În conformitate cu prevederile art. 2551 C. civ., „durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu”. Dispoziţiile art. 2551 din Codul civil exclud orice deosebire privind modalitatea de calcul al termenelor în funcţie de natura şi izvorul acestora, ceea ce înseamnă că prevederile Titlului III Calculul termenelor, din Cartea a VI-a Codului civil, se aplică şi termenelor de scadenţă convenite printr-un contract civil.
În aplicarea principiului libertății de a contracta, părțile pot deroga de la modalitatea de calcul al termenelor reglementată de Titlul III din Cartea a VI-a a Codului civil, însă, în lipsa
unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale privind calculul termenelor. Potrivit dispozițiilor art. 2553 alin. (1) C. civ., când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului. Faptul că părțile contractante au prevăzut că la calculul termenelor se vor avea în vedere zilele calendaristice nu semnifică excluderea de la aplicare a prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ. întrucât stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziția de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare.
Astfel, termenul de plată prevăzut în contractul încheiat de părți, calculat în modalitatea reglementată art. 2553 alin. (1) C. civ., fără a se lua în calcul prima şi ultima zi a termenului, s-a făcut cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legale şi convenţionale.
Prin cererea înregistrată la 10 octombrie 2017, pe rolul Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2017, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate „C.F.R.” S.A. a solicitat obligarea pârâtei Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. la plata sumei de 1.301.371,64 lei, cu titlu de penalități pentru achitarea cu
întârziere a tarifului de utilizare a infrastructurii feroviare, conform facturilor fiscale nr. 0100024540 și nr. 0100024540, emise la 17.05.2017 și respectiv nr. 0100024791 și nr.
0100024792 emise la 04.08.2017. În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 14, art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1516, art. 1530-1535 C. civ., art. 192 şi art. 194 C. proc. civ. şi prevederile Contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 7 din 30.01.2017.
La 28 noiembrie 2017 societatea pârâtă a formulat cererea de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor și Autorităţii pentru Reformă Feroviară, în temeiul art. 72-74 C.
proc. civ., prin care a solicitat obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 1.301.371,64 lei, în situaţia admiterii cererii de chemare în judecată.
De asemenea, Ministerul Transporturilor a depus la data de 02 februarie 2018 cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și Autorităţii pentru Reformă Feroviară, în temeiul art. 72 C. proc. civ.
Prin sentința civilă din 06 februarie 2018, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, Secția
de contencios administrativ, care, la rândul său, prin sentința civilă nr. 2391 din 23 mai 2018, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția a VI-a civilă.
Prin decizia din 04 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, s-a stabilit competența de soluționare a
cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția a VI-a civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, la data de 15 noiembrie 2018, sub acelaşi număr, iar la termenul de judecată din 08 ianuarie 2019 s-a admis în principiu cererea de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor și Autorităţii pentru Reformă Feroviară, formulată de societatea pârâtă. La termenul de judecată din data de 22 ianuarie 2019, instanța a admis excepția nulității cererii de chemare în garanție formulate de Ministerul Transporturilor și a respins excepțiile tardivității cererii de chemare în garanție formulate de pârâtă și lipsei calității procesuale pasive a Autorităţii pentru Reformă Feroviară.
Prin sentinţa civilă din data de 17 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2017, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca nefondată, s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă ca rămasă fără obiect, s-a anulat cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul
Transporturilor şi s-au respins cererile privind plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, la 4 iunie 2019, a formulat apel reclamanta Compania Națională de Căi Ferate „C.F.R.” S.A., prin care a solicitat schimbarea sentinței atacate, în sensul
admiterii acțiunii și obligării pârâtei la plata sumei de 1.301.371,64 lei, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei în fond și apel.
Împotriva aceleiaşi hotărâri, pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. a declarat apel provocat în cuprinsul întâmpinării, prin care a solicitat ca, în situația admiterii apelului principal, să fie admisă cererea de chemare în garanție, cu consecința obligării, în solidar, a intimaților-chemați în garanție Ministerul Transporturilor și Autoritatea pentru Reformă Feroviară, la plata sumei la care ar putea fi obligată în situația admiterii, în tot sau în parte, a acțiunii.
Prin decizia civilă din 20 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2/2019, s-a admis apelul principal formulat de reclamantă, s-
a respins apelul provocat formulat de pârâtă, a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 1.268.374,26 lei, reprezentând penalităţile pentru facturile menţionate în cererea de chemare în judecată.
De asemenea, a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.288,74 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise.
Totodată, a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă ca neîntemeiată şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.144,37 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată pentru apelul principal şi a fost respinsă cererea de
acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtă, prin apelul provocat, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii, la 4 iunie 2020, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate ”C.F.R” S.A. a formulat recurs, prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.
civ., casarea, în parte, a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,
recurenta-reclamantă susţine că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1266, art. 1267, art. 1270 alin. (l), art. 1530, art. 1548 C. civ.
Recurenta-reclamantă a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut modalitatea de calcul al termenului de plată reglementată de dispoziţiile art. 2553 alin. (1) C. civ., întrucât părţile au derogat de la aceste dispoziţii potrivit clauzelor prevăzute la art. 5.2 coroborate cu art. 5.4 şi 5.5 din contractele de acces pe infrastructura feroviară nr. 1 din 2015 şi nr. 7 din 2017. În acest sens, recurenta-reclamantă a menţionat că părţile au stabilit că termenele de primire şi de scadenţă sunt calendaristice, intenţia acestora fiind de a se lua în calcul atât ziua în care începe să curgă termenul, cât şi ziua când acesta se împlineşte.
Prin urmare, susţine recurenta-reclamantă că prin hotărârea atacată a fost încălcată voinţa părţilor exprimată în clauzele contractuale asumate, dispoziţiile art. 2553 alin. (l) C. civ. nefiind aplicabile în raporturile dintre părţi decurgând din contractele de acces pe infrastructura feroviară sub aspectul modului de calcul al termenului de scadenţă al facturilor fiscale.
Potrivit recurentei-reclamante, dispoziţiile art. 2553 alin. (l) C. civ. reglementează doar modalitatea de calcul al termenelor de prescripţie extinctivă sau de decădere, legale sau
convenţionale, acestea nefiind aplicabile în cauză întrucât părţile, de comun acord, au stabilit în convenţiile menţionate că scadenţa debitelor se calculează pe zile calendaristice, nu pe cele libere prevăzute de Codul civil.
Recurenta-reclamantă susţine că dispoziţiile art. 2553 alin. (1) şi art. 2554 C. civ. nu sunt incidente în cauză întrucât între părţi au fost încheiate în mod valabil contractele menţionate, iar prevederile acestora au putere de lege, potrivit dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) C. civ.
Prin clauza de la art. 5.6 din contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 7 din 07.12.2017 recurenta-reclamantă consideră că părţile au prevăzut o clauză penală, reglementată
de art. 1538 C. civ., potrivit căreia în cazul în care nu se execută obligaţiile financiare asumate prin contract, partea responsabilă va plăti penalităţi de întârziere pentru depăşirea termenului de plată al facturilor, începând cu „prima zi după expirarea termenului de plată”.
Recurenta-reclamantă invocă dispoziţiile art. 1268 C. civ., susţinând că voinţa părţilor potrivit naturii şi obiectului contractelor a fost clară, de stabilire a unor termene de scadenţă care să se calculeze pe zile calendaristice, a căror împlinire nu poate fi decalată în situaţia în care cade într-o zi nelucrătoare, până la prima zi lucrătoare.
În acest sens, în temeiul art. 1272 C. civ., recurenta-reclamantă a relevat uzanţa dintre părţi din anii anteriori, în care dispoziţiile art. 2553 alin. (l) C. civ. nu au fost aplicate, recurenta-
pârâtă fiind de acord cu modalitatea de calcul al termenelor de plată pe zile calendaristice. În continuare, recurenta-reclamantă arată că termenul de scadenţă se identifică cu data la
care suma datorată trebuie să existe în contul creditorului, întrucât din acest moment obligaţia devine exigibilă şi se calculează penalităţile de întârziere, invocând în acest sens dispoziţiile art. 1535 C. civ. şi art. 3 alin. (l) şi (2) din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contractele încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, care transpun în legislaţia naţională prevederile Directivei 2011/7/CE privind combaterea întârzierii la plată în tranzacţiile comerciale.
În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că modalitatea de calcul al penalităţilor de întârziere în conformitate cu art. 2553 alin. (1) şi art. 2554 C. civ. este neîntemeiată, aceasta
urmând a se realiza potrivit clauzelor contractelor nr. 1/2015 şi nr. 7/2017.
De asemenea, la 5 iunie 2020, împotriva aceleiaşi decizii, a formulat recurs şi pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători ”C.F.R. Călători” S.A., prin care a
solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului şi rejudecând apelul, admiterea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Transporturilor.
Raportat la prevederile art. 1533 C. civ., recurenta-pârâtă, în ceea ce priveşte prejudiciile ,,pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului” a
susţinut că intimatul – chemat în garanţie Ministerul Transporturilor putea prevedea, la momentul încheierii contractului, prejudiciile pe care le produce neplata la termen a subvenţiei, având în vedere prevederile art. 1 alin. (2) şi art. 2 alin. (1), (11) şi (12) din H.G. nr. 21/2015. Potrivit dispoziţiilor menţionate, chematul în garanţie, în calitate de autoritate de stat în domeniul transporturilor, este chiar emitentul normelor care reglementează domeniul feroviar şi, implicit, are obligaţia legală de a cunoaşte toate actele normative care reglementează sau care au incidenţă în acest domeniu, inclusiv cele care reglementează activităţile pârâtei.
Cu privire la reglementarea şi publicitatea obligaţiilor de plată, recurenta-pârâtă a relevat că potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (4) din H.G. nr. 581/1998, art. 5 alin. (4), art. 5 alin. (8), art. 38 şi 39 din O.U.G. nr. 12/1998 şi Regulamentul CE nr. 1370/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar şi rutier de călători, s-a încheiat cu Ministerul Transporturilor contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 – 2 decembrie 2019, aprobat prin H.G. nr. 231/2016. Recurenta-pârâtă a arătat că, potrivit art. 141 din H.G. nr. 2408/2004 şi art. 3 din Contractul de servicii publice încheiat între chematul în garanţie Ministerul Transporturilor şi aceasta, a întreprins demersuri pentru alocarea lunară a compensaţiei, însă, aceasta a fost achitată cu întârziere, respectiv la data de 19.05.2017.
Recurenta-pârâtă învederează că în materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedească existenţa contractului şi faptul că obligaţia corelativă a dreptului său nu a
fost executată, pentru a se antrena răspunderea.
Potrivit recurentei, instanţa de apel a ignorat obligaţia asumată de intimatul – chemat în garanţie Ministerul Transporturilor, de a achita lunar compensaţia necesară pentru îndeplinirea
transportului feroviar public de călători, asumată prin art. 4.1 din Contractul de servicii publice. Recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că Ministerul Transporturilor putea să prevadă la momentul încheierii contractului efectul acordării cu întârziere a compensaţiei, respectiv penalităţile generate de neplata la termen a compensaţiei, deoarece cunoştea că recurenta-pârâta achită contravaloarea acesteia în baza unui contract civil supus prevederilor legale în materie şi care cuprinde o clauza penală.
În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că, fiind un profesionist, relaţiile contractuale pe care le are cu terţii se supun normelor generale de drept, ale Codului Civil, inclusiv celor care fac obiectul art. 1270, art. 1530, art. 1533 si art. 1535 C. civ.
Aşadar, a susţinut recurenta-pârâtă, faptul că intimatul – chemat în garanţie nu poate fi privit ca simplu terţ faţă de obligaţiile de plată ce izvorăsc din contractul de acces pe
infrastructură, încheiat între recurente, atâta timp cât aceasta este autoritatea de stat care reglementează activitatea feroviară, care alocă compensaţiile bugetare şi care are obligaţia
expresă stabilită prin normele invocate. Având în vedere că recurentele sunt societăţi, devine evident faptul că neplata la termen a compensaţiei de către intimatul-chemat în garanţie atrage întârzieri la plată în raporturile obligaţionale în care recurenta-pârâta are calitatea de debitor şi implicit achitarea de daune faţă de aceasta.
Potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că aceasta nu a dovedit lipsa fondurilor pentru efectuarea plăţilor întrucât costul transportului feroviar este limitat prin acte normative, fiind obligată să se încadreze ,,în cota de profit de maxim 3% pentru activitatea de transport feroviar de călători”, sub costul real al serviciilor prestate.
În consecinţă, susţine recurenta-pârâtă că este evident faptul că nu există niciun temei pentru a prezuma existenţa unor fonduri suplimentare din care recurenta-pârâtă să poată plăti
obligaţiile neonorate de intimatul-chemat în garanţie.
La 8 septembrie 2020, recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA a formulat întâmpinare la recursul pârâtei, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea acestuia ca nefondat.
De asemenea, la 7 septembrie 2020, recurenta-pârâtă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. – Călători S.A. a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, prin
care a solicitat, în principal, anularea recursului întrucât criticile invocate nu se subscriu motivului de casare invocat şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca fiind neîntemeiat. La 14 septembrie 2020, intimatul-chemat în garanţie Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor a formulat întâmpinare la recursul pârâtei Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. – Călători S.A., prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.
La 21 septembrie 2020, intimata-chemată în garanţie Autoritatea pentru Reformă Feroviară a depus întâmpinare la recursul pârâtei, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a sa şi a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.
La 6 octombrie 2020, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă, prin care a solicitat înlăturarea ca neîntemeiate a tuturor apărărilor formulate de intimata- pârâtă prin întâmpinare, cu consecinţa admiterii recursului, astfel cum a fost formulat.
La 9 octombrie 2020, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinările formulate în cauză, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul-reclamant și de intimații- chemați în garanție, ca neîntemeiate și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 9 februarie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din acelaşi cod. Prin încheierea din 11 mai 2021, pentru considerentele menţionate în cuprinsul acesteia, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, şi a admis în principiu recursul.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:
Recursul formulat de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când
hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În acest sens se susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit modalitatea de calcul al penalităţilor de întârziere pe zile libere, în conformitate cu art. 2553 alin. (1) şi art. 2554 C. civ., contrar voinţei părţilor care au derogat de la aceste dispoziţii şi au stabilit în contractele încheiate că termenele sunt calendaristice, cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 1266, art. 1268, art. 1267, art. 1270 alin. (l), art. 1272, art. 1530, art. 1535 şi art. 1548 C. civ.
Analizând critica recurentei, din această perspectivă, Înalta Curte reţine că în conformitate cu prevederile art. 2551 C. civ., „durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu”, pentru modalitatea de calcul a oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura şi izvorul lor, fie că sunt legale sau convenționale, se aplică regulile stabilite de Titlul III „Calculul termenelor”, din Cartea a VI-a Cod civil.
Prin urmare, modalitatea de calcul al termenelor stabilite în Titlul III din Cartea a VI-a Cod civil se aplică şi contractelor de acces nr. 1 din 30.12.2015 şi nr. 7 din 07.12.2017.
Astfel, în ce priveşte termenul stabilit pe zile, legiuitorul a reglementat, conform prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., modalitatea de calcul, respectiv „când termenul se
stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului”. Aceasta înseamnă că nu se ia în calculul termenului nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârşeşte (dies ad quem). În cauză, instanţa de apel în mod corect a reţinut în aplicarea principiului libertății de a contracta că părțile pot deroga de la modalitatea de calcul al termenelor reglementată de Titlul III din Cartea a VI-a a Codului civil, însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale privind calculul termenelor.
În consecinţă, este nefondată susținerea recurentei-reclamante în sensul că părțile au exclus aplicabilitatea prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ. prin clauza contractuală care prevede
că se vor avea în vedere zilele calendaristice. Stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziția de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare.
În egală măsură, Înalta Curte constată că cele două contracte de acces pe infrastructura feroviară au fost încheiate între profesionişti şi au fost semnate de conducătorii direcţiilor juridice ale ambelor părţi, astfel că părţile au cunoscut semnificaţia juridică a termenilor folosiţi, respectiv faptul că noţiunea de „zile calendaristice” semnifică zilele din calendar, aceasta nereprezentând o derogare de la modalitatea consacrată legal pentru calculul termenelor de drept material civil pe „zile libere”.
Astfel, termenul de plată a fost calculat corect în modalitatea reglementată art. 2553 alin (1) C. civ., fără a se lua în calcul prima şi ultima zi a termenului, cu aplicarea şi interpretarea
corectă a prevederilor legale şi convenţionale. Sunt nefondate criticile recurentei-reclamante în sensul că prevederile art. 2551 – 2556 C. civ. ar reglementa numai modalitatea de calcul al termenelor de prescripţie şi de decădere. Cartea a VI-a din Codul civil cuprinde trei titluri, ultimul dintre acestea fiind consacrat calculului termenelor, regimul juridic al prescripției extinctive şi al decăderii fiind reglementat de primele două titluri.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect că, în condiţiile în care reglementările sunt cuprinse în titluri diferite, nu există nicio rațiune pentru a se considera că legiuitorul a limitat
aplicarea modalității de calcul (stabilită în Titlul III numai pentru termenele de prescripţie şi de decădere), lăsând nelegiferată modalitatea de calcul al termenelor legale sau convenționale aplicabile în raporturile juridice de drept civil.
Dimpotrivă, art. 2551 C. civ. exclude, aşa cum s-a menţionat mai sus, orice deosebire privind modalitatea de calcul al termenelor în funcţie de natura şi izvorul acestora, ceea ce
înseamnă că prevederile Titlului III se aplică şi termenelor de scadenţă convenite printr-un contract civil.
Critica recurentei-reclamante privind modalitatea diferită de calcul al penalităților pentru anii anterior 2014, 2015, 2016 faţă de cea reţinută de instanţa de apel nu poate fi primită, întrucât uzanţa, în enumerarea art. 1 C. civ., este izvor subsidiar de drept, şi se aplică numai în condiţiile inexistenței unor dispoziții legale sau convenționale. Înalta Curte constată că invocarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor art. 1535 C. civ. şi art. 3 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 72/2013 nu prezintă relevanţă pentru modalitatea de calcul al termenelor, întrucât acestea nu derogă de la dispoziţiile art. 2553 alin. (1) C. civ., ci stabilesc faptul că daunele moratorii sunt datorate de la scadență, care urmează a se determina
prin aplicarea termenelor stabilite de contract sau de lege, calculate conform Titlului III din Cartea a VI-a Cod civil.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut în mod just faptul că termenul de plată este calculat pe zile libere, în conformitate cu art. 2553 alin. (1) C. civ., în lipsa unei derogări exprese
prin contractul încheiat între părți, astfel încât cuantumul penalităților datorate este în cuantum de 1.268.374,26 lei.
Recursul pârâtei Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători ,,C.F.R. Călători” S.A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează, în esenţă, respingerea în mod greşit a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Transporturilor.
Raporturile juridice dintre recurenta-pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. – Călători” S.A. și intimatul-chemat în garanție Ministerul Transporturilor sunt reglementate de Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 – 2 decembrie 2019, aprobat prin Anexa nr. 1 la H.G. nr. 231/2016. Prin clauza cuprinsă la art. 4 alin. (1) din contract, intimatul-chemat în garanție Ministerul Transporturilor și-a asumat obligația de a aloca lunar sumele compensatorii cuvenite recurentei-pârâte, în condițiile legii.
Din conţinutul Contractului de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 – 2 decembrie 2019, aprobat prin Anexa nr. 1 la H.G. nr. 231 din 2016 și din actele normative care au
reglementat acordarea compensației, nu rezultă nicio clauză penală prin care să fie reglementat cuantumul daunelor-interese moratorii pentru plata cu întârziere a compensației de către autoritatea competentă.
Înalta Curte constată că, în mod just, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1270, art. 1530, art. 1533 și art. 1535 C. civ. pentru angajarea
răspunderii civile contractuale a intimaţilor-chemați în garanție, sub forma reparării prejudiciului suferit de recurenta-pârâtă constând în penalitățile de întârziere pe care este obligată să le plătească recurentei-reclamante, conform facturilor menţionate în cererea de chemare în judecată.
Astfel, în mod corect, s-a argumentat prin decizia recurată că şi în situaţia în care s-ar putea reţine o culpă în plata sumelor compensatorii cuvenite recurentei-pârâte, prin încălcarea de către intimatul-chemat în garanție Ministerul Transporturilor a obligaţiei prevăzute la art. 4 alin. (1) din Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 – 2 decembrie 2019, nu este îndeplinită condiţia privind previzibilitatea prejudiciului prevăzută la art. 1533 C. civ., contrar susţinerilor recurentei-pârâte.
Se constată că deşi chematul în garanție Ministerul Transporturilor este autoritatea statului cu competenţă în emiterea normelor care reglementează domeniul feroviar şi are obligaţia legală de a le cunoaşte, totuşi acesta este terţ faţă de raporturile contractuale existente între reclamantă și pârâtă, respectiv contractele de acces nr. 1 din 30.12.2015 şi nr. 7 din 07.12.2017, neavând cunoştinţă de clauza penală stipulată de cele două părţi, la art. 5.6 din Contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 7 din 30.01.2017.
Prin urmare, prejudiciul ce se solicită a fi reparat nu are caracter previzibil, întrucât intimatul-chemat în garanţie Ministerul Transporturilor nu putea să prevadă faptul că neexecutarea la scadenţă a obligaţiei de plată a compensaţiei datorate recurentei-pârâte va genera în sarcina acesteia plata unor penalităţi de întârziere, în cuantumul solicitat de recurenta-
reclamantă. Criticile recurentei-pârâte privind calitatea de profesionist a recurentelor şi consecinţele pe care, în calitate de autoritate reglementatoare, intimatul-chemat în garanţie le cunoştea prin neonorarea la termen a obligaţiei de plată a compensaţiilor sunt nefondate, întrucât Ministerului Transporturilor, în calitate de terţ faţă de raporturile contractuale dintre recurente, nu-i era opozabilă clauza penală prevăzută la art. 5.6 din Contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 7 din 30.01.2017, încheiat între recurente şi, astfel, nu putea prevedea cuantumul prejudiciului invocat de către recurenta-pârâtă.
De asemenea, Înalta Curte constată că nici condiţia prevăzută de teza finală cuprinsă la art. 1533 C. civ., privind dovedirea de către recurenta-pârâtă a legăturii de cauzalitate directă şi
necesară între îndeplinirea cu întârziere a obligaţiei intimatului-chemat în garanţie Ministerul Transportului de plată a compensaţiei şi îndeplinirea cu întârziere a obligaţiei recurentei-pârâte de plată a tarifelor, nu este îndeplinită.
În mod corect, curtea de apel a reţinut că producerea prejudiciului invocat este urmarea directă a faptei recurentei-pârâte, care şi-a asumat clauza penală cuprinsă la art. 5.6 din
Contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 7 din 30.01.2017, dar nu a efectuat plata, în termen, a tarifelor datorate. Susţinerile recurentei-pârâte privind inexistenţa unor fonduri suplimentare cauzată de practicarea unor preţuri sub costul real al serviciilor, din care să poată efectua plata, pe de o parte, nu sunt dovedite, iar, pe de altă parte, sunt critici de netemeinicie, care nu pot forma obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. În consecinţă, în mod corect instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. conform cărora, „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu”, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât chematul în garanţie nu este parte în contractul încheiat între recurente, nefiindu-i opozabilă clauza penală prin care părţile au stabilit cuantumul daunelor- interese moratorii.
Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate
C.F.R. S.A. şi de pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. – Călători S.A. împotriva deciziei civile nr. 84A din 20 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
