarea acesteia într-un termen rezonabil.
Este de subliniat, de asemenea, că susţinerea recurentei potrivit căreia, la momentul realizării împrumutului, pârâtul B. obţinea venituri suficiente pentru a nu fi considerat insolvabil,
a fost însoţită de referiri fie la venituri salariale pe care pârâtul B. le-ar fi obţinut până în anul 2013, fie la suma de 116.000 euro pe care pârâtul o deţinea într-un cont bancar la momentul încheierii contractului de împrumut şi a celui de donaţie.
Or, suma de bani existentă într-un cont bancar al pârâtului la data contractului de împrumut, în mod corect, nu a fost luată în considerare de către instanţa de apel în aplicarea art. 1562 Cod civil, ca reprezentând venit al pârâtului, în condiţiile în care s-a reţinut în fapt că aceasta a fost donată recurentei – pârâte odată cu suma de 64.000 euro împrumutată de la reclamantă, prin contractul a cărui inopozabilitate s-a solicitat a se constata în cauză.
Cât priveşte veniturile salariale pretinse, se constată că recurenta tinde, prin invocarea acestora, la reaprecierea situaţiei de fapt stabilite în apel, în ceea ce priveşte atât veniturile
obţinute de pârât, cât şi dezechilibrul financiar pe care acesta şi l-a creat prin încheierea contractului de donaţie. Or, atare finalitate este, însă, incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanţa de recurs, limitat la verificarea legalităţii deciziei, nu şi a temeiniciei acesteia, pe baza probelor administrate.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei vizând condiţia prejudiciului din cuprinsul art. 1562 Cod civil sunt nefondate şi le va respinge ca atare.
În ceea ce priveşte condiţia ca actul să fie încheiat în frauda debitorului, se observă că recurenta face referire, în fapt, la o altă condiţie pentru intentarea acţiunii revocatorii, desprinsă din art. 1562 Cod civil, anume complicitatea la frauda debitorului, din moment ce evocă buna sa credinţă la încheierea contractului de donaţie, cu ignorarea situaţiei financiare a donatorului B.
Or, instanţa de apel a constatat că, în cazul unui contract de donaţie, nu este cerută condiţia complicităţii la frauda debitorului, astfel cum rezultă din interpretarea a contrario a
dispoziţiilor art. 1562 alin. (2) Cod civil, care prevăd atare condiţie doar în ipoteza unui contract cu titlu oneros sau a unei plăţi făcute în executarea unui asemenea contract. Recurenta nu a infirmat această interpretare, criticând doar aprecierea întrunirii condiţiei în discuţie, însă critica nu are obiect, de vreme ce instanţa de apel nu a analizat complicitatea terţului contractant la frauda debitorului, constatând că nu este necesară întrunirea sa.
Întrucât debitorul la care se referă art. 1562 alin. (1) Cod civil este, în speţă, pârâtul B., şi nu recurenta – pârâtă, care este terţ faţă de contractul de împrumut, condiţia ca actul să fie
încheiat în frauda debitorului trebuie analizată exclusiv în persoana pârâtului B.
Această condiţie presupune ca debitorul să fi avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului faţă de creditor, realizând că prin încheierea actului şi-a creat sau şi-a mărit o stare de
insolvabilitate. Nu este necesar ca atitudinea subiectivă a debitorului să îmbrace forma intenţiei (dolului) de a-l păgubi pe creditor.
Or, instanţa de apel a reţinut în fapt, după cum s-a arătat, că suma de bani consistentă pe care pârâtul o deţinea într-un cont bancar la momentul încheierii contractului de împrumut a fost donată tot recurentei – pârâte prin contractul vizat de acţiunea dedusă judecăţii, iar, ulterior, pârâtul nu a mai figurat în evidenţele fiscale cu bunuri mobile şi imobile, în timp ce executarea silită în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa nr. 883/6.07.2015 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, pronunţată în considerarea contractului de împrumut încheiat între reclamanta din cauză şi pârâtul B., se realizează prin poprirea pensiei în tranşe de 1950 lei lunar.
Faţă de aceste împrejurări reţinute de către instanţa de apel, rezultă că pârâtul a conştientizat că prin încheierea actului şi-a creat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate şi a produs un prejudiciu creditorului, în sensul art. 1562 alin. (1) Cod civil. Susţinerile recurentei nu pot fi, aşadar, primite, instanţa de apel făcând o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 1562 Cod civil la situaţia de fapt stabilită. Recurenta a mai susținut că este nelegală aprecierea instanţei de apel conform căreia dreptul de uzufruct viager nu poate fi urmărit de creditori, deoarece art. 813 alin. 2 Cod procedură civilă statuează că „pot forma obiectul urmăririi silite imobiliare şi dreptul de uzufruct asupra unui imobil, precum şi dreptul de superficie”. Înalta Curte reține că, prin această susținere, recurenta – pârâtă reiterează un argument din cursul procesului, care a fost, însă, prezentat pentru ca instanța de judecată să constate că „reclamanta denotă rea – credință și încearcă obținerea pentru sine de la subsemnata a unei sume de bani fictiv împrumutate pârâtului B.” (conform întâmpinării depuse în fața primei instanțe) sau doar că „reclamanta denotă rea – credință” (conform întâmpinării depuse în apel). Prin motivele de recurs, finalitatea susținerii este redată în termeni similari.
Or, prin decizia recurată, nu s-a analizat nici un eventual abuz de drept al reclamantei prin intentarea prezentei acțiuni revocatorii și nici incidența simulației în cazul contractului de
împrumut încheiat între reclamantă și pârât. În acest fel, considerentul prin care instanța de apel s-a raportat la dreptul de uzufruct ca obiect al executării silite nu este unul decisiv în
raționamentul juridic expus, evocându-se trimiterea pe care pârâta a înțeles să o facă la dispozițiile art. 813 alin. 2 Cod procedură civilă, dar nu în contextul creat de pârâtă.
Nefiind vorba despre un considerent esențial în adoptarea soluției în apel și în condițiile în care prin motivele de recurs nu s-a contestat acest caracter și nici nu s-a pretins o eventuală
ignorare a conținutului real al apărării de fond a pârâtei, simpla reiterare în recurs a unei susțineri anterioare este lipsită de finalitate, neputând conduce, chiar în cazul admiterii susținerii, la o modificare a raționamentului juridic pe care s-a fundamentat decizia recurată. Din acest motiv, susținerea în discuție va fi înlăturată, fără a fi analizată ca atare.
În raport de toate considerentele expuse, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul, în aplicarea art. 496 Cod procedură civilă.
