„Unii oameni apar în viaţa ta ca o binecuvântare. Alţii, ca o lecţie…” – Maica Tereza
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, de fiecare dată când… se apropie o (nouă) campanie electorală, îmi aduc aminte de Codul Penal. Mai precis, pentru că nu sunt specialist în Ştiinţe Juridice, „doar” de infracţiunile de înşelăciune şi abuz de încredere. Să vă explic, pe scurt…
La infracţiunea de înşelăciune, Codul Penal spune: „Inducerea în eroare a unei persoane (votantul plătitor de taxe şi impozite – n.m.) prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase (promisiunile electorale ale politicianului X – n.m.) sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate (realizările contra-politicianului Y – n.m.), în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust (salarii, procente din achiziţiile din bani publici, job-uri pentru rude etc. – n.m.) și dacă s-a pricinuit o pagubă (spolierea bugetului statului – n.m.), se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani”.
„Explicaţiile” infracţiunii de înşelăciune din tratatele de Drept sună aşa: „Infracțiunea de înșelăciune sancționează fapte care aduc atingere patrimoniului și care se caracterizează prin aceea că sunt comise cu viclenie. Această caracteristică generală a înșelăciunii presupune unele particularități de ordin criminologic, atât în ce privește tipologia făptuitorului, cât și cea a victimei. Astfel, pe de o parte, autorii unor astfel de infracțiuni dovedesc, de regulă, abilitate, inventivitate și o deosebită capacitate de persuasiune. Pe de altă parte, de cele mai multe ori, comiterea unei înșelăciuni este posibilă printr-o „colaborare” a victimei, care dovedește neglijență sau naivitate în relațiile interumane”. E clar: politicienii sunt vicleni, respectiv abili, inventivi şi persuasivi în a ne minţi, cam din 4 în 4 ani, dar şi noi, votanţii, suntem neglijenţi şi naivi, că-i credem…
La infracţiunea de abuz de încredere, Codul Penal spune: „Însușirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia (bugetul statului, constituit din taxele şi impozitele votantului plătitor sau firmei lui – n.m.), de către cel căruia i-a fost încredințat în baza unui titlu și cu un anumit scop (politicienii-guvernanţi/ edili şi rudele lor – n.m.), ori refuzul de a-l restitui se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.
„Explicaţiile” completează imaginile politicianului viclean şi votantului naiv: „Prin incriminarea abuzului de încredere, legiuitorul a urmărit să protejeze caracteristici importante ale raporturilor patrimoniale, respectiv spiritul de corectitudine și relațiile de încredere, pe care trebuie să se fundamenteze circuitul civil al bunurilor. În acest sens, în doctrina penală s-au făcut următoarele aprecieri: abuz de încredere este, deci, comportarea necorectă, abuzivă și păgubitoare, a celui care, deținând un bun ce i-a fost încredințat de altul pentru a-l păstra sau pentru a-i da o anumită întrebuințare, în disprețul încrederii ce i s-a acordat, trece acel bun în propria sa stăpânire”. Este iarăşi clar: precis, după ce a fost votat, politicianul viclean devine şi dispreţuitor faţă de votantul naiv…
În această… lumină, cred că, puţini sunt politicienii români din ultimii 30 de ani care, la o analiză serioasă, ar scăpa de (cel puţin) o condamnare pentru înşelăciune sau abuz de încredere!…
Dar, din păcate, trăim în continuare în întuneric. Şi continuăm să visăm, cu ochii închişi sau deschişi, la „o ţară ca afară”: relansată economic (sic!), cu infrastructură „beton” şi cercetare „brici”; cu facturi mici şi salarii mari. Iar politicienii ni le promit, încă o dată; că, vorba aceea, nu-i prost cine vinde pielea ursului din pădure; prost e ăla care o cumpără!