Prin Decizia nr. 64/02.10.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. 3556/103/2022/a1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
„Dacă în procedura prevăzută de articolul 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, precum și de articolul 150 alin. (5) din Codul de procedură penală, sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică este obligatorie în cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul să poată folosi dispozitive tehnice de înregistrare, aceste dispoziții legale instituind o procedură specială derogatorie de la dispozițiile art.139 din Codul de procedură penală, în cauză existând un mandat de supraveghere tehnică, emis anterior în temeiul acestor din urmă dispoziții” şi stabileşte următoarele:
În procedura prevăzută de articolul 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, precum și de articolul 150 alin. (5) din Codul de procedură penală, sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică este obligatorie în cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul să poată folosi dispozitive tehnice de înregistrare, chiar dacă există un mandat de supraveghere tehnică de aceeaşi natură emis anterior, aceste dispoziții legale instituind o procedură specială, derogatorie de la prevederile art.139 din Codul de procedură penală”.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit faptul că un colaborator autorizat nu poate fi investit să poarte tehnică de înregistrare și să efectueze înregistrări sub îndrumarea organelor de urmărire penală, decât atunci când în prealabil, se obțiune un mandat special din partea judecătorului de drepturi și libertăți în conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (3) cod proc.pen. și art. 150 alin. (5) cod proc.pen.
În acest sens, art. 148 alin. (3) cod proc.pen. prevede faptul că „în cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obține fotografii sau înregistrări audio si video, sesisează judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică. Dispozițiile art. 141 se aplică în mod corespunzător”.
Art. 150 alin. (5) cod proc.pen. prevede faptul că „punerea în executare a acestor măsuri se consemnează într-un proces verbal care conține: datele la care măsura a început și s-a încheiat, date cu privire la persoanele care au desfășurat activitățile autorizate, descrierea dispozitivelor tehnice utilizate în cazul în care s-a autorizat de către judecătorul de drepturi și libertăți, folosirea mijloacelor tehnice de supraveghere, identitatea persoanelor cu privire la care a fost pusă în aplicare măsura”.
Dacă acest lucru este suficient de inteligibil pentru toți cei cărora această normă li se adresează, totuși, efectele juridice care se produc în cauzele în care o astfel de autorizare din partea judecătorului de drepturi și libertăți lipsește, sunt extrem de diferite.
Astfel, în practica judiciară, am identificat 5 situații juridice, dintre care 4 sunt total diferite, după cum urmează:
1. Încheierea penală a Curții de Apel București, din 20.12.2023 în dosar 17640/3/2022/a1 s-a reținut că „în cauză procurorul nu a urmat procedura specială instituită prin dispozițiile art. 148 alin. (3) cod proc.pen. se va reține că înregistrările ambientale efectuate de către colaboratori cu excluderea examenului de proporționalitate și subsidiaritate efectuat de judecătorul de drepturi și libertăți și în lipsa autorizării acestuia, sunt nule absolut, autorizarea fiind dată de către procuror care nu avea această competență legală, deci de către un organ necompetent. Or, potrivit art. 281 alin. (1) lit. „b” ind. 1 cod proc.pen., determina întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind competența materială și competența după calitatea persoanei a organului de urmărire penală”.
2. Încheierea penală cu nr. 1800/111/2020/a1 a Tribunalului Bihor din 04.12.2020 s-a reținut că „activitatea colaboratorului realizată cu depășirea acestora are un caracter nelegal, nelegalitate sancționabilă cu nulitate absolută în condițiile în care, competența de a autoriza efectuarea de înregistrări audio, aparținea exclusiv judecătorului de drepturi și libertăți. În cauza de față, lipsește acest act de dispoziție, nefiind aplicabile dispozițiile art. 102 alin. (3) cod proc.pen. care reglementează nulitatea actului prin care s-a autorizat obținerea de probe, actul de autorizare fiind inexistent, situație în raport de care se apreciază că sunt incidente doar dispozițiile art. 102 alin. (2) privind excluderea probelor obținute nelegal, nelegalitate derivând din lipsa actului de autorizare ce ar fi treubit să emane doar de la judecătorul de drepturi și libertăți. Drept urmare, în baza art. 102 alin. (2) cod proc.pen. raportat la art. 280 și 282 cod proc.pen. vor fi excluse ca nelegal obținute prin raportare la art. 148 alin. (10) și (3) cod proc.pen. următoarele mijloace de probă…”.
3. Într-o altă notă, prin încheierea penală din 21.12.2023 pronunțată în dosarul cu nr. 2138/30/2022, Curtea de Apel Timișoara a reținut că „natura juridică a nulității care intervine ca urmare a nerespectării de către procuror a dispozițiilor art. 148 alin. (3) cod proc.pen., Curtea analizând dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv dispozițiile art. 281, art. 282 cod proc.pen., coroborat cu dispozițiile art. 140, art. 148 alin. (3) cod proc.pen., constată că este incident un caz de nulitate relativă”.
4. Încheierea Curții de Apel Bacău, prin care s-a admis pe 15 noiembrie 2023 aceeași excepție într-o altă cauză, dispunându-se:
„în baza art. 281 alin. 1 lit b Cprpen constată nulitatea absolută a dispoziţiei procurorului de la pct. 4 din dispozitivul Ordonanței din data de 16.12.2021(dup vol. VII, fl. 7, pag. 8 a ordonanţei), precum şi a considerentelor din această ordonanţă ce conţin referiri la înregistrări ambientale. În baza art. 281 alin. 1 lit b Cprpen constată nulitatea absolută a înregistrărilor ambientale audio (atât a procedeelor probatorii, cât şi a mijloacelor de probă administrate) realizate de investigatorul sub acoperire în baza Ordonanței din data de 16.12.2021, în lipsa mandatului de supraveghere tehnică emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi conform art. 148 alin 3 Cprpen. În baza art. 102 alin. 2 şi 3 C.p.p. dispune excluderea de la dosar a înregistrărilor ambientale audio (suporţi optici şi procese verbale de redare în formă scrisă a convorbirilor înregistrate ambiental, şi a proceselor verbale întocmite în baza art. 150 alin 5 Cprpen ) realizate la: – data de 17.12.2021 – procese verbale aflate la fl. 12-13, 19-21 vol VII dup nr. 1056/P/2022; şi suport optic DVD -R nr.4/D.G.A.-C1/2022, (probă digitală) – data de 18.12.2021 – procese verbale aflate la fl. 14-15, 22-26 vol VII dup nr. 1056/P/2022; şi suport optic DVD -R nr. 5/D.G.A.-C1/2022, (probă digitală) – data de 20.12.2021 – procese verbale aflate la fl. 16-17, 27-37 vol VII dup nr. 1056/P/2022; şi suporţi optici DVD -R nr. 6/D.G.A.-C1/2022 şi DVD -R nr. 7/D.G.A.-C1/2022 (probe digitale) *”.
5. Încheierea nr. 6/CP din 11 ianuarie 2023 în dosar 760/110/2021/a1 pronunțată de Curtea de Apel Bacău unde s-a reținut faptul că „pentru toate aceste motive, constatând că în cauză procurorul nu a urmat procedura specială instituită prin dispozițiile art. 148 alin. (10) Cod proc.pen., rap. la art. 148 alin. (3) Cod proc.pen., va reține că înregistrările ambientale audio efectuate de către colaboratorul Cârlan Andrei, cu eludarea examenului de proporționalitate și subsidiaritate efectuat de judecătorul de drepturi și libertăți, și în lipsa autorizării acestuia, sunt nule absolut, autorizarea fiind dată de către procuror în baza unui mandat de supraveghere tehnică emis anterior de către judecătorul de drepturi și libertăți conform art. 139 cod proc.pen., procuror care nu avea această competență legală, deci de către un organ necompetent.
Or, potrivit art. 281 alin. (1) lit. „b” cod proc.pen., „determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind (b) competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente”.
Astfel, vom observa că această chestiune a fost tranșată de către cele cinci instanțe în patru modalități diferite. Practic, doar în două situații s-a apreciat că în cauză ar fi vorba de o cauză de nulitate absolută prin raportare la normele de competență care reglementează activitatea organului de urmărire penală, respectiv art. 281 alin. (1) lit. „b1” cod proc.pen.
În acest context, trebuie punctat faptul că o astfel de nulitate poate fi invocată doar până la închiderea procedurii de cameră preliminară conform art. 281 alin. (4) lit. „a” cod proc.pen.[1] Or, în situația de față, există cauze pendinte care se află trecute de această faza procesuală, decizia nr. 64 din 2 oct. 2023 publicată în M.Of. surprinzând diferite cauze în stadii procesuale mult avansate.
Considerăm că din această perspectivă dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. „b1” cod proc.pen. rap. la art. 281 alin. (4) lit. „a” cod proc.pen. sunt neconstituționale în măsura în care nu permit invocarea și constatarea nulității absolute în condițiile încălcării de către organul de urmărire penală a normelor de competență funcțională, materială și personală, în orice stare a procesului.
Cu alte cuvinte, alți inculpați care au șansa ca procesul lor să se afle la momentul publicării deciziei nr. 64/2023 în faza procedurii de cameră preliminară, pot obține înlăturarea acestor consecințe nelegale, însă cei care au depășit acest moment, nu mai pot obține corijarea situației lor juridice. Astfel, între cetățenii aflați în situații juridice identice, se naște o inechitate evidentă în condițiile în care invocarea cazului de nulitate absolută grefat pe dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. „b1” cod proc.pen. depinde de faza procesuală în care s-au aflat, la momentul publicării deciziei nr. 64/02.10.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În opinia noastră, acest lucru aduce atingere dreptului constituțional care reglementează egalitatea în fața legii pentru toți cetățenii aflați în situații juridice identice (art. 16 din Constituția României), mai ales în prezenta ipoteză în care elementul esențial este legat de invocarea unei cauze de nulitate absolută (practic o cauză de nulitate menită să garanteze și să ocrotească un drept/interes public).
O astfel de diferență de tratament juridic a fost evidențiată de Curtea Constituțională și prin decizia nr. 222/2023 referitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 159 alin. 3 teza finală Cod penal și ale art. 386 alin. (2) Cod penal, la paragraf 29 arătându-se că „dacă părțile din prima situație au dreptul la împăcare, părțile din a doua situație nu mai au acest drept, pentru că a fost depășit momentul citirii actului de sesizare a instanței. În consecință, părți ale aceleiași infracțiuni au mai multe drepturi în prima situație și mai puține în cea de-a doua. Având în vedere și greutatea efectelor unei împăcări în aceste cazuri, mai ales cu privire la încetarea procesului penal, gravitatea situației și a echivocului nu pot trece neobservate”.
În continuare, aceeași decizie surpinde la paragraf 27 faptul că „o nouă situație juridică ia naștere și astfel se activează noi drepturi pentru părți, inexistente până la acel moment procesual”. Cu alte cuvinte, lucrurile stau la fel și în actuala ipoteză în care, decizia nr. 64/02.10.2023 trasează această cauză de nulitate absolută, însă factorul de invocare și de constatare este aleatoriu pentru cetățenii aflați în situația identică de a le fi fost încălcat dreptul convențional privind protecția vieții private, astfel că doar cei care încă se mai află în procedura de cameră preliminară mai pot invoca cu succes o astfel de excepție întemeiată pe dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. „b1” cod proc.pen. Cei trecuți de această procedură, deși se constată că au fost înregistrați „fără mandat” din partea unui judecător, riscă să fie condamnați pe probele obține prin încălcarea unui drept fundamental, respectiv dreptul la viața privată și de familie prev. de art. 8 din Convenție.
Curtea Constituțională a constatat vicii de neconstituționalitate și în deciziile nr. 573/2011 referitoare la excepția de neconstituționalitatate a dispozițiilor art. 74 ind. 1 din VCP unde s-a reținut faptul că „Curtea constată că prin instituirea momentului procesual ales în textul legal criticat se creează premisele unei discriminări între cetățeni, care, deși se găsesc în situații obiective identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea Fundamentală”. S-a arătat faptul că „în ceea ce privește modul de acordare a beneficiului reglementat de art. 74 ind 1 alin. 1 cod penal, se observă existența unui tratament distinct aplicat învinuiților sau inculpaților cercetați pentru aceleași infracțiuni, care se încadrează în ipoteza normei de incriminare și care pot fi chiar coautori, în funcție de pronunțarea sau nu de către instanța de judecată pe fondul cauzei. Instituirea acestui tratament diferit în funcție de momentul în care instanța de judecată a soluționat cauza în primă instanță nu are o justificare obiectivă și rezonabilă… Tratamentul juridic diferențiat în funcție de acest moment procesual afectează drepturile învinuiților sau inculpaților față de care s-a pronunțat deja o hotărâre judecătorească pe fond, fiind discriminați în raport cu cei care se află în faza de urmărire penală ori în faza de judecată în primă instanță, cu toate că ambele categorii se află în aceeași situație juridică fiind cercetați pentru infracțiuni de prejudiciu identice, comise în aceeași perioadă”.
În același repertoriu se află și decizia Curții Constituționale nr. 1470 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320 ind. 1 cod proc.pen.
Mai departe, într-o altă opinie s-a reținut faptul că inexistența autorizației din partea judecătorului de drepturi și libertăți ar constitui o cauză de excludere automată a probei în temeiul art. 102 alin. (2) cod proc.pen[2].
Nu în ultimul rând, s-a arătat că lipsa unei astfel de autorizații din partea judecătorului de drepturi și libertăți ar constitui doar o cauză de nulitate relativă întrucât nu regăsim situația juridică pliabilă pe ipotezele expres prev. de art. 281 alin. (1) cod proc.pen[3].
Avem mari rezerve în ceea ce privește această ultimă orientare jurisprudențială în condițiile în care urmarea încălcării normei de procedură duce implicit la lezarea unei drept convențional prev. de art. 8 din CEDO (dreptul la viața privată și de familie).
În acest sens, am putea aprecia în aceeași măsură că procurorul poate să efectueze o percheziție domiciliară fără mandat din partea judecătorului de drepturi și libertăți, ipoteza subsumându-se doar unei cauze de nulitate relativă (cu regimul său specfic de invocare și constatare a acesteia, în raport de cauzele de nulitate absolută) ceea ce este evident absurd.
Or, indiferent de situație, este necesar a asigura justițiabilului calea de acces la justiție care să îi permită obținerea înlăturării efectelor unei astfel de încălcări ale drepturilor sale fundamentale în orice stare a procedurii.
De altfel, la nivelul practicii Curții de Justiție Europene s-a stabilit că indiferent de faza procesuală în care se află justițiabilul atunci când se invocă și se constată încălcarea unui drept fundamental (precum dreptul la informare cu privire la o acuzație completă, fără carențe și lacune), legislația trebuie să permită acele resorturi procesuale prin care aceste nelegalități să fie remediate efectiv.
Astfel s-a reținut că indiferent dacă s-a trecut de faza camerei preliminare, cauza fiind chiar în faza procesuală a apelului, este obligatoriu a se constata neregularitatea rechizitoriului cu consecința trimiterii cauzei la parchet pentru formularea unor acuzații clare, precise care să nu influențeze limitele și obiectul judecății.
În cauza C‑282/20 aflată pe rolul CJUE, s-a stabilit prin decizia CJUE din 21 octombrie 2021 faptul că:
1) Articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care nu prevede o cale procedurală ce permite să se remedieze după ședința preliminară într‑o cauză penală neclaritățile și lacunele din conținutul rechizitoriului care aduc atingere dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informații detaliate cu privire la acuzare.
2) Articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2012/13 și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că instanța de trimitere este obligată să efectueze, în măsura posibilului, o interpretare conformă a legislației naționale privind modificarea acuzării care să permită procurorului să remedieze neclaritățile și lacunele din conținutul rechizitoriului în cadrul ședinței de judecată, protejând în același timp în mod activ și real dreptul la apărare al persoanei acuzate. Numai în cazul în care consideră că o interpretare conformă în acest sens nu este posibilă, instanța de trimitere trebuie să lase neaplicată dispoziția națională care interzice suspendarea procedurii judiciare și trimiterea cauzei la procuror pentru ca acesta să întocmească un nou rechizitoriu.
Mai departe, apreciem că nu trebuie pierdut din vedere nici abordarea referitoare la încălcarea normelor de competență funcțională atunci când practic, organul de urmărire penală, deturnează oarecum scopul și funcția judiciară a judecătorului de drepturi și libertăți (care este singurul în măsura să autorizeze o astfel de măsură de supraveghere), situație în care ne-am afla în ipoteza unei nulități absolute cu referire la normele de competență care reglementează activitatea instanței de judecată (și implict a celorlalte funcții judiciare, cu excepția funcției de urmărire penală) conform art. 281 alin. (1) lit. „b” cod proc.pen. Această opinie a fost împărtășită de către Curtea de Apel Băcău în încheierea expusă la pct. 5 aferente situațiilor juridice regăsite în practica judiciară până în acest moment[4].
În opinia noastră, efectul generat prin decizia nr. 64 din 2 oct. 2023 în situațiile în care colaboratorii sau investigatorii sub acopeire, au exercitat activități specifice art. 148 alin. (3) cod proc.pen. în lipsa mandatului special emis de către judecătorul de drepturi și libertăți, este reprezentat de incidența unei cauze de nulitate absolută a procedeului probatoriu, prin raportare la normele de competența funcțională.
Astfel, în primul rând trebuie acceptat faptul că nulitățile absolute, în sistemul nostru de drept procesual penal sunt prevăzute la art. 281 alin. (1) cod proc.pen., fără însă a exclude de plano existența unor nulități absolute virtuale. Practica judiciară a fost constantă în a sancționa cu nulitate absolută situații juridice care intrau în totală contradicție cu drepturile fundamentale, ipoteza care se conturează și cu privire la punerea în executare a unor măsuri de supraveghere în lipsa unui mandat din partea judecătorului de drepturi și libertăți.
Se arată în doctrina faptul că „nulitatea absolută este îndeobște privită ca o supremă garanție a drepturilor procesuale. Finalitatea cauzei de nulitate absolută este aceea de „protejare a unui interes public, și nu a unuia particular[5]”.
ASTFEL, lipsa autorizației speciale în virtutea art. 148 alin. 3 rap. la art. 150 alin. 5 cod proc.pen., ce intră în atribuția funcțională a judecătorului de drepturi și libertăți, face ca acest demers să fie subsumat unei cauze de nulitate absolută, întrucât a fost nesocotită competența funcțională a judecătorului de drepturi și libertăți, procurorul considerând că nu este necesar să obțină o astfel de autorizare, deși avea obligația de a sesiza în acest sens judecătorul de drepturi și libertăți. Practic, se substituie mecanismului de funcționare a justiției, alocându-și drepturi de judecător.
Chiar dacă dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. „a” și „b” menționează că incidența nulității absolute se referă la încălcări ale normelor de competență referitoare la „instanța de judecată”, totuși se acceptă unanim în practica judiciară și doctrină, faptul că în noțiunea de instanță se cuprinde și funcțiile adiacente, exercitate de judecătorul de cameră preliminară sau cel de drepturi și libertăți[6].
În acest sens, la art. 53 cod proc.pen. este reglementată competența funcțională (atribuțiile procesuale) ale judecătorului de drepturi și libertăți, între care la lit. „e” se arată că acesta soluționează „cererile de încuviințare a perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii”.
Tot doctrina a arătat faptul că „acest caz de nulitate absolută (281 alin. 1 lit „b” cod proc.pen.) este incident în caz de nerespectarea normelor de competență funcțională ale primei instanțe, ori ale instanței de control judiciar, judecătorului de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară, respectiv a organelor de urmărire penală[7]”.
Efectele juridice generate de interpretarea sancțiunii în discuție, sunt extrem de importante, întrucât în funcție de aceasta se stabilește regimul de invocare și constatare, precum și efectele pe care le generează.
Astfel, în măsura în care am aprecia că în cauză este vorba de o nulitate absolută în raport de necompetența judecătorului de drepturi și libertăți, sancțiunea poate fi invocată în orice stare a procesului[8], dacă am considera că este o cauză de nulitate absolută în raport de necompetența organului de urmărire penală atunci această nulitate ar putea fi invocată doar până la finalizarea procedurii de cameră preliminară[9], iar dacă am considera că efectul este subsumat unei cauze de nulitate relativă atunci termenul de invocare ar fi până la soluționarea cererilor și excepțiior în primul ciclu procesual[10].
Cea mai importantă și delicată parte a acestei chestiuni juridice este faptul că efectele încălcării unei astfel de norme procesuale, duce implicit la încălcarea drepturilor fundamentale, situația juridică creată materializându-se efectiv într-o încălcare a art. 8 din Convenție, care reglementează dreptul la viața privată, de familie și ocrotirea unui domiciliu.
Pe cale de consecință, apreciem că statul român este dator să trateze această problematică cu cea mai mare seriozitate, în sens contrar putând fi condamnat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mod sistematic, în cauzele în care se permite ca efectele juridice ale înregistrărilor efectuate fără mandat din partea unui judecător, să se producă în dauna justițiabililor.
Astfel, apreciem utilă formularea unei sesizări către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea dezlegării acestei chestiuni de drept în cauzele pendinte, ori promovarea de către Procurorul General al României a unui recurs în interesul legii care să unifice oarecum această practică total neomogenă.
Autori:
– av. dr. Răzvan Doseanu din cadrul Baroului Bihor;
– av. Cosmin Buta din cadrul Baroului Bihor;
[1] Conform art. 281 alin. (4) lit. „a” cod proc.pen. „încălcarea dispozițiilor legale prev. la alin. (1) lit. „b1” poate fi invocată până la încheierea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale”.
[2] Încheierea penală cu nr. 1800/111/2020/a1 a Tribunalului Bihor din 04.12.2020;
[3] Încheierea penală din 21.12.2023 pronunțată în dosarul cu nr. 2138/30/2022 de către Curtea de Apel Timișoara;
[4] Încheierea nr. 6/CP din 11 ianuarie 2023 în dosar 760/110/2021/a1 pronunțată de Curtea de Apel Bacău
[5] În acest sens a se vedea M. Udroiu ș.a. Codul de procedura penală. Comentariu pe articole. Ed. 3, Ed. Ch Beck, București, 2020, pag. 1658.
[6] În a acest sens, se arată la fila 1452 din Sinteze de drept penal. Partea Generală ed. 3 VOL I, M. Udroiu, CH Beck, București 2022, (anexat) faptul că „acest caz de nulitate absolută (281 alin. 1 lit „a”) privește nu numai hotărârile pronunțate în faza de judecată de către instanță, ci și pe cele pronunțate în faza de executare, ori încheierile pronunțate în cursul urmăririi penale de către judecătorul de drepturi și libertăți (de pildă, în materia supravegherii tehnice atunci când judecătorul nu a întocmit sau semnat minuta hotărârii prin care a fost autorizat procedeul probator) sau în faza camerei preliminare, de judecătorul de cameră preliminară”;
[7] M. Udroiu Sinteze de drept penal. Partea Generală ed. 3 VOL II, M. Udroiu, CH Beck, București 2022, fila 1459;
[8] Conform art. 281 alin. (3) cod proc.pen. „încălcarea dispozițiilor legale prev. la alin. (1) lit. b), c) și d) poate fi invocată în orice stare a procesului;
[9] Conform art. 281 alin. (4) lit. „a” cod proc.pen. „încălcarea dispozițiilor legale prev. la alin. (1) lit. „b1” poate fi invocată până la încheierea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale”.
[10] Conform art. 282 alin. (3) cod proc.pen. „nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prev. la alin. (4)” respectiv „până la închiderea procedurii de cameră preliminară dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură”.
