Procedura legalizării de semnătură presupune că, la cererea părţii, notarul public poate legaliza semnătura unei persoane (adică garantează faptul că semnătura aparţine într-adevăr
persoanei menţionate ca semnatară a actului respectiv) numai pe înscrisurile pentru care legea nu cere forma autentică ca o condiţie de valabilitate a actului (premisă incidentă şi cu referire la împrumutul de consumaţie). În acest scop, părţile vor prezenta exemplarele înscrisului nesemnate, notarul public va identifica părţile, se va convinge că acestea cunosc conţinutul înscrisului, după care le va cere să semneze în faţa sa toate exemplarele înscrisului. Prin urmare, un înscris sub semnătură legalizată de notarul public nu reprezintă sau nu
este echivalentul unui înscris sub semnătură privată. De asemenea, nici norma prevăzută de Codul de procedură civilă cu privire la îndeplinirea formalității ”bun și aprobat” nu este
aplicabilă pentru un înscris sub semnătură legalizată, art. 275 din Cod fiind incident doar în privința “înscrisurilor sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile.”
Astfel, în mod nelegal, instanța de apel a înlăturat din materialul probator declarația dată sub semnătură legalizată de către pârâtă – din conținutul căreia rezulta atât remiterea
sumei de bani către aceasta, cât și obligația de restituire asumată -, fără a analiza conținutul acesteia, considerând că nu îndeplinește exigențele legale decurgând din art. 275 C.proc.civ. pentru a fi reținută, prin ea însăși, ca doveditoare a contractului de împrumut. Declarația sub semnătură legalizată trebuia să fie analizată și evaluată potrivit naturii
sale juridice, corespunzătoare unei corecte calificări a acesteia din punctul de vedere al condițiilor de formă și, odată depășit impedimentul de ordin formal, conținutul acesteia impunea instanței de judecată luarea în considerare a prevederilor art. 288 C.proc.civ., potrivit cărora ”Înscrisul de recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau inexactă.”
Or, sub aspect probator, actul recognitiv sau de reînnoire a unei datorii are valoarea probatorie autonomă în raport cu actul primordial și face dovada celui dintâi, indiferent dacă
este sau nu însoțit de acesta, iar această putere doveditoare a actului recognitiv, potrivit textului citat, se opune debitorului însuşi, moștenitorilor sau succesorilor în drepturi ai acestuia.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a IV-a civilă, la data de 28.12.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea pârâtei la
restituirea sumei de 50.000 euro, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând echivalentul sumei de 233.100 lei, sumă stabilită la cursul BNR din data de 20.12.2018 (1 euro – 4,6662 lei), reprezentând suma împrumutată și recunoscută de către pârâtă prin înscrisul numit declarație, din data de 13.08.2014, dată la Biroul Notarial Individual X. – încheiere de legalizare de semnătură nr. 38/13.08.2014, precum și obligarea la plata dobânzii legale aferente sumei de 50.000 euro, începând cu data introducerii cererii și până la restituirea integrală a sumei împrumutate.
Prin sentinţa civilă din 22.10.2019, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 50.000 euro, echivalent în lei la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente sumei de 50.000 euro, începând cu data de 28.12.2018 și până la data plății efective.
Prin decizia din 5.10.2020 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelanta pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 2316/2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant A., a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 3.883,5 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat şi taxă judiciară de timbru în apel.
Împotriva deciziei din 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A.
Recurentul-reclamant, în susținerea căii de atac, s-a prevalat de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul susține, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., că instanţa de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage
sancţiunea nulităţii.
În acest sens, se arată că, instanţa de apel a nesocotit principiul contradictorialităţii procesului civil şi nu a dat dovadă de rol activ în soluţionarea apelului promovat de către pârâta B., soluționând apelul în temeiul unui motiv de apel invocat direct în sala de judecată, în timpul concluziilor orale, respectiv prin raportare la caracterul de început de dovadă scrisă al declaraţiei din data de 13.08.2014.
Recurentul învederează că deşi iniţial instanța le-a acordat cuvântul asupra chestiunii noi invocate de către apelanta-pârâtă, în motivare, curtea de apel a argumentat soluţia dispusă prin raportare la prevederile art. 275 şi art. 276 C.proc.civ.
În timpul concluziilor orale asupra apelului, reprezentanta convenţională a apelantei a invocat pentru prima dată, direct în faţa instanței de apel, fără a se fi referit la acest aspect în
cuprinsul motivelor de apel, caracterul de început de dovadă scrisă al declaraţiei din data de 13.08.2014.
În urma invocării acestui nou motiv de apel (asupra căruia se va reveni la capitolul dedicat nerespectării devoluţiunii în apel), curtea de apel a pus în discuţia părţilor existenţa sau nu a caracterului de început de dovadă scrisă al declaraţiei în litigiu.
Nicio clipă însă instanța de apel nu a pus în discuţia părţilor incidenţa prevederilor art. 275 şi art. 276 C.proc.civ., ci doar a dispoziţiilor art. 310 din același cod. Potrivit art. 14 alin. (2) C.proc.civ., părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.
Prin urmare, chiar şi în ipoteza în care s-ar considera că motivul invocat de apelantă, direct în timpul concluziilor orale, ar avea în vedere doar aprecierea probelor, şi nu ar reprezenta un adevărat motiv de apel, care ar fi trebuit invocat prin cererea de apel, în aprecierea recurentului, instanţa era obligată să acorde un nou termen de judecată, chiar şi din oficiu, pentru respectarea principiului contradictorialităţii, în sensul celor citate din cuprinsul art. 14 alin. (2) C.proc.civ.
Necomunicarea în timp util a tuturor motivelor ce stau la baza apelului promovat de către apelanta, coroborată cu rămânerea în pronunţare a asupra apelului şi cu soluţionarea apelului strict prin raportare la caracterul de început de dovadă al declaraţiei în litigiu, reprezintă împrejurări ce au condus la o soluţie nelegală, dată cu încălcarea contradictorialităţii procesului civil, respectiv la o decizie ce trebuie casată.
Pe de altă parte, recurentul arată că, potrivit art. 14 alin. (6) C.proc.civ., instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii a părților.
Recurentul consideră că instanța de apel a nesocotit și dispozițiile legale anterior citate, având în vedere că decizia pronunțată a fost argumentată prin raportare la texte legale ce nu au
fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, respectiv prin raportare la prevederile art. 275 şi art. 276 C.proc.civ.
Omisiunea de a pune în discuţie incidenţa prevederilor art. 275 şi art. 276 C.proc.civ., coroborată cu argumentarea soluţiei dispuse prin decizia recurată, au adus atingere dreptului la
apărare al recurentului-reclamant, ceea ce este de natură a-i fi cauzat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în vederea administrării de probe.
Suplimentar față de cele invocate, recurentul impută instanței de apel și încălcarea prevederile art. 22 alin. (2) C.proc.civ., potrivit căruia judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri
temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.”
Or, modul în care instanţa de apel a înţeles să soluţioneze calea de atac promovată de apelanta B., încalcă norme de procedură a căror nesocotire atrage nulitatea, în speţă, fiind
incident, și din această perspectivă, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.
Chiar dacă, în conformitate cu prevederile art. 254 alin. (6) C.proc.civ. părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au
propus şi administrat în condiţiile legii, recurentul consideră că, faţă de momentul la care a fost invocat motivul de apel ce a stat la baza admiterii căii de atac promovate de pârâtă, respectiv dezbaterile orale, judecătorii curţii de apel ar fi trebuit să stăruie pentru a preveni orice greşeală în cauză şi să manifeste rol activ în vederea aflării adevărului în cauză.
Recurentul arată că nu a fost întrebat dacă dorește să administrez alte probe, ci singura întrebare venită din partea instanței de apel, cu privire la motivul de apel invocat în cadrul
concluziilor orale (motiv reprezentat de caracterul de început de dovadă scrisă al declaraţiei în litigiu), a fost aceea cu privire la existenţa sau inexistenţa vreunui alt înscris, fără ca instanța să aibă cu adevărat rol activ și să pună în discuţie necesitatea unui interogatoriu din oficiu ori a administrării probei testimoniale.
Pe temeiul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul susține că decizia este dată cu încălcarea normelor de drept material. Prin decizia recurată, instanţa de apel, în mod nelegal a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei contractului de împrumut încheiat între părţi. Pentru a reţine în acest sens, curtea de apel a calificat declaraţia dată de către pârâtă în faţa notarului public la data de 13.08.2014, ca fiind doar un început de dovadă scrisă, concluzionând de aici că prin aceasta nu s-a făcut dovada existenţei contractului de împrumut de consumaţie. Recurentul consideră că instanţa de apel a interpretat și a aplicat greșit dispoziţiile art. 2158 şi urm. din Codul civil.
Astfel, potrivit art. 2158 împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate.
(2) Atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu profesional, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legale privind instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare.
Prin împrumutul de consumaţie se înțelege acel contract prin mijlocirea căruia o persoană numită împrumutător transmite proprietatea unei sume de bani sau altor bunuri fungibile şi
consumptibile prin natura lor, către o altă persoană numită împrumutat, cu obligaţia acesteia din urmă de a restitui aceeaşi sumă de bani sau aceeaşi cantitate de bunuri, de aceeaşi natură şi aceeaşi calitate, la împlinirea termenului contractual sau, în lipsă de termen, după o anumită perioadă de timp.
Or, arată recurentul, în speță, prin declaraţia dată sub semnătură legalizată de către intimată, la data de 13.08.2014, aceasta s-a obligat ca până la data de 31.12.2015 să-i restituie
suma de 50.000 euro. De asemenea, intimata a mărturisit în cuprinsul declaraţiei în litigiu că a primit de la reclamant suma de 50.000 euro, chestiune ce dovedeşte remiterea de către recurentul-reclamant a sumei împrumutate intimatei.
În aceste condiții, declaraţia intimatei din care rezultă că a primit de la recurent suma de bani menționată în cuprinsul acesteia trebuia avută în vedere de către instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât la data declaraţiei nu era în vigoare Legea nr. 70/2015, lege ce obligă în prezent ca aproape orice sumă de bani să facă obiectul unui transfer bancar.
Practic, pentru a se putea vorbi despre un contract de împrumut de consumaţie, trebuie dovedită remiterea sumei împrumutate, chestiune care în speță, se desprinde din chiar cuprinsul
declaraţiei. Lipsa menţiunii „bun şi aprobat” din cuprinsul unei declaraţii ce a trecut prin filtrul notarului public, nu poate echivala cu inexistenţa unui contract de împrumut de consumaţie, legalizarea semnăturii părții declarante de către notarul public acordând înscrisului un caracter mult mai puternic decât al unui act sub semnătură privată obişnuit ori a unuia ce poartă menţiunea „bun şi aprobat”.
În opinia recurentului, declaraţia intimatei din data de 13.08.2014 se coroborează cu mărturisirile acesteia, având în vedere că aceasta a afirmat în repetate rânduri, în cererea de apel,
că a primit bani de la reclamant, dar instanţa de apel nu a luat în seamă aceste mărturisiri, crezând-o pe cuvânt pe apelanta că aceasta ar fi fost acordate în alt interval de timp.
Se mai arată de către recurent că în cuprinsul paragrafului 2 al paginii 4 din cadrul cererii de apel, intimata-pârâtă a susţinut că ”…suma nominală primită nu poate fi restituită prin
obligarea pârâtei la plata a 50.000 euro plus dobânzi legale, aceasta nefiind primită în realitate, părțile neconvenind prin declaraţie nimic altceva decât o datorie pretinsă de către intimat, nu și condiţii de acordare, plăţi eventual eşalonate, garanţii etc… ” Recurentul susține că este cât se poate de evident că pentru încheierea valabilă a unui împrumut de consumaţie, legiuitorul nu prevede ad validitatem ca împrumutul să fie însoțit si de garanţii, condiţii de acordare, eşalonări etc., întrucât art. 2158 alin. (l) din Codul civil defineşte împrumutul ca fiind contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate, situaţie față de care cele menţionate în declaraţia notarială din data de 13.08.2014 fac pe deplin dovada existenței, între recurent şi intimată, a unui împrumut de consumaţie pentru suma de 50.000 euro, împrumut ce trebuia restituit de către aceasta cel mai târziu la data de 31.12.2015.
Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că apelul nu a fost soluționat în baza unui motiv de apel invocat direct în concluziile orale, contrar celor susținute de recurent, că instanța de apel a respectat principiul contradictorialității și cel al rolului activ, că a invocat în fața instanței de apel, prin motivele de apel, nulitatea absolută a declarației pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, arătând, pe larg, că prin decizia recurată s-a dat o corectă și legală dezlegare raporturilor juridice deduse judecății.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum și la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul
declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează. Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurentul-reclamant susține, în primul rând, că instanța de apel a analizat și admis apelul pârâtei în baza unui motiv de apel invocat direct în concluziile orale (anume, susţinerea referitoare la valoarea de început de dovadă scrisă a declarației din 13.08.2014, date de intimată în faţa notarului public, sub semnătură legalizată), fără ca acesta să fi fost pus în discuția părților, cu încălcarea principiului contradictorialității, al dreptului la apărare și al rolului activ al instanței. În plus, se arată de către recurent că deși s-a dat cuvântul părților cu privire la acest motiv nou de apel, nu s-a pus în dezbaterea lor și incidența prevederilor art. 275 și art. 276 C.proc.civ., ci doar a dispozițiilor art. 310 din același cod.
Analizând aceste critici prin care recurentul tinde la demonstrarea încălcării unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității deciziei recurate, întrucât eventualul caracter fondat al acestora ar fi de natură a crea recurentului o vătămare procesuală care nu ar putea fi altfel remediată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.
Se reține că pârâta, prin motivele de apel, a dezvoltat ample argumente de fapt și de drept prin care contesta valoarea probatorie a declarației nr. 38/13.08.2014 date sub semnătură
legalizată în fața notarului public și pe care prima instanță, pe baza unor considerente sumare, a apreciat-o ca fiind suficientă pentru dovedirea raporturilor contractuale dintre părți
corespunzătoare unui împrumut de consumație, motiv pentru care a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată, dispunând obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei de 50.000 euro (în echivalent lei, la data plății), precum și a dobânzii legale aferentei acestei sume, cu începere de la data de 28.12.2018 (data introducerii acțiunii) și până la plata efectivă. Totodată, din cuprinsul motivelor de apel, se constată că rezultă cu evidență împrejurarea că apelanta-pârâtă a invocat faptul că respectiva declarație notarială nu echivalează cu o convenție, nu ține loc de contract de împrumut de consumație, astfel că reclamantul nu putea obține exclusiv în baza ei obligarea pârâtei la restituirea sumei de 50.000 fără a se corobora această declarație cu alte înscrisuri doveditoare referitoare la existența contractului de împrumut și a sumei efectiv remise sau împrumutate.
Mai mult decât atât, prin aceleași motive de apel, apelanta pârâtă a solicitat instanței de apel să pună în vedere intimatului-reclamant să depună la dosar toate înscrisurile doveditoare
referitoare la împrumutul pe care pretinde că i l-a acordat, precum și orice alte dovezi din care să reiasă că acesta deținea el însuși suma pe care susține că a împrumutat-o pârâtei.
Față de aceste constatări, Înalta Curte reține că discutarea caracterului de început de dovadă scrisă a declarației pârâtei sub semnătură legalizată din data de 13.08.2014 nu a constituit
un motiv de apel nou sau o susținere nouă făcută în cadrul concluziilor orale ale apelantei, la momentul dezbaterii apelului pe fond, la termenul din 21.09.2020, ci a constituit dezbaterea orală a celor invocate în scris în cuprinsul memoriului de apel, cu deplina respectare a limitelor devoluțiunii stabilite prin motivele de apel, potrivit regulii tantum devolutum quantum apellatum reglementate de art. 477 C.proc.civ., contrar celor reținute de instanța de apel (potrivit succesiunii mențiunilor din practicaua încheierii de dezbateri).
Pe de altă parte, chiar în cadrul dezbaterii motivelor de apel instanța a pus în vedere și intimatului-reclamant a se referi distinct la susținerile apelantei în sensul că declarația din 13.08.2014 are valoare cel mult de început de dovadă scrisă, susțineri care, astfel cum s-a arătat, au fost invocate prin cererea de apel.
Atare derulare a dezbaterilor în fața instanței de apel este invocată și de către recurent prin motivele de recurs, însă, acesta a susținut în mod contradictoriu, pe de o parte, că această
susținere a pârâtei a lipsit din motivele de apel, iar pe de altă parte, că și dacă această apărarea a pârâtei nu ar fi calificată drept un motiv nou de apel, curtea de apel, potrivit prevederilor art. 13, 14 și 22 C.proc.civ., pentru respectarea dreptului său la apărare, a principiului contradictorialității și al rolului activ, ar fi trebuit din oficiu să dispună amânarea judecării cauzei. Înalta Curte va înlătura ca nefondate aceste critici ale recurentului, întrucât curtea de apel a soluționat cauza cu respectarea limitelor determinate de ceea ce s-a apelat (având în vedere susținerile pârâtei făcute prin cererea de apel), astfel încât, nefiind luat în analiză un motiv nou de apel (cu atât mai puțin de ordine publică), nu era antrenată obligația instanței de apel a dispune amânarea judecării cauzei pentru a da posibilitatea intimatului reclamant să ia cunoștință despre acesta și să își organizeze apărarea în raport de acest pretins nou motiv de apel. Or, contradictorialitatea și dreptul la apărare, referitoare la chestiunea analizată, au fost asigurate prin comunicarea motivelor de apel și posibilitatea formulării întâmpinării de către intimat la cererea de apel, precum și în cadrul dezbaterii pe fond a apelului.
În același context, recurentul-reclamant susține că instanța de apel nu a pus în discuția părților incidența prevederilor art. 275 (formalitatea ”bun și aprobat”) și art. 276 (sancțiunea
nerespectării formalităților speciale) C.proc.civ., ci doar a celor de la art. 310 din același cod (începutul de dovadă scrisă). Și această susținere este nefondată, întrucât evaluarea înscrisului declarație sub semnătură legalizată din 13.08.2014 (și) pe temeiul rigorilor prevăzute de art. 275 și 276 C.proc.civ. a avut loc în cadrul raționamentului logico-juridic al instanței de apel prezentat în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.
De altfel, evaluarea înscrisului menționat prin prisma art. 275 și 276 C.proc.civ., referitoare la formalitatea ”bun și aprobat”, urmată de analizarea eventualei incidențe a sancțiunii
procedurale ce intervine în cazul nerespectării acestei formalități speciale prevăzute de lege în privința contractelor unilaterale, astfel cum este și contractul de împrumut de consumație, constituiau premisele necesare pentru verificarea incidenței art. 310 C.proc.civ., dar și o etapă intermediară a raționamentului redat de instanţă în motivarea deciziei.
Astfel, dacă instanța de apel a reținut că declarația din 13.08.2014 nu poate fi calificată drept contract de împrumut, în mod necesar, în aplicarea principiului conversiunii actelor juridice civile și potrivit dispozițiilor legale incidente, s-a luat în considerare aplicarea prevederilor art. 310 C.proc.civ., anume, calificarea acesteia drept un început de dovadă scrisă.
Drept urmare, contrar susținerilor recurentului, curtea de apel nu avea obligația de a pune în dezbaterea părților aspectele de drept pe baza cărora a argumentat soluția pronunțată și a
realizat analiza juridică în cauză, acestea fiind de esența considerentelor deciziei judecătorului cauzei și a rolul instanței de judecată în înfăptuirea justiției, anume, soluționarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel cum stabileşte art. 22 alin. (1) C.proc.civ.. În acest context, Înalta Curte apreciază că instanța de apel nu a încălcat nici prevederile
art. 14 alin. (6) C.proc.civ., cum nefondat susţine recurentul. Urmează a fi constatat ca fondat cel de-al doilea motiv de recurs susținut de recurent pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., având însă în vedere următoarele circumstanţieri.
Astfel, Înalta Curte reține că în cadrul acestui motiv de recurs unele dintre criticile formulate se impun a fi analizate pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.
5, având în vedere că sub imperiul noului Cod de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, sediul materiei pentru dovedirea actelor juridice civile (probele) îl reprezintă legea
procesuală, spre deosebire de ansamblul reglementărilor anterioare, în care, regulile pentru probarea actelor juridice civile erau integrate în Codul civil. Pe de altă parte, recurentul-reclamant a invocat faptul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează împrumutul de consumație – art. 2158 și urm. din Codul civil -, critici încadrabile în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. Conform art. 2158 C.civ.: ”(1) Împrumutul de consumație este contractul prin care
împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură şi calitate. (2) Atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu profesional, nu îi
sunt aplicabile dispoziţiile legale privind instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare.” Pornind de la această definiție legală a contractului de împrumut de consumație rezultă că acesta este un contract real, în sensul art. 1174 alin. (4) C.civ., întrucât pentru însăși validitatea sa este necesară remiterea bunului împrumutat.
Totodată, contractul de împrumut de consumație este un contract unilateral, conform art. 1171 C.civ., chiar dacă este cu titlu oneros (de exemplu, împrumutul cu dobândă), întrucât, din momentul încheierii lui, dă naștere la obligații doar pentru împrumutat căruia îi revine atât obligația de restituire, cât și cea de plată a dobânzii (în cazul contractului cu titlu oneros), în timp ce împrumutătorul nu are obligații izvorând din contract, deoarece predarea lucrului împrumutat nu ține de efectele contractului, ci de însăși nașterea sa valabilă, fiind intrinsecă încheieri contractului. Înalta Curte constată că și instanța de apel a identificat corect caracterele juridice ale contractului de împrumut de consumație, reținând, pe de altă parte că, potrivit art. 2165 rap. la art. 2157 alin. (1) C.civ., că împrumutul de consumație încheiat în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu în condițiile legii, în cazul încetării prin decesul împrumutatului sau prin expirarea termenului.
Pe de altă pare, din interpretarea a contrario a dispozițiilor art. 309 alin. (2) C.proc.civ., curtea de apel a reținut că împrumutul de consumație se poate dovedi doar prin înscrisuri, astfel că, a procedat la evaluarea declarației date de intimata-pârâtă la 13.08.2014 sub semnătură legalizată, declarație exhibată de către reclamant pentru dovedirea raporturilor contractuale dintre părţi.
Efectuând această analiză, prin invocarea dispozițiilor legale pe care le-a considerat incidente, curtea de apel a concluzionat că declarația menționată nu reprezintă un înscris autentic,
după cum nu reprezintă nici înscris sub semnătură privată, din cauza absenței mențiunii ”bun și aprobat”, astfel cum impune art. 275 C.proc.civ., însă, aceasta poate fi considerată un început de dovadă scrisă, în sensul art. 310 C.proc.civ., concluzie enunțată după evocarea și a dispozițiilor art. 148 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici, norme ce reglementează legalizarea semnăturii și a sigiliilor.
Astfel, s-a conchis că declarația sub semnătură legalizată reprezintă un început de dovadă scrisă care poate face dovada raportului juridic de împrumut de consumaţie numai dacă este
completată cu alte mijloace de probă, inclusiv martori, potrivit art. 309 alin. (4) pct. 2 C.proc.civ. În absenţa unor probe suplimentare în sensul celor menționate, curtea de apel a reținut că nu s-a făcut dovada contractului de împrumut de consumaţie, apreciind că declaraţia din 13.08.2014 nu este suficientă prin ea însăşi pentru dovedirea acordului de voinţă al părţilor. Instanța de apel a concluzionat că, în absenţa dovedirii contractului, nu mai este necesară analiza dovedirii predării banilor, ca fapt material, fiind un aspect de validitate a actului juridic, însă subsidiar încheierii lui.
Recurentul reclamant contestă această concluzie instanței de apel în sensul calificării declarației din 13.08.2014 ca fiind doar un început de dovadă scrisă, întrucât, din conținutul ei
rezultă atât încheierea contractului de împrumut (predarea/remiterea sumei de 50.000 euro către intimata-pârâtă), cât și obligația pe care și-a asumat-o la restituirea sumei până la data de 31.12.2015.
În plus, recurentul susține că și pe parcursul soluționării cauzei intimata-pârâtă a mărturisit în repetate rânduri, inclusiv în cererea de apel, că a primit bani de la reclamant, dar
curtea de apel nu a luat în seamă aceste mărturisiri și nu le-a coroborat cu declarația din 13.08.2014.
Înalta Curte reține a fi fondate aceste critici ale recurentului, în sensul că, instanța de apel în mod nelegal a stabilit că remiterea sumei împrumutate nu este de esența contractului de
împrumut, cu ignorarea caracterului real al împrumutului de consumație, având în vedere că fără predarea bunurilor împrumutate, acesta nu poate fi considerat născut, predarea lucrului fiind intrinsecă încheierii contractului, astfel cum deja s-a arătat.
Ca atare, tradițiunea lucrului împrumutat este o condiție ad validitatem a împrumutului de consumație, în sens de negotium juris (act juridic). Din perspectiva cerințelor de formă (sau ad probationem), Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că acesta poate fi încheiat fie prin înscris autentic, fie prin înscris sub semnătură privată.
Deși niciuna dintre părțile cauzei nu a susținut că acest înscris are valoarea unui înscris autentic, instanța de apel a procedat la evaluarea declarației și din această perspectivă, infirmând caracterul de înscris autentic al declarației, pentru ca în cele din urmă să concluzioneze că declarația dată de intimata-pârâtă sub semnătură legalizată la 13.08.2014, nu îndeplinește exigențele legale (decurgând din art. 275 C.proc.civ.) pentru a fi reținută, prin ea însăși, ca doveditoare a contractului de împrumut de consumație.
Înalta Curte constată însă că deși a identificat și citat în mod corect procedura notarială a legalizării de semnătură (art. 148 din Legea nr. 36/1995), curtea de apel s-a oprit la calificarea acestei declarației în analiză ca fiind un înscris sub semnătură privată. Este de reținut că procedura legalizării de semnătură presupune că, la cererea părţii,
notarul public poate legaliza semnătura unei persoane (adică garantează faptul că semnătura aparţine într-adevăr persoanei menţionate ca semnatară a actului respectiv) numai pe înscrisurile pentru care legea nu cere forma autentică ca o condiţie de valabilitate a actului (premisă incidentă şi cu referire la împrumutul de consumaţie).
În acest scop, părţile vor prezenta exemplarele înscrisului nesemnate, notarul public va identifica părţile, se va convinge că acestea cunosc conţinutul înscrisului, după care le va cere să semneze în faţa sa toate exemplarele înscrisului. Prin urmare, date fiind aceaste diferențe de regim juridic, rezultă că un înscris sub semnătură legalizată de notarul public nu reprezintă sau nu este echivalentul unui înscris sub semnătură privată.
Mai departe, nici norma prevăzută de Codul de procedură civilă cu privire la îndeplinirea formalității ”bun și aprobat” nu este aplicabilă pentru un înscris sub semnătură legalizată, art. 275 din Cod fiind incident doar în privința “înscrisurilor sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile.” Așa fiind, se constată că instanța de apel în mod nelegal și cu greșita aplicare a prevederilor art. 275 C.proc.civ., pe baza acestui fine de neprimire de ordin formal, a înlăturat din materialul probator al cauzei declarația data sub semnătură legalizată de către intimate-pârâtă, fără a analiza conținutul acesteia, considerând că aceasta nu are aptitudinea prin ea însăși de a dovedi raporturile contractuale dintre părți, în absența unor alte probe cu care să se completeze acest început de dovadă scrisă.
Ca atare, declarația sub semnătură legalizată trebuia să fie analizată și evaluată potrivit naturii sale juridice, corespunzătoare unei corecte calificări a acesteia din punctul de vedere al
condițiilor de formă și, odată depășit impedimentul de ordin formal, conținutul acesteia impunea instanței de apel luarea în considerare a prevederilor art. 288 C.proc.civ., ipoteză invocată de instanța de apel însăși la termenul de dezbatere a apelului, dar neanalizată și în considerentele deciziei recurate. Norma evocată stabilește astfel: ”Înscrisul de recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau inexactă.”
Or, sub aspect probator, actul recognitiv sau de reînnoire a unei datorii are valoarea probatorie autonomă în raport cu actul primordial și face dovada celui dintâi, indiferent dacă este
sau nu însoțit de acesta, iar această putere doveditoare a actului recognitiv, potrivit textului citat, se opune debitorului însuşi, moștenitorilor sau succesorilor în drepturi ai acestuia (nu și terților față de care acesta rămâne un fapt juridic). În sfârșit, Înalta Curte constată că desi intimata-pârâtă a susținut prin întâmpinarea
formulată la motivele de recurs că a invocat în fața instanței de apel nulitatea absolută a declarației în cauză, o atare apărare nu se cere a fi analizată distinct în prezenta decizie, având în vedere că instanța de apel a reținut că apelanata pârâtă, prin respectivele critici, a depășit limitele premise de art. 478 C.proc.civ., limite determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță tantum devolutum quantul judicatum – , în condițiile în care pârâta nu a formulat o astfel de cerere la prima instanță.
Or, această dezlegare a instanței de apel este intrată sub autoritate de lucru judecat, având în vedere lipsa învestirii Înaltei Curți cu o cale de atac promovată de către pârâtă (recurs
împotriva considerentelor, fie principal, fie incident).
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) și coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., a admis recursul declarat de reclamant și a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
În rejudecare, curtea de apel va analiza raporturile juridice dintre părți privind împrumutul de consumație atât din punctul de vedere al condițiilor ad validitatem cât și al celor ad
probationem, în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, dar ținând seama de dezlegările date prin prezenta decizie.
