În perioada 15-16 noiembrie 2023 a avut loc, la Bucureşti, Întâlnirea preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului penal şi procesual penal, ocazie cu care s-a pus problema posibilității dispunerii internării nevoluntare în cazul sesizării în vederea înlocuirii/încetării măsurii de siguranță a obligării la tratament medical, potrivit art. 567 alin. (1) lit. c) și d) și art. 568 din Codul de procedură penală, atunci când comisia medico-legală consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea medicală a persoanei într-o instituție sanitară de specialitate, iar aceasta refuză internarea.
Totodată și în continuare, dacă înlocuirea/încetarea măsurii se poate dispune și în lipsa unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei față de care este luată măsura de siguranță a obligării la tratament medical. Nu a fost înaintată practică judiciară neunitară, problema fiind prezentată ca una susceptibilă de a genera practică neunitară; a fost expusă opinia referentului cu privire la problema de drept.
În opinia NM, dacă persoana vizată refuză internarea, nu se va putea dispune luarea măsurii internării nevoluntare, însă cauza va putea fi soluționată chiar și în lipsa expertizei medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei.
Potrivit art. 567 alin. (1) din Codul de procedură penală, unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical este obligată să comunice instanței:
a) dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul;
b) dacă persoana obligată la tratament se sustrage de la efectuarea tratamentului
după prezentare;
c) dacă, din cauza înrăutățirii stării de sănătate a persoanei față de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, este necesară internarea medicală;
d) dacă, datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei față de care s-a luat măsura de siguranță a obligării la tratament medical, efectuarea tratamentului medical nu se mai impune.
În continuare, în aplicarea art. 568 din Codul de procedură penală, primind comunicarea, instanța: în situațiile prevăzute la lit. a) și b) dispune internarea medicală, în situațiile prevăzute la lit. c) și d) dispune efectuarea unei expertize medico- legale cu privire la starea de sănătate a persoanei față de care este luată măsura de siguranță iar, ulterior, după primirea raportului de expertiză medico-legală și a concluziilor medicului de specialitate eventual desemnat de persoana obligată la tratament medical, dispune încetarea/înlocuirea măsurii, atunci când consideră necesar. Astfel, în cazurile prevăzute la lit. a) și b) internarea medicală se dispune tocmai deoarece persoana vizată nu se prezintă sau se sustrage de la executarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical, din motive imputabile, ceea ce generează o stare de pericol (suplimentară) și impune luarea unor măsuri de constrângere. În aceleași cazuri, nu este obligatorie efectuarea unei (noi) expertize medico-legale psihiatrice, de vreme ce înlocuirea măsurii de siguranță nu are loc ca urmare a reevaluării situației medicale, ci pentru a garanta urmarea tratamentului medical.
Dimpotrivă, în cazurile prevăzute la lit. c) și d) internarea medicală se dispune ca urmare a reevaluării situației medicale a persoanei.
Astfel, dispunerea efectuării unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei față de care a fost luată, anterior, măsura de siguranță a obligării la tratament medical este obligatorie, tocmai deoarece înlocuirea/încetarea măsurii se grefează pe situațiile premisă în care, după caz, a avut loc o înrăutățire a stării de sănătate (fiind necesară internarea medicală) sau o ameliorare a acesteia (în raport de care efectuarea tratamentului medical nu se mai impune).
În cazul în care persoana obligată la tratament medical refuză efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, se va putea emite un mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală.
Totodată, dacă pentru executarea mandatului de aducere este necesară pătrunderea fără consimţământ într-un domiciliu sau sediu, instanţa care soluţionează cererea de înlocuire/încetare a măsurii obligării la tratament medical va putea emite un mandat de aducere în acest scop. Aceasta deoarece dispozițiile art. 568 alin. (3) din Codul de procedură penală fac trimitere la cele ale art. 184 alin. (4) din același act normativ, care, la rândul lor, fac trimitere la art. 265 alin. (4)-(9) din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, în lipsa unei trimiteri făcute și la dispozițiile art. 184 alin. (5) din Codul de procedură penală, chiar și în cazul în care comisia medico-legală consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea medicală a persoanei într-o instituție sanitară de specialitate, iar aceasta refuză internarea, nu se va putea dispune luarea măsurii internării nevoluntare.
În aceste împrejurări, expertiza medico-legală va fi efectuată avându-se în vedere înscrisurile medicale și, evenatual, examinarea persoanei realizate prin intermediul măsurilor de constrângere prevăzute de lege (mandat de aducere).
În lipsa aceleiași expertize medico-legale care nu a fost efectuată din motive imputabile persoanei, cauza va fi soluționată avându-se în vedere celelalte probe administrate (înscrisuri medicale, declaraţii ale persoanelor audiate, care pot include rude, medici specialişti, etc., declarația persoanei vizate).
Aceasta din urmă deoarece dispozițiile art. 568 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează doar obligativitatea dispunerii administrării unui anumit mijloc de probă (expertiza medico-legală).
De altfel, și efectuată expertiza medico-legală, în lipsa unei derogări de la dispoziţiile art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, instanţa ar putea înlătura motivat concluziile expertizei, dacă din celelalte probe ar rezulta o altă situaţie.
Dintre cele două cazuri în discuție, o atenție sporită trebuie acordată celui de la lit. c), care se referă la înlocuirea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical.
Aceasta deoarece, spre deosebire de măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, internarea medicală intră în domeniul de aplicare a CEDO, art. 5 parag. 1 lit. e).
Or, potrivit standardului stabilit în materie de jurisprudenţa CtEDO, un individ nu poate fi considerat „alienat“ şi nu poate suferi o privare de libertate, decât dacă sunt îndeplinite cel puţin următoarele trei condiţii: în primul rând, alienarea sa trebuie să fi fost stabilită astfel încât să poată fi probată; în al doilea rând, tulburarea trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să justifice internarea – aşadar, privarea de libertate; în al treilea rând, internarea nu se poate prelungi în mod valabil fără persistenţa acestei tulburări (Winterwerp c. Olandei, hotărârea din 24 octombrie 1979, parag. 39; Filip c. României, hotărârea din 14 decembrie 2006, parag. 56; Stanev c. Bulgariei, hotărârea din 17 decembrie 2012, parag. 145).
