În perioada 1-2 noiembrie 2023, a avut loc la București Întâlnirea președinților secțiilor pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul curților de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului muncii și asigurărilor sociale, ocazie cu care a fost pusă în discuție și problema privind momentul de la care se calculează dobânda legală în caz de plată nedatorată, derivând din achitarea de bunăvoie de către angajator a unei sume de bani în temeiul unei hotărâri judecătoreşti pronunţată în primă instanţă, executorie de drept, hotărâre ce a fost schimbată în calea de atac a apelului
Într-o primă opinie, s-a considerat, în esenţă, că dobânda legală penalizatoare aferentă sumei devenite nedatorată se calculează de la data la care solvensul a fost pus în întârziere, urmare fie a unei notificări, fie a introducerii acțiunii în restituire.
Această opinie prezintă o aplicare practică a dispoziţiilor art. 1.522 Cod civil, în raport de care debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin introducerea cererii de chemare în judecată. Se constată, totodată, că nu există un caz de excepţie de la aplicarea acestui articol, în conformitate cu dispoziţiile art. 1523 Cod civil, care reglementează cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere.
Într-o a doua opinie se apreciază că în speţă este vorba despre o plată nedatorată, aceasta însemnând că apelanta, care a făcut o plată nedatorată, are dreptul la restituirea sumei.
În privinţa dobânzii datorate acestor sume, s-a reţinut că sunt aplicabile prevederile alin. (2) al art. 1523 C.civ., neputându-se invoca faptul că pârâta a fost de rea-credinţă atunci când a încasat plata nedatorată, întrucât aceasta a fost făcută în baza unei sentinţe executorii.
Dobânda nu poate curge, în consecinţă, de la momentul efectuării plăţii nedatorate, întrucât nu se solicită restituirea întregii sume plătite, ci a diferenţei rezultate ca urmare a desfiinţării parţiale a titlului executoriu, de la acest moment, al pronunţării deciziei curţii de apel, debitul devenind cert şi fiind susceptibil de a produce dobânzi.
La fel, nu se poate considera că momentul pronunţării sentinţei apelate constituie momentul începerii curgerii dobânzii aferente plăţii nedatorate, ca urmare a faptului că nu prin această sentinţă s-a stabilit debitul ce urma a fi restituit, acesta fiind determinabil încă de la momentul pronunţării deciziei curţii de apel, prin această decizie fiind modificat titlul executoriu în baza căruia apelanta a facut plata iniţială, în sensul diminuării acestuia.
Cum această decizie era executorie de drept, în acord cu prevederile art. 274 C. muncii, iar debitul ce urma a fi restituit era unul determinabil, momentul pronunţării acestei decizii marchează momentul de la care începe sa curgă dobânda aferentă sumei ce urma a fi restituită.
Într-o a treia opinie se apreciază că prima instanţă a facut o corectă aplicare a dispoziţiilor ce reglementează plata nedatorată, atât dobânda, cât şi actualizarea cu indicele de inflaţie fiind datorate de salariat de la momentul plăţii făcute de angajator.
Astfel, a retinut ÎCCJ prin decizia în interesul legii nr. 15/20 iulie 2020 şi este netăgăduit în speţă faptul că art. 256 alin. (1) din Codul muncii nu constituie decât o aplicaţie a art. 1.635 din Codul civil. Având în vedere că dispoziţiile art. 1.341 din Codul civil, ce definesc plata nedatorată, trimit la cele ale art. 1.635 din Codul civil, care stabilesc ce tip de
prestaţii cu caracter nedatorat pot fi restituite, plata nedatorată nu este doar cea executată din eroare, ci şi cea făcută în baza unui act juridic desfiinţat cu efect retroactiv.
Prin urmare, absenţa datoriei, situaţie premisă pentru stabilirea caracterului nedatorat al plăţii, poate fi atât originară, cât şi survenită, în modalitatea descrisă de textul de lege, cum este cazul în speţa de faţă în care plata a devenit nedatorată ca urmare a schimbării titlului în baza căreia a fost facută, efect al admiterii căii de atac.
În acest sens, tezei desfiinţării cu caracter retroactiv a actului juridic îi poate fi asimilată o hotărâre judecătorească nedefinitivă, executorie, care stabileşte o obligaţie de plată, executată de bunăvoie de către debitor şi care este desfiinţată în calea de atac, cu efect retroactiv.
În al doilea rând, este de necontestat în cauză şi împrejurarea că, deşi plata era datorată la momentul efectuării ei, aceasta a devenit nedatorată prin desfiinţarea titlului în baza căruia a fost efectuată. Astfel, la momentul la care angajatorul solicită restituirea ei, plata este nedatorată, întrucât temeiul juridic care a stat la baza măririi patrimoniului salariatului a fost afectat de o cauză de nulitate intrinsecă, constatată ulterior.
Ceea ce este esenţial în stabilirea momentului de la care se datorează dobânda şi actualizarea cu indicele de inflaţie este faptul că însăşi executarea unei hotărâri judecătoreşti nedefinitive are un caracter provizoriu, potrivit art. 448 alin. (2) C. proc. civ., deci plata este „datorată” doar sub rezerva menţinerii hotărârii date de prima instanţă, cum ÎCCJ a arătat în decizia precitată. Astfel, legiuitorul conferă un beneficiu provizoriu salariatului, în considerarea necesităţii de a evita un eventual prejudiciu ce ar fi suferit până la definitivarea situaţiei sale juridice, fără ca aceasta să însemne că desfiinţarea hotărârii de primă instanţă îl va pune, în temeiul aceleiaşi legi, în situaţia de a realiza un beneficiu prin
păstrarea contravalorii fructelor în detrimentul angajatorului care, până la pronunţarea hotărârii definitive, a fost lipsit de folosinţa respectivei sume de bani.
Pe cale de consecinţă, este lipsita de relevanţă împrejurarea că plata a devenit nedatorată în momentul pronunţării deciziei de către instanţa de apel, căci nu ne aflăm în ipoteza unei executări silite a obligaţiilor pentru se pune în discuţie, cum apelantul pretinde, acordarea unor daune moratorii specifice neplăţii unei sume de bani la scadenţă, conform art. 1535 C. civil. Ceea ce este relevant este faptul că, prin plata făcută de bunăvoie, dar în considerarea caracterului executoriu al hotărârii, solvensul a suferit un prejudiciu ce, în urma desfiinţării acesteia, a fost consolidat.
Ca atare, debitorul este ţinut a repara prejudiciul ce s-a produs creditorului încă din momentul producerii acestuia prin plata facută, dat fiind că micşorarea propriului patrimoniu atunci a avut loc, şi nu în momentul cunoaşterii caracterului nedatorat prin pronunţarea deciziei în apel, aceasta din urmă având doar efectul desfiinţării cu efect retroactiv a sentinţei ce a constituit fundamentul plăţii. Dintr-o altă perspectivă, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1344 C. civil, restituirea plăţii nedatorate se face potrivit dispoziţiilor art. 1635-1649 C. civil. Cu referire strictă la situaţia restituirii fructelor, din a căror categorie dobânda face parte, art. 1645 C. civil distinge între două ipoteze, dupa cum cel obligat la restituire a fost de bună ori de rea-credinţă. Este de subliniat aici că art. 1645 C. civil face parte din Capitolul II intitulat „Modalităţi de restituire”, parte integrantă, la rândul său, din Titlul VIII al Codului civil, aflat sub denumirea generică – Restituirea prestaţiilor, aplicabil, ca atare, ori de câte ori cauza restituirii constă, conform art. 1635 C. civil, într-una din situaţiile premisă prevăzute de alin. (1), respectiv ori de cate ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora. Prin urmare, stabilirea bunei sau relei credinţe a celui ce a încasat o sumă de bani în temeiul unui titlu executoriu provizoriu ce a fost ulterior desfiinţat este necesar a fi făcută şi într-un astfel de litigiu, întinderea despăgubirii urmând a fi tranşată în funcţie de atitudinea subiectivă a celui ce a primit plata, cu caracteristicile sale particulare.
În ceea ce priveşte buna-credinţă, art. 14 C. civil arată că aceasta este prezumată, până la proba contrară, fără ca acesta să cuprindă şi o definiţie a noţiunii.
În mod tradiţional, se consideră ca buna-credinţă reprezintă starea psihologică a unui subiect de drept individual, care se manifestă pe plan juridic, pe de o parte sub forma intenţiei drepte, a diligenţei, a liceităţii şi a abţinerii de la producerea vreunui prejudiciu în executarea obligaţiilor, în general, şi a contractelor în special. Pe de altă parte, buna-credinţă poate îmbrăca forma erorii scuzabile, adică a convingerii eronate şi neculpabile a unei persoane că are un drept şi că acţionează potrivit legii. În ceea ce priveşte atitudinea subiectivă a celui ce primeşte plata facută în temeiul unei hotărâri nedefinitive, reţine instanţa de apel că aceasta depăşeste sfera bunei-credinţe câtă vreme accipiensul cunoaşte caracterul litigios al titlului, respectiv posibilitatea desfiinţării sale într-o eventuală cale de atac, acceptând, aşadar, posibilitatea invalidării sale. Cu alte cuvinte, deşi acestuia nu i poate reproşa o acţiune ilicită, nici nu i se poate scuza acceptarea plăţii în atare împrejurări, respectiv în prezenţa unei incertitudini cu privire la valabilitatea titlului său.
Aşa fiind, cum plata benevolă efectuată de debitor înainte ca creditorul să fi sesizat organul de executare dă naştere dreptului la restituire, în măsura în care devine nedatorată prin dispariţia fundamentului său juridic, în temeiul art. 256 alin. (1) din Codul muncii raportat la art. 1.341- 1.344 şi art. 1.635 din Codul civil, tot asemenea, cel care a plătit va avea dreptul la repararea prejudiciului suferit încă din momentul plăţii, în aplicarea art. 1645 alin. (2) raportat la art. 1489 C. civil, prejudiciul constând în actualizarea sumei cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.
În opinia INM, prin Decizia nr. 15 din 20 iulie 2020, Înalta Curte de Casație şi Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a stabilit că acțiunea promovată de angajator în contradictoriu cu salariatul pentru restituirea sumelor achitate de primul celui de-al doilea, de bunăvoie, înainte de începerea executării silite, în baza unei hotărâri judecătoreşti executorii, de primă instanţă, care ulterior este desfiinţată în calea de atac, îmbracă natura juridică a unui conflict de muncă, a cărui soluționare se circumscrie revederilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. Art. 256 alin. (1), a arătat Înalta Curte cu acel prilej, „constituie o aplicaţie particulară în raporturile juridice de dreptul muncii a dispoziţiilor art. 1.341-1.344 din Codul civil” privind plata nedatorată. Aceste dispoziții fac trimitere, sub aspectul regulilor aplicabile restituirii, la art. 1.635-1.649 din Codul civil. Se realizează, astfel, o aplicare a dispoziţiilor art. 1.635 alin. (1) din Codul
civil, potrivit căruia restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv. Problema care se ridică de această dată privește momentul de la care curge dobânda datorată asupra sumelor achitate în executarea primei otărâri, anulate ulterior de către curtea de apel. Momentele de la care se datorează dobânzi pentru plata efectuată sunt, în opiniile formulate:
a) Momentul punerii în întârziere
Astfel, se observă că art. 1.522 (1) din Codul civil consacră regula („Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată”), de la care art. 1.523 prevede, ca excepție, ipotezele în care debitorul este de drept în întârziere. „Debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege”, între care și în executarea unei hotărâri judecătorești care, prin efectul art. 274 din Codul muncii, are caracter executoriu.
b) Momentul efectuării plății
În opinia care consideră că acesta este momentul din care curg dobânzile se arată că, de vreme ce hotărârile judecătoreşti nedefinitive are un caracter provizoriu, plata era „datorată” doar sub rezerva menţinerii hotărârii date de prima instanţă. Dobânzile urmăresc să compenseze prejudiciul suferit de angajator prin efectuarea unei plăți în temeiul unui act ce avea să fie desființat, accipiens beneficiind de un beneficiu prin păstrarea contravalorii fructelor în detrimentul angajatorului care, până la pronunțarea hotărârii definitive, a fost lipsit de folosința respectivei sume de bani. Cu toate acestea, se observă că accipiens nu poate fi considerat că a fost de rea-credință când a acceptat o plată efectuată în baza unui titlu executoriu, astfel încât dispozițiile art. 1.645 alin. (2) nu pot fi aplicate. Împrejurarea că acesta cunoștea caracterul litigios al titlului nu poate conduce la identificarea unei rele-credințe în conduita acestuia de a accepta plata și nici nu înlătură caracterul executoriu al acelui titlu. Astfel, plata, care era datorată la momentul efectuării ei, va deveni nedatorată abia în momentul prin desființării titlului în baza căruia a fost efectuată.
În plus, se observă că nu se solicită restituirea întregii sume plătite, ci doar a unei diferenţe, ce se va stabili abia prin hotărârea instanței de apel.
c) Momentul desfiinţării parţiale a titlului executoriu, prin pronunţarea deciziei Curţii de apel
Din acest moment debitul a devenit cert, iar caracterul nedatorat al plății i-a devenit cunoscut lui accipiens, după cum abia acum el va cunoaște cuantumul exact al sumei nedatorate, raportat la suma integrală plătită. Acesta este momentul în care buna-credință a angajatului a luat sfârșit.
Formatorii INM susțin că acesta din urmă este momentul din care sunt datorate dobânzile. Pornind de la cele statuate în Decizia nr.15 din 20 iulie 2020, Înalta Curte de Casație şi Justiție, în sensul aplicabilităţii dispoziţiilor art. 1.341-1.344 din Codul civil, devin aplicabile şi prevederile art.1.635 – 1.649 C.civ. la care fac trimitere prevederile art.1.344 C.civ.
Potrivit art. 1645 alin. (2) C.civ., „[a]tunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura”. Dobânda este un fruct civil în sensul art. 548 alin. (4) C.civ.
Or, încasând suma de bani cu titlu de drepturi salariale în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, angajatul nu poate fi considerat în nici un caz de rea-credinţă. La momentul încasării sumei aceasta nici nu era necuvenită în sensul art. 256 alin. (1) din Codul muncii. Ea devine necuvenită la momentul la care hotărârea judecătorească a fost desființată în calea de atac. Abia după acel moment, dacă angajatul nu restituie suma, este considerat de rea-credinţă, deţinând suma de bani fără temei şi cunoscând această împrejurare. Şi în acest caz sunt aplicabile dispoziţiile art. 1535 alin. (1) Cod civil.
Cu unanimitate, participanţii au agreat opinia formatorilor INM, conform căreia dobânzile sunt datorate de la momentul desființării titlului executoriu prin pronunțarea deciziei curții de apel.
