Dispoziţiile art. 1.391 alin. (2) Cod civil recunosc dreptul la compensaţii băneşti victimelor indirecte sau prin ricoşeu (ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori, soţ) pentru durerea
încercată prin moartea victimei directe, reglementându-se astfel posibilitatea reparaţiei unui prejudiciu nepatrimonial afectiv.
Acest drept la despăgubire, fiind unul strâns legat de persoana celui care suportă suferinţa determinată de moartea victimei directe (expresie a unui prejudiciu afectiv sau de
afecţiune), are, în principiu, caracter incesibil, neputând fi transmis prin acte juridice între vii şi nici pe cale succesorală.
Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut derogări, respectiv posibilitatea cedării dreptului la despăgubiri pentru un asemenea prejudiciu atunci când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau
hotărâre judecătorească definitivă [art. 1.391 alin. (3) Cod civil] şi posibilitatea exercitării dreptului, prin continuarea acţiunii în justiţie, atunci când aceasta a fost promovată de victima indirectă, decedată pe parcursul procesului [art. 1.391 alin. (4) Cod civil]. Astfel fiind, faţă de dispoziţiile art. 1.391 alin. (4) Cod civil, decesul victimei indirecte
ulterior promovării acţiunii, prin intermediul căreia a solicitat repararea prejudiciului de afecţiune, a asigurat moştenitorilor săi legitimare procesuală în a pretinde dreptul la
despăgubire cu această natură, prin însuşirea şi continuarea acţiunii autoarei lor.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş la 23.05.2018, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare E.SA şi cu intervenientul forţat F., obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 2.384 lei către reclamantul A. şi 1.107,97 euro, echivalent în lei la data plăţii, către reclamanta D., reprezentând daune materiale; la o prestaţie periodică lunară în sumă de câte 1.000 lei către reclamantele B. şi C., pe perioada vieţii lor, de la decesul victimei G.; câte 80.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, către A. (fiul victimei), B. (sora victimei) şi C. (mama victimei) şi 60.000 euro pentru D. (sora victimei) reprezentând daune morale; cheltuieli de judecată în faza de urmărire penală în sumă de 4000 lei; penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită, respectiv stabilită prin hotărârea instanţei de judecată, începând cu a 11-a zi de la rămânerea definită a acesteia, precum şi 6000 lei cheltuieli de judecată, în caz de opunere.
Tribunalul Maramureș, prin sentinţa civilă nr. 239 din 18.03.2019, a admis, în parte, acțiunea precizată formulată de reclamanții A., B. și D. în contradictoriu cu pârâta Societatea de
Asigurare Reasigurare E. SA și intervenientul forțat F.. A obligat-o pe pârâtă la plata următoarelor sume: 6.451 lei reprezentând despăgubiri materiale și 35.000 euro cu titlu de daune
morale către reclamantul A., 40.000 euro daune morale și suma de 176 lei cu titlu de prestație periodică lunară începând cu data de 27 iunie 2017 către reclamanta B., 45,92 euro și 28.757 HUF daune materiale și 10.000 euro daune morale către reclamanta D., 15.000 euro daune morale către reclamanții A. și D., în calitate de moștenitori ai defunctei C., plata despăgubirilor acordate în euro și HUF efectuându-se la cursul ron/eur și ron/huf de la data efectuării plății. A obligat-o pe pârâtă la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi calculate la sumele acordate cu titlu de despăgubire începând cu a 11-a zi de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la achitarea integrală a sumelor de bani datorate. A respins acțiunea pentru celelalte cereri formulate. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantul A. a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 205/A din 10.10.2019, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a admis, în parte, apelurile declarate de reclamanta B. și de pârâta SAR E. SA împotriva sentinței pronunțate
de tribunal pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului A. suma de 950 lei reprezentând despăgubiri materiale și reclamantei B. suma de 835 lei cu titlu de prestație periodică lunară începând cu data de 27.06.2017. A înlăturat obligația pârâtei să plătească reclamanților A. și D., în calitate de moștenitori ai defunctei C. suma de 15.000 euro cu titlu de daune morale. A menținut toate celelalte dispoziții ale sentinței. A respins apelurile declarate de reclamanții A. și D.. A obligat-o pe pârâtă să plătească apelantei B. suma de 375 lei cheltuieli de judecată parțiale în apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamanţii A. și D., în nume propriu și în calitate de moștenitori legali ai defunctei C. Prin cererea de recurs, reclamanții au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, casarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul obligării intimatei – pârâte la plata sumelor de 15.000 euro, în lei la data plății, cu titlu de daune morale în favoarea recurenților, în calitatea lor de moștenitori ai defunctei C., a sumei de 4.000 lei cu titlu de daune materiale în favoarea recurentului A. în calitatea sa proprie și de 361,26 euro și 33,757 HUF, în lei la data plății, cu titlu de daune materiale în favoarea recurentei D., prin majorare de la suma de 45,92 euro și 28757 HUF. Ca o consecință a admiterii recursului, au solicitat a se reaprecia și cuantumul cheltuielilor de judecată din apel, majorându-se la nivelul sumei de 3.000 lei, cu obligarea intimatei – pârâte la plata cheltuielilor de judecată în recurs. Recurenții au criticat decizia susținând că instanța de apel, contrar legii, prin admiterea apelului pârâtei, a apreciat că reclamanta C., care a decedat pe parcursul procesului și a încetat astfel să mai fie subiect de drept, nu putea transmite, ca orice alt drept cu caracter patrimonial, dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul pretins strâns legat de suferința încercată prin moartea victimei.
În acest sens, s-a arătat că prevederile art. 1391 alin. (4) Cod civil sunt foarte clare, în sensul că moștenitorii persoanelor îndreptățite potrivit art. 1391 alin. (2) C.civ. la despăgubiri
nepatrimoniale nu se pot subroga în dreptul de a cere despăgubiri ce li se cuvin autorilor lor, însă aceștia pot continua acțiunea, dacă a fost pornită de defunct. Or, justificarea legiuitorului a fost aceea că dreptul la despăgubiri, respectiv cel prevăzut de art. 253 alin. (4) Cod civil [ce rămâne aplicabil potrivit art. 1391 alin. (5) Cod civil] al persoanei prejudiciate – defuncta C. în speță – s-a născut în momentul nașterii vătămării, moartea fiului prin accidentul de circulație din 27.06.2017, drept personal nepatrimonial ce trebuie
exercitat de titularul lui doar în timpul vieții. În situația în care acesta decedează după exercitarea acestui drept prin promovarea unei acțiuni civile în despăgubiri, moștenitorii acceptanți sunt îndreptățiți expres, potrivit legii, să continue acțiunea introdusă de titularul dreptului nepatrimonial și, prin urmare, să beneficieze de despăgubirile ce i s-ar fi cuvenit titularului. Numai în felul acesta scopul procesului inițiat, de a fi despăgubit, pentru propria suferință, este atins.
De asemenea, în temeiul art. 38 Cod procedură civilă, s-a susținut că se recunoaște moștenitorilor calitatea de parte, respectiv de a continua acțiunea pornită de titularul dreptului
litigios, transmiterea legală a calității procesuale operând în cazul persoanelor fizice prin succesiune, moștenitorii preluând drepturile și obligațiile, inclusiv cele procesuale ale autorului lor.
A fost criticată decizia și sub aspectul neacordării către reclamantul A. a daunelor materiale sub forma cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, dovedite prin
înscrisurile depuse, în sumă de 4.000 lei. S-a arătat că preluarea, de către curtea de apel, a argumentelor intimatei – pârâte, în sensul că, respectivele sume trebuiau solicitate în procesul penal și nu în instanța civilă, încalcă prevederile art. 1.381 alin. (1) și art. 1.385 alin. (1) Cod civil.
Prevalându-se și de dispozițiile art. 12 din O.U.G. nr. 54/2016, recurenții au arătat că aceste cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial și au fost impuse de existența
dosarului nr. x/P/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, finalizat cu admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției a intervenientului forțat F., prin sentința penală nr. 168 din 17.01.2018 a Judecătoriei Baia Mare.
Potrivit art. 478 Cod procedură penală, titularii acordului de recunoaștere a vinovăției sunt procurorul și inculpatul, iar obiectul acordului a vizat doar aspectele penale ale infracțiunii
de ucidere din culpă, instanța de judecată fiind sesizată cu soluționarea acestuia și nicidecum a laturii civile, care s-ar fi rezolvat printr-o tranzacție sau acord de mediere așa cum prevăd dispozițiile art. 483 alin. (3), respectiv art. 486 alin. (1) Cod penal, ci potrivit art. 486 alin. (2) Cod penal.
Mai mult, în procesul penal, instanța de judecată nu se putea pronunța asupra cheltuielilor de judecată din faza de urmărire penală, cu care reclamantul A. s-a constituit parte civilă și pe care trebuia să le achite în mod exclusiv partea responsabilă civilmente, potrivit deciziei nr. 1 din 15.02.2016 a Completului competent să judece recursul în interesul legii.
Ca atare, s-a susținut că aspectele reținute de curtea de apel sunt nelegale, bazându-se pe o interpretare sau aplicare greșită a normelor legale, art. 276 alin. (1) Cod procedură civilă
neaplicându-se în speță pentru că se referă la condamnarea inculpatului când părților civile li se admite acțiunea. Au arătat recurenții că au participat la instanța penală, în cadrul soluționării acordului de recunoaștere, ca părți civile în baza unui alt contract de asistență juridică, fără a putea emite pretenții de ordin material. Onorariul avocațial în sumă de 1.000 lei din cadrul judecării în procedura acordului nu are nicio legătură cu cheltuielile suportate de reclamanți în cadrul urmăririi penale.
În temeiul art. 204 Cod procedură civilă, s-a arătat că recurenta D. înțelege să-și micșoreze cuantumul despăgubirilor sub forma daunelor morale, pretins în calitatea sa proprie, la
nivelul sumei de 30.000 euro în lei la data plății, față de solicitarea inițială din cererea de chemare în judecată, raportat la legislația și practica judiciară constantă în materia răspunderii civile delictuale din domeniul accidentelor de circulație, ținându-se cont de culpa exclusivă a intervenientului forțat, dar și de calitatea pe care o are recurenta, de soră și de relația cu victima accidentului.
S-a susținut că aprecierea subiectivă a ambelor instanțe nu a fost argumentată în raport cu ceilalți membri ai familiei, în condițiile în care această reclamantă a suferit aceeași pierdere și dramă sufletească și că prin prisma încălcării principiului echității și proporționalității despăgubirii acordate recurentei D., hotărârea atacată este nelegală. În vechea reglementare în domeniul asigurărilor era menționat, la art. 49 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 14/2011, faptul că instanța trebuie să țină cont, în aprecierea daunelor morale, de legislația și de jurisprudența din România. În prezent, chiar în lipsa acestei prevederi legale, instanța statuează în echitate atunci când trebuie să cuantifice daunele morale acordate cu titlu de
reparație personală nepatrimonială, în aplicarea art. 41 din Convenția europeană. Ca atare, chiar dacă recurenta locuiește în Germania, aceasta nu înseamnă că nu resimte
aceleași sentimente, astfel că instanțele trebuiau să se raporteze, punctat și motivat, la impactul asupra acesteia a decesului intempestiv al fratelui său, cu care avea o legătură deosebită, puternică și o comunicare permanentă.
Prin urmare, judecând în echitate, raportându-se și la culpa exclusivă a intervenientului forțat dar și la practica judiciară constantă, despăgubirea acordată de instanță acestei reclamante trebuie astfel dozată, încât să asigure o alinare pentru suferința sa, să nu simtă ca fiind o despăgubire simbolică, ci să fie dezdăunată la fel ca ceilalți membri ai familiei care au suferit același prejudiciu.
În ceea ce privește cheltuielile materiale suportate de reclamanta D., s-a arătat că ambele instanțe au ignorat prevederile art. 22 alin. (1) lit. b) pct. 2 (ii) și alin. (2) din Norma nr. 39/2016. Deși instanța de judecată nu este ținută de prevederile art. 22 alin. (1) din Norma nr. 39/2016, potrivit art. 1.392 Cod civil, pe baza înscrisurilor reprezentând cheltuieli materiale, suportate de reclamant, ce au legătură directă cu înmormântarea victimei, hotărăște obligarea celui care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli, respectiv asigurătorul, la înapoierea lor. Astfel, ambele instanțe, deși au avut acces la toate înscrisurile – chitanțe justificative, au înțeles să reducă dar și să limiteze cheltuielile de înmormântare suportate și solicitate de reclamanta D., motiv pentru care se impune majorarea acestora la suma exactă cheltuită de parte, respectiv de la suma de 45,92 eu, c/val vignetei și a combustibilului și 28,757 HUF, c/val combustibilului transportului de la locul de domiciliu (Germania) în Baia Mare, la suma exactă cheltuită.
Or, analizând bonurile depuse în probațiune, se poate observa că recurenta D. justifică cheltuieli ocazionate cu achiziționarea unor coroane și costurile motorinei și a unor haine negre.
S-a arătat că tribunalul, deși a reținut ca fiind justificate cheltuielile cu combustibilul și vignieta, nu le-a calculat corect, iar mențiunea cuprinsă la fila 17 a deciziei din apel, în sensul că reclamanta a solicitat cheltuieli pe care nu le-a probat, este eronată. Deși este adevărat că la instanța de fond reclamanta D. a solicitat și sume reprezentând cheltuieli efectuate la o dată ulterioară înmormântării, în luna august 2017, pentru rezolvarea unor probleme de familie care s-au ivit din cauza nefericitului eveniment, ținându-se seama doar de cheltuielile ce țin de înmormântarea victimei, acestea trebuie restituite în totalitate potrivit art. 1.385 alin. (1) Cod civil.
Intimata – reclamantă B. a depus întâmpinare, solicitând admiterea recursului. Prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă S.A.R. E. SA s-a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, în măsura în care se va constata că există motive care pot fi încadrate în cele de nelegalitate prevăzute de lege, menținerea în totalitate a
deciziei atacate, cu cheltuieli de judecată. S-a arătat că din motivarea recursului nu rezultă incidența niciunui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, criticile fiind legate doar de aprecieri subiective ale recurenților sau de aspectele de fond ale cauzei.
S-a susținut că decizia atacată este temeinic motivată, neexistând aspecte invocate în apel care să nu fi fost riguros analizate de către instanță, astfel încât, în considerarea acestor aspecte, potrivit intimatei – pârâte, recursul este inadmisibil. Întrucât critica esențială pe care se axează întreaga motivare a recursului vizează aprecierea incorectă a daunelor materiale și morale s-a arătat că motivele privesc exclusiv netemeinicie deciziei, respectiv reaprecierea probelor administrate și a stării de fapt existente.
Dacă se va trece peste acest aspect, intimata – pârâtă a solicitat a se constata caracterul nefondat al criticilor formulate. În ceea ce privește pretențiile recurenților, în calitate de moștenitori ai defunctei C., decedată în cursul procesului, la data de 24.10.2018, s-a susținut inadmisibilitatea cererii reclamanților, care decurge din caracterul personal al dreptului la despăgubiri pentru daune morale, astfel cum este reglementat prin dispozițiile art. 1.391 alin. (2) Cod civil, fiind evident că prejudiciul este unul strict personal, iar compensarea acestuia vizează exclusiv persoana prejudiciată, neputându-se vorbi despre o transmitere a suferinței resimțite și implicit a dreptului la despăgubire.
Referitor la suma de 4.000 lei, solicitată cu titlul de daune materiale pentru recurentul A., intimata – pârâtă a susținut că, având în vedere soluția de condamnare pronunțată de Judecătoria Baia Mare, în măsura în care recurenții depuneau diligențele necesare, aceștia puteau solicita și obține obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare efectuate în faza de urmărire penală.
De altfel, analizând dispozitivul sentinței penale se observă că Judecătoria Baia Mare a și dispus obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat, dar și plata către partea civilă A. a sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli. În măsura în care reclamanții ar fi fost nemulțumiți de soluția pronunțată sub aspectul modului de soluționare a cheltuielilor de judecată, aveau posibilitatea atacării acesteia cu apel, demers pe care nu l-au urmat. Împrejurarea că instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă nu echivalează cu negarea, în cadrul procesului penal, a dreptului persoanei vătămate de a-și recupera cheltuielile efectuate, astfel încât nu poate fi obligată la plata acestora, întrucât au fost afectate altui demers juridic și puteau fi recuperate dacă recurenții ar fi acționat corespunzător. A apreciat, totodată, că suma de 10.000 euro acordată de prima instanță și menținută în apel, cu titlu de daune morale, pentru recurenta D. este echitabilă și proporțională în raport cu circumstanțele cauzei și cu prejudiciul nepatrimonial cauzat acesteia în urma accidentului rutier din 27.06.2017.
De asemenea, a considerat că nu se impune majorarea daunelor materiale acordate recurentei D. Recurenții au depus răspuns la întâmpinarea intimatei – pârâte, arătând că motivele de recurs se întemeiază pe cele cuprinse la pct. 8 al art. 488 Cod procedură civilă, instanța de apel încălcând dispozițiile art. 1.391 alin. (2) și (4) Cod civil. De asemenea, potrivit recurenților, curtea de apel a înlăturat nelegal obligația intimatei – pârâte la plata daunelor morale sub forma cheltuielilor de judecată în cadrul dosarului de urmărire penală, aceștia susținând că prin motivele formulate au argumentat explicit și în baza temeiurilor de drept precizate de ce recurentul A. este îndreptățit la aceste cheltuieli care nu puteau fi solicitate
decât pe calea acțiunii civile. Au mai susținut că recurenta D., în calitatea sa proprie, trebuia să fie despăgubită în mod echitabil raportat la legislația și practica judiciară în materia răspunderii civile delictuale, ținându-se cont de culpa exclusivă a intervenientului forțat dar și de calitatea sa de soră și de relația cu victima accidentului de circulație.
În final, recurenții au reiterat motivele pentru care, în opinia lor, instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 22 alin. (1) lit. b) pct. 2 (ii) și alin. 2 din Norma 39/2016 la acordarea cheltuielilor materiale suportate de recurenta D.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele: Are caracter fondat critica referitoare la negarea, cu încălcarea dispoziţiilor legale, a dreptului la despăgubiri morale pe care reclamanţii A. și D., în calitate de moștenitori ai victimei indirecte, C., îl pot pretinde, în continuarea demersului judiciar iniţiat de aceasta (decedată pe parcursul procesului). Astfel, dispoziţiile art. 1.391 alin. (2) C. civ. recunosc dreptul la compensaţii băneşti victimelor indirecte sau prin ricoşeu (ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori, soţ) pentru durerea încercată prin moartea victimei directe, reglementându-se astfel posibilitatea reparaţiei unui prejudiciu nepatrimonial afectiv. Acest drept la despăgubire, fiind unul strâns legat de persoana celui care suportă suferinţa determinată de moartea victimei directe (expresie a unui prejudiciu afectiv sau de afecţiune), el are, în principiu, caracter incesibil, neputând fi transmis prin acte juridice între vii şi nici pe cale succesorală.
Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut derogări, respectiv posibilitatea cedării dreptului la despăgubiri pentru un asemenea prejudiciu atunci când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau
hotărâre judecătorească definitivă [art. 1.391 alin. (3) C.civ.] şi posibilitatea exercitării dreptului, prin continuarea acţiunii în justiţie, atunci când aceasta a fost promovată de victima indirectă, decedată pe parcursul procesului [art. 1.391 alin. (4) C.civ.].
Or, în speţă, victima indirectă (C., mama victimei directe, decedate ca urmare a faptei ilicite) a pretins despăgubiri de afecţiune, potrivit art. 1.391 alin. (2) C.civ. Întrucât a decedat pe
parcursul procesului, dreptul la despăgubire ce îi era recunoscut acesteia, conform art. 1.391 alin. (2) C.civ., anterior menţionat, a putut fi exercitat, prin continuarea acţiunii, de către moştenitori, reclamanţii A. și D.
În acest context, deşi instanţa de apel identifică în mod corect natura prejudiciului, ca fiind unul de afecţiune, strâns legat de persoana celui care încearcă suferinţa determinată de
moartea victimei şi ca atare, dreptul la despăgubire corespunzător are, de principiu, caracter incesibil, în acelaşi timp, ignoră existenţa unor derogări legale de la imposibilitatea transmiterii acestui drept.
Faţă de dispoziţiile art. 1.391 alin. (4) C.civ., decesul victimei indirecte ulterior promovării acţiunii prin intermediul căreia a solicitat repararea prejudiciului de afecţiune a
asigurat legitimare procesuală recurenţilor – reclamanţi, în calitatea lor de moştenitori, în a pretinde dreptul la despăgubire cu această natură, prin însuşirea şi continuarea acţiunii autoarei lor.
Deşi corectă aprecierea instanţei de apel, conform căreia „nu se poate vorbi despre o transmitere a suferinţei resimţite, care este una strict personală”, faţă de opţiunea legiuitorului şi
de dispoziţia legală anterior menţionată, soluţia prin care s-a negat reclamanţilor dreptul la despăgubirile de afecţiune pretinse de autoarea lor în timpul vieţii, contrazice cadrul legal.
Ca atare, pe acest aspect decizia din apel are caracter nelegal, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1391 alin. (4) C.civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. şi conform art. 497 C.pr.civ., soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare. Celelalte critici formulate au caracter nefondat.
Astfel, pretinzând că în mod greşit nu au fost acordate cheltuielile de judecată efectuate în dosarul penal, recurentul A. susţine că acestea erau datorate pentru a se asigura o reparare
integrală a prejudiciului şi pe de altă parte, că aceste cheltuieli nu puteau fi recuperate în procesul penal faţă de soluţia pronunţată de instanţa penală, bazată pe acordul de recunoaştere a vinovăţiei de către inculpat.
Invocarea de către recurent a dispoziţiilor art. 1381 alin. (1) C.civ. şi ale art. 1385 alin. (1) C.civ. – care enunţă, la nivel de principiu, faptul că orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie şi că reparaţia trebuie să fie una integrală – nu demonstrează caracterul fondat al criticii, câtă vreme repararea prejudiciilor trebuie să se facă în cadrul legal, cu respectarea normelor incidente şi a competenţei jurisdicţiilor care trebuie să facă aplicarea lor.
Astfel, aşa cum în mod corect reţine instanţa de apel, pretenţiile referitoare la cheltuielile judiciare efectuate în procesul penal – indiferent că este vorba de faza urmăririi penale sau a
cercetării judecătoreşti – trebuie valorificate în cadrul respectivei proceduri. Instanţa penală este cea care apreciază, în acord cu normele procesuale penale, modalitatea în care trebuie acoperite cheltuielile judiciare pe care le presupune desfăşurarea procesului, indiferent că este vorba de cele avansate de stat sau de părţi (conform art. 272 – 276 C.pr.pen.).
Împrejurarea menționată, că procesul penal s-a finalizat pe baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei, iar titularii unui asemenea acord sunt procurorul şi inculpatul, n-are nicio relevanţă sub aspectul soluţionării pretenţiilor referitoare la cheltuielile judiciare avansate de părţi. Astfel, soluţia adoptată de instanţa penală, a fost aceea de condamnare a inculpatului (conform s.pen. nr. x/17.01.2018 a Judecătoriei Baia Mare), ceea ce atrăgea incidenţa dispozițiilor art. 276 C.pr.pen. în privinţa suportării cheltuielilor judiciare făcute de părţi.
Tot astfel, este eronată susţinerea recurentului conform căreia, intervenind acordul de recunoaştere a vinovăţiei, latura civilă a rămas nesoluţionată şi ca atare, instanţa penală nu se
putea pronunţa asupra cheltuielilor efectuate în faza urmăririi penale. Formulând o astfel de critică, recurentul confundă latura civilă a cauzei penale, care presupune acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei ce face obiectul acţiunii penale (art. 19, art. 397 C.pr.pen şi în mod particular, art. 486 C.pr.pen., în cazul acordului de recunoaştere) cu situaţia cheltuielilor judiciare, care sunt distincte de latura civilă, fiind reglementate ca sume necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor, alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului (şi supuse acoperirii conform dispoziţiilor art. 272 – 276 C.pr.pen.).
De altfel, prin hotărârea penală, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, precum şi la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 1.000 lei, către partea
civilă A. Faptul că, aşa cum susține, nu i-au fost acordate recurentului toate cheltuielile judiciare avansate (cele din faza urmăririi penale) îi dădea dreptul exercitării căii de atac şi invocării caracterului nelegal al soluţiei, fără a-i deschide însă o cale procedurală distinctă, în față jurisdicţiei civile.
Altminteri, s-ar eluda competenţa jurisdicţiei penale şi s-ar deduce judecăţii instanţei civile, pe cale principală, aspecte care puteau face doar obiectul controlului de legalitate al
instanței penale, ceea ce este inadmisibil procedural. Ca atare, este corectă statuarea deciziei din apel conform căreia cheltuielile ocazionate de desfăşurarea urmăririi penale se acordă prin hotărârea instanţei penale, neacordarea sau omisiunea pronunţării asupra acestora având remedii procedurale penale.
Susţinerea recurentei D. în sensul că înţelege, potrivit art. 204 C.pr.civ., să-şi micşoreze cuantumul despăgubirilor morale la suma de 30.000 eu (faţă de cea pretinsă iniţial, de 60.000
euro) nesocoteşte flagrant cadrul procesual al judecăţii în recurs, unde se realizează doar un control de legalitate, respectiv de verificare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile [art. 483 alin. (3) C.pr.civ.] şi nu o învestire cu cereri care să facă obiect al modificării corespunzător judecăţii în primă instanță.
În privinţa despăgubirilor morale (10.000 euro) recunoscute de ambele instanţe ale fondului recurentei-reclamante, aspectele deduse judecăţii, care reclamă cuantumul redus ala
cestora, nu îmbracă forma unor critici de nelegalitate. Astfel, instanţele fondului au avut în vedere tocmai principiul echităţii şi al proporţionalităţii despăgubirilor, ştiut fiind că în această materie, a prejudiciilor nepatrimoniale, în care se reclamă existenţa unor suferinţe, afectarea unor drepturi ale personalităţii, nu se poate vorbi despre o reparaţie integrală şi nici de repunerea părţilor în situaţia anterioară. Tocmai judecând în echitate, în absenţa unor criterii legale şi ţinând seama de toate circumstanţele factuale învederate de recurenta D. (legătura afectivă pe care o avea cu fratele decedat, chiar dacă aceasta locuieşte în Germania din 1987) instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe pe aspectul daunelor morale, fără ca în recurs să fie relevate critici care să atragă nelegalitatea soluţiei Dimpotrivă, prin memoriul de recurs s-au reluat aceleaşi aspecte de fapt vizând decesul
intempestiv al fratelui, cu care recurenta avea o relaţie deosebită şi o comunicare permanentă (cu vizite o dată pe an), supuse deja evaluării instanţelor fondului şi asupra cărora acestea s-au pronunţat prin considerentele hotărârilor, fiind nereală susţinerea conform căreia „aprecierea subiectivă a ambelor instanţe nu ar fi fost argumentată” faţă de reclamantă care „deşi locuieşte în Germania resimte aceleaşi sentimente” cu ale celorlalți reclamanți.
Cu privire la cheltuielile materiale efectuate cu prilejul înmormântării, care nu ar fi fost acordate în mod eronat recurentei D., se constată că, deşi se invocă nesocotirea unor dispoziţii
legale (art. 1.392 C.civ., art. 22 din Norma ASF nr. 39/2016) referitoare la modalitatea de acoperire a unor astfel de cheltuieli, în realitate, critica nu este una de nelegalitate întrucât
supune analizei modalitatea în care instanțele au valorificat materialul probator. Astfel, recurenta-reclamată pretinde că înscrisurile depuse, chitanţele justificative, bonurile au demonstrat cheltuielile efectuate cu achiziţionarea unor coroane de flori, cu combustibilul, vignieta şi haine de doliu, nefiind luate în considerare în mod greşit.
Or, administrarea probelor, evaluarea acestora, stabilirea elementelor de fapt pe care se fundamentează pretenţiile deduse judecăţii sunt în căderea instanțelor fondului, în timp ce
instanţa de recurs verifică doar aplicarea corectă a normei legale incidente, fără reaprecierea probatoriului, căci aceasta ar echivala, în mod nepermis procedural, devoluării fondului.
Astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate, fără să ignore mijloacele de probă administrate de părţi, instanţele le-au valorificat pe acelea care au putut fi puse în legătură
„directă şi indirectă cu înmormântarea”, conform Normei ASF 39/2016, înlăturându-le din probaţiunea pe acelea care, raportat la datele chitanţelor, nu demonstrau acest aspect.
Au fost înlăturate, de asemenea, acele pretenţii lipsite de caracterul cert al legăturii cu înmormântarea (deplasările în ţară la alte date, ulterioare). În privinţa altor cheltuieli pretins a fi fost făcute, prima instanță a fondului a constatat că ele n-au fost demonstrate, iar instanţa de apel a reţinut că în această fază procesuală nu a fost suplimentat probatoriul faţă de cel administrat la instanţa de fond. Pretinzând, în recurs, o nesocotire a probatoriului – fără să indice, punctual, vreun înscris a cărui valoare juridică să fi fost nesocotită – recurenta tinde, de fapt, la o reevaluare a acestuia, specific unei devoluţiuni a fondului, ceea ce nu poate fi primit și analizat ca o critică de nelegalitate.
În consecinţă, s-a constatat că şi în privinţa acestei componente a despăgubirilor, legate de cheltuielile de înmormântare, au fost respectate dispoziţiile în materie (art. 1.392 C.civ., art.
22 Norma ASF nr. 39/2016), critica formulată având caracter nefondat. Ca atare, admiterea recursului şi casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare a fost una parţială şi a vizat doar pretenţia la despăgubiri morale formulată de reclamanţii A. și D., în calitate de moştenitori ai victimei indirecte, C., din perspectiva dispoziţiilor art. 1.391 alin. (4) C. civ.
