Prin Decizia nr. 221 din 20 aprilie 2023 publicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 9.06.2023 Curtea Constituțonală a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Kinga Gabriela Tolnai în Dosarul nr.9722/271/2019/a1 al Judecătoriei Oradea – Secția penală, de Cosmin-Dumitru Mastacan în Dosarul nr.1187/829/2019 al Judecătoriei Podu Turcului, respectiv de Diana Nicoleta Galiș în Dosarul nr.9899/271/2020/a1 al Judecătoriei Oradea – Secția penală și constată că soluția legislativă cuprinsă în art.378 alin.(1) lit.c) din Codul penal, care nu incriminează neplata, cu rea-credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere stabilite prin act notarial, este neconstituțională.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin că norma penală criticată incriminează neplata, cu rea-credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere doar cu privire la obligațiile născute sau stabilite printr-un titlu obținut pe cale judecătorească. Susțin că norma criticată restrânge, în mod nejustificat și discriminatoriu, sfera de incriminare a situațiilor în care se legalizează obligația de întreținere. Arată că actualul Cod civil reglementează posibilitatea stabilirii obligației de întreținere în mod principal sau ca măsură accesorie pentru toate situațiile, inclusiv cele de divorț și încetare a căsătoriei. În acest sens, rețin că procedura poate fi judiciară, notarială sau administrativă, cu recunoașterea egală a consecințelor formale juridice. Cu toate acestea, doar obligațiilor asumate prin efectul unor hotărâri judecătorești li se oferă protecție în cuprinsul infracțiunii incriminate. Susțin,
de asemenea, că această omisiune de reglementare creează un dezechilibru normativ, cu consecințe prejudiciabile pentru beneficiarul obligației de întreținere, care nu are la dispoziție totalitatea instrumentelor juridice de apărare a acestui drept. Susțin, totodată, că acest tratament discreționar creează o distincție între minorii ce beneficiază de pensie de întreținere în baza unei hotărâri judecătorești, care au pârghia legală a formulării unei plângeri penale pentru a-și proteja și asigura respectarea acestui drept prevăzut de lege, și minorii care, cu toate că dețin o convenție notarială autentică în baza căreia beneficiază de pensie de întreținere, nu au pârghia legală de a formula plângere penală de vreme ce nu există o normă penală care să le garanteze îndeplinirea dreptului.
Judecătoria Oradea – Secția penală și Judecătoria Podu Turcului apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. În acest sens, cele două instanțe rețin că este o lipsă de
corelare a normei penale cu dispozițiile legii civile, care permit divorțul și prin acordul părților exprimat la notarul public, ipoteză în care, în situația existenței copiilor minori, părțile stabilesc prin act notarial inclusiv cuantumul și condițiile de plată ale pensiei de întreținere. Întrucât dispozițiile art.378 alin.(1) lit.c) din Codul penal nu au în vedere și pensia de întreținere stabilită prin convenție notarială, ci doar pensia stabilită pe cale judecătorească, apreciază că legea penală nu asigură o egalitate de tratament între situațiile în care pensia de întreținere este stabilită pe cale judecătorească sau prin act notarial, contrar prevederilor art.16 alin.(1), ale art.21 alin.(1) și (2) și ale art.49 alin.(1) din Legea fundamentală.
Rețin că instituirea pensiei de întreținere s-a realizat în considerarea situației dificile, de nevoie în care se găsește beneficiarul, fie din cauza vârstei fragede ori înaintate, fie din alte motive care îl pune în imposibilitatea de a-și asigura cele necesare traiului. Apreciază că neincriminarea abandonului de familie în cazul neplății pensiei de întreținere stabilite pe cale convențională creează o situație defavorabilă acestor beneficiari, care, deși se află în aceeași situație cu beneficiarii pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească, nu au aceeași protecție din partea legii penale.
Potrivit prevederilor art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art.378 alin.(1) lit.c) din Codul penal sunt neconstituționale. Apreciază că prin pedepsirea cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă a neplății, cu rea-credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere stabilite doar pe cale judecătorească, nu și prin act notarial se generează o discriminare între cetățeni pe criterii arbitrare. Așa fiind, diferențierea între pensia de întreținere stabilită pe cale judecătorească și pensia de întreținere stabilită pe cale notarială nu se justifică în mod obiectiv și rezonabil. Mai mult, consideră că, prin dispozițiile legale criticate, legiuitorul nu a avut în vedere protecția copilului, încălcându-se, astfel, prevederile art.49 alin.(5) din Constituție. Consideră, totodată, că este vorba și de o necorelare a normei penale cu dispozițiile legii civile care permite divorțul și prin acordul părților exprimat la notarul public, iar, în
situația existenței copiilor minori, părțile stabilesc prin act notarial inclusiv cuantumul și condițiile de plată ale pensiei de întreținere. În consecință, apreciază că dispozițiile legale criticate nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii – din perspectiva lipsei de corelare a normei penale cu dispozițiile legii civile, fiind contrare dispozițiilor art.1 alin.(5) din Constituție.
Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susțin că normele penale criticate contravin prevederilor constituţionale art.16 alin.(1) și (2) privind egalitatea în drepturi și ale art.21 referitor la accesul liber la justiție, precum și dispozițiilor art.20 din Constituție, referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, prin raportare la dispozițiile art.6 privind dreptul la un proces echitabil și ale art.14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Invocă, totodată, dispozițiile art.1 din Protocolul nr.12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la interzicerea generală a discriminării, ale art.20 – Egalitatea în fața legii și ale art.21 – Nediscriminarea din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și ale art.28 din Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989.
Examinând excepția de neconstituționalitate, dintr-o perspectivă istorică a cadrului legal în materia incriminării abandonului de familie, Curtea reține că diverse modalități de săvârșire a acestei fapte au fost reglementate pentru prima dată în art.454 din Codul penal din 1937. Condițiile de incriminare prevedeau părăsirea celor față de care persoana în cauză avea obligația morală și materială, „lăsându-i expuși mizeriei fizice sau morale”. Norma penală sancționa, de asemenea, sustragerea timp de 3 luni de la achitarea obligațiilor de întreținere stabilite pe cale judecătorească și alungarea copilului care, din cauza vârstei, era incapabil de a se îngriji. Toate aceste fapte erau incriminate numai în varianta săvârșirii cu „rea-voință” și erau pedepsite cu închisoarea corecțională de la 3 luni la un an. Codul penal din 1969 a reglementat într-un mod mai sistematizat astfel de fapte, la art.305, potrivit căruia, „(1) Săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte: a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale; b) neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege; c) neplata cu rea-credinţă, timp de două luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească, se pedepseşte, în cazurile prevăzute la lit.a) şi b), cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă, iar în cazul prevăzut la lit c), cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă. (2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. (3) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. (4) Dacă părţile nu s-au împăcat, dar în cursul judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa, în cazul când stabileşte vinovăţia, pronunţă împotriva inculpatului o condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art.81. (5) Revocarea suspendării condiţionate nu are loc decât în
cazul când, în cursul termenului de încercare, condamnatul săvârşeşte din nou infracţiunea de abandon de familie.”
Art.378 din Codul penal în vigoare prevede că „(1) Săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte: a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale; b) neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege; c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează neexecutarea, cu rea- credinţă, de către cel condamnat a prestaţiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite la întreţinere din partea victimei infracţiunii. (3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. (4) Fapta nu se pedepseşte dacă, înainte de terminarea urmăririi penale, inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile. (5) Dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa dispune,
după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.”
Curtea observă că legiuitorul a incriminat, în mod succesiv, începând cu anul 1937, faptele care aduc atingere relaţiilor sociale privitoare la convieţuirea socială, în mod particular a celor de familie, ale căror existenţă şi desfăşurare sunt condiţionate de respectarea reglementărilor ce au ca obiect îndeplinirea îndatoririlor de ajutor material şi moral între membrii acesteia, între modalitățile concretde săvârșire a infracțiunii tip din cele trei codificări penale regăsindu-se neplata, cu rea-credinţă (rea- voință), de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere.
Examinând conținutul normativ al infracțiunii de abandon de familie în vigoare în raport cu legea penală proximă, Curtea observă că legiuitorul a preluat, în mare măsură, prevederile Codului penal din 1969, modificările mai importante vizând adăugarea unei noi modalități de comitere a faptei – în acest sens fiind reglementată la alin.(2) al art.378 din Codul penal o „subrogație” cu privire la obligația de întreținere, o nouă cauză de nepedepsire la alin.(4) al aceluiași articol, precum și ajustări privind sancțiunile și mărirea intervalului de timp necesar consumării infracțiunii în varianta reglementată la alin.(1) lit.c) al aceleiași norme penale (astfel, codificarea în vigoare a revenit la termenul de 3 luni prevăzut de Codul penal din 1937). Așadar, Curtea observă că infracțiunea de abandon de familie sancționează, în esență, încălcarea obligației de întreținere datorată, ca regulă, între membrii aceleiași
familii. De lege lata, obligația de întreținere își are temei în art.513 din Codul civil, potrivit căruia „Obligaţia de întreţinere există numai între persoanele prevăzute de lege. Ea se datorează numai dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege.”, în art.516 alin.(1) și (3) din același act normativ, care prevede atât obligaţia de întreţinere între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege, cât și obligaţia de întreţinere între foştii soţi, în condiţiile prevăzute de lege, în timp ce o aplicație particulară este reglementată în art.499 din Codul civil privind obligația de întreținere a părinților față de copiii minori sau majori, după caz. Cu alte cuvinte, obligația
de întreținere derivă din obligația existentă ca urmare a rudeniei firești sau a căsătoriei, dar poate exista și între persoane care nu sunt rude între ele. Potrivit art.530 din Codul civil, obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională, iar, dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani.
Așadar, Curtea reține că textul incriminator în vigoare este redactat într-o formă similară celei prevăzute în art.305 din Codul penal din 1969, are ca obiect juridic generic relațiile sociale pe a căror respectare se întemeiază familia, în timp ce obiectul juridic special are în vedere relațiile de familie sub aspectul solidarității care trebuie să caracterizeze familia, atât în ceea ce privește sprijinul moral, cât și în ceea ce privește sprijinul material. Elementul material al infracțiunii de abandon de familie constă în comiterea unor acțiuni sau inacțiuni care constituie conținutul unor variante și modalități alternative de săvârșire a infracțiunii. În varianta tip, prevăzută la alin.(1) al art.378 din Codul penal, sunt reglementate trei modalități alternative de comitere a infracțiunii constând în: fapta (acțiune sau inacțiune) de părăsire, alungare sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptățit la întreținere, expunându-l la suferinţe fizice sau morale [lit.a)]; neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege [lit.b)]; neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească [lit.c)]. Curtea reține, astfel, că existența infracțiunii de abandon de familie este condiționată de preexistența unui raport juridic impus de lege sau stabilit prin hotărâre judecătorească în baza cărora o persoană este obligată la întreținere față de o altă persoană. Totodată, Curtea observă că, prin oricare dintre modalitățile alternative prevăzute la alin.(1) al art.378 din Codul penal, se creează o situație defavorabilă pentru cel care este îndrituit la întreținere, și anume lipsirea sa de întreținere
(locuință, alimente, bani, îmbrăcăminte, medicamente etc).
Examinând motivele de neconstituționalitate formulate de autori, Curtea reține că elementul material al acestei modalități de săvârșire a variantei tip a infracțiunii de abandon de familie – de altfel, cel mai des întâlnită în practica judiciară – constă într-o inacțiune, respectiv neplata cu rea-credință timp de 3 luni, a pensiei de întreținere stabilite printr-o hotărâre judecătorească. În cazul acestei forme a variantei tip a infracțiunii, trebuie îndeplinite două cerințe esențiale, respectiv (i) stabilirea, printr-o hotărâre judecătorească, a unei pensii de întreținere sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreținerea și (ii) persoana obligată la întreținere să nu fi plătit cu rea-credință timp de 3 luni pensia de întreținere, termen care începe să curgă de la data la care hotărârea judecătorească a rămas definitivă sau de la data ultimei plăți. Fiind vorba despre rea-credință, această din urmă formă a variantei tip a infracțiunii se săvârșește numai cu intenție directă, prin atitudinea incorectă, necinstită a subiectului activ privind executarea obligației de întreținere. De asemenea, Curtea observă că se are în vedere o pensie de întreținere în sensul Codului civil, stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Sub aspectul configurării poziţiei psihice a autorului infracțiunii, prezintă relevanţă şi împrejurarea că obligaţia de întreţinere a cărei încălcare formează latura obiectivă a infracţiunii de abandon de familie, în varianta reglementată de art.378 alin.(1) lit.c) din Codul penal, este o obligaţie unică, ce constă în asigurarea pentru persoanele îndreptăţite a celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională, pensia de întreţinere constituind, potrivit art.530 din Codul civil, doar o modalitate
subsidiară de executare a acesteia, în situaţia în care obligaţia de a presta întreţinerea în natură nu se realizează de bunăvoie.
Totodată, Curtea reține că, în această modalitate, fapta constituie și o formă specială de nerespectare a hotărârilor judecătorești, reglementată distinct de legiuitor în cadrul infracțiunilor contra familiei. Cu alte cuvinte, inacţiunea debitorului constând în neplata pensiei de întreţinere fixate pe cale judiciară aduce atingere, în mod adiacent, şi relaţiilor sociale ce asigură autoritatea hotărârilor judecătoreşti, motiv pentru care infracţiunea de abandon de familie, prevăzută la art.378 alin.(1) lit.c) din Codul penal, poate fi asimilată unei forme speciale de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, reglementată distinct în cadrul infracţiunilor contra familiei.
Așadar, pornind de la conținutul normei de incriminare și de la obiectul juridic special al infracțiunii de abandon de familie, reprezentat de relațiile de familie care impun respectarea obligației legale de întreținere, Curtea reține că norma penală criticată reglementează obligația patrimonială de întreținere stabilită pe cale judecătorească. Prin urmare, soluția legislativă criticată are ca situație premisă existența unei obligații de întreținere care, însă, trebuie concretizată printr-o hotărâre judecătorească ce stabilește pensia de întreținere, aceasta din urmă fiind modalitatea de executare a respectivei obligații, în ipoteza în care nu este executată în natură. Astfel cum s-a reținut în precedent, norma de incriminare are în vedere o pensie de întreținere în sensul Codului civil, stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar nu o obligație de plată periodică a unei sume de bani stabilită,
prin hotărâre judecătorească, cu titlu de daune materiale sau morale.
În aceste condiții, Curtea constată că o astfel de hotărâre judecătorească poate fi pronunțată în procedura de desfacere a căsătoriei prin divorț, cât privește capetele de cerere accesorii
divorțului, referitoare, printre altele, la stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Astfel, Curtea reține că în prezent, ca și în cazul reglementării anterioare [art.37 alin.(2) din Codul familiei, abrogat de art.230 lit.m) din capitolul X al Legii nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.409 din 10 iunie 2011], noul Cod civil prevede, în art.259 alin.(6), faptul că, „Căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, în condiţiile legii.” Această formă de disoluție a căsătoriei, care constă în desfacerea ei cu efecte pentru viitor, poate avea loc prin acordul părților (pe cale judiciară [art.373 lit.a), art.374 din Codul civil], pe cale administrativă sau prin procedura notarială [art.375 din Codul civil]) ori pe cale judecătorească, în temeiul art.373 lit.b), c) și d) din Codul civil.
Cât privește divorțul prin acordul părților, Curtea reține că procedura de divorț în fața ofițerului de stare civilă sau a notarului public a fost prevăzută inițial în noul Cod civil, adoptat prin Legea nr.287/2009, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.505 din 15 iulie 2011, care a intrat în vigoare în 2011, fiind preluată prin Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.714 din 26 octombrie 2010, și introdusă în Codul familiei, la art.381-384. Spre deosebire de reglementarea din Codul familiei potrivit căreia ofiţerul de stare civilă ori notarul public puteau constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, dacă soţii erau de acord cu divorţul şi nu aveau copii minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi (art.381), noul Cod civil nu mai prevede nicio condiție pentru divorțul prin acordul soților. Acesta
poate fi pronunțat oricând, fără nicio prevedere restrictivă referitoare la durata căsătoriei și chiar dacă există copii minori rezultați din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați. Dacă soții nu au copii minori, competența ofiţerului de stare civilă și a notarului public, în constatarea divorțului, este una alternativă, iar dacă soții au copii minori, născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, doar notarul este competent să constate divorțul prin acordul părților. Astfel, Curtea reține că, potrivit art.375 alin.(2) din Codul civil, „Divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat de notarul public şi în cazul în care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.[…].” Potrivit art.376 alin.(4) din Codul civil, dacă soţii stăruie în divorţ, notarul public eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor și, totodată, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei
părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, notarul va încheia o convenție în procedura divorțului cu copii minori, autentificată, care, potrivit dispozițiilor art.101 alin.(2) și ale art.138 alin.(5) din Legea nr.36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.237 din 19 martie 2018, constituie titlu executoriu.
În concluzie, Curtea constată că pensia de întreținere ce derivă din obligația civilă de întreținere a părinților față de copiii minori sau majori, după caz, poate fi stabilită și prin convenție autentică în procedura notarială de divorț.Curtea reține, totodată, că, potrivit dispozițiilor art.374 alin.(3) şi ale art.376 alin.(3) din Codul civil, în ipoteza desfacerii căsătoriei prin acordul soţilor, indiferent de procedura prin care se realizează (administrativă, notarială sau judiciară), divorţul presupune verificarea consimţământului
soţilor la desfacerea căsătoriei de către instanţa de judecată, notarul public sau ofiţerul de stare civilă, aşadar de către o autoritate publică, respectiv de către un funcţionar public învestit să îndeplinească un serviciu de interes public.
Curtea constată că izvorul pensiei de întreținere, în ipoteza de la art.378 alin.(1) lit.c) din Codul penal, îl pot constitui atât hotărârea judecătorească pronunțată în procedura desfacerii căsătoriei prin divorț, potrivit dispozițiilor art.373 și 344 din Codul civil, și hotărârea de expedient prin care instanța de judecată consfințește acordul de mediere referitor la pensia de întreținere, cât și convenția încheiată în procedura divorțului cu copii minori, autentificată de notar, încheiată în ipoteza desfacerii căsătoriei prin acordul părților în procedura
notarială, potrivit art.375 alin.(2) din Codul civil. În această din urmă ipoteză, poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de conduita adoptată şi urmările pe care aceasta le produce se raportează la obligaţia de întreţinere instituită în sarcina sa şi concretizată prin convenția autentică de stabilire a pensiei.
În aceste condiții, în raport cu cadrul legal în materie penală și civilă în vigoare, Curtea constată o necorelare legislativă având relevanță constituțională din perspectiva respectării dispozițiilor art.1 alin.(5) din Constituție, în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii, între dispozițiile art.378 alin.(1) lit.c) din Codul penal și cele ale art.375 alin.(2) din Codul civil, în condițiile în care actualul Cod penal (Legea nr.286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare), intrat în vigoare la 1 februarie 2014 constituie act normativ ulterior consacrării legislative – prin Codul civil (Legea nr.287/2009), care a intrat în vigoare în anul 2011 – a divorţului prin acordul soţilor în procedură notarială, în ipoteza în care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi. Curtea reține că această necorelare între acte normative în vigoare determină lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a normei penale criticate contrar principiului legalităţii incriminării, prevăzut la art.23 alin.(12) din Constituție şi la art.7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi, în consecinţă, dispoziţiilor art.1 alin.(5) din Constituţie, care se referă la calitatea legii.
Curtea reamintește că, prin incriminarea abandonului de familie în modalitatea normativă a neplăţii pensiei de întreţinere instituită prin hotărâre judecătorească, legiuitorul a urmărit să protejeze, în principal, relaţiile de familie, în ansamblul lor, precum şi, adiacent, valorile sociale care privesc forţa executorie a hotărârilor judecătoreşti. Astfel, Curtea reține că, în primul rând, trebuie avute în vedere valorile sociale a căror protejare s-a urmărit a se realiza prin trecerea în sfera ilicitului penal a unor fapte prin care subiectul activ aduce atingere normelor de convieţuire în societate. Or, în condiţiile în care incriminarea faptelor care se circumscriu infracţiunii de abandon de familie are ca scop apărarea relaţiilor sociale care privesc familia şi care impun respectarea obligaţiilor şi îndatoririlor de sprijin material şi moral faţă de membrii acesteia, îndreptăţiţi legal la întreţinere, Curtea constată că este
necesar ca norma penală criticată să incrimineze și neplata, cu rea-credință, a pensiei de întreținere ce derivă din obligația civilă de întreținere a părinților față de copiii minori sau majori, după caz, stabilită prin convenție autentică în procedura notarială de divorț.
În caz contrar, Curtea constată că norma penală criticată este contrară dispozițiilor art.16 alin.(1) din Constituție privind egalitatea în drepturi prin raportare la prevederile constituționale ale art.49 alin.(1) referitoare la protecția copiilor și a tinerilor, în condițiile în care principiul egalităţii caracterizează drepturile şi libertăţile fundamentale, fiind, în acelaşi timp, o garanţie a fiecărui drept fundamental în parte, astfel cum rezultă din Decizia Curții Constituționale nr.80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.246 din 7 aprilie 2014, paragraful 136.
Având în vedere considerentele de principiu anterior menționate, consacrate jurisprudențial, Curtea constată că persoanele care au dreptul la pensie de întreţinere, indiferent că
este stabilită pe cale convențională sau judiciară, se află în aceeași situație de nevoie, și anume lipsirea lor de cele necesare traiului (locuință, alimente, bani, îmbrăcăminte, medicamente etc.), astfel că nu este justificat, în mod obiectiv și rezonabil, tratamentul diferențiat din punctul de vedere al protecției din partea legii penale. Curtea subliniază că, prin incriminarea abandonului de familie, legiuitorul protejează valorile sociale referitoare la familie și relațiile dintre membrii săi, în ansamblu, iar nu distinct, după cum raporturile obligaționale de întreținere au izvor legal, judiciar sau convențional. De altfel, în cauză, Curtea reține aplicabilitatea tezei referitoare la interzicerea discriminării din cuprinsul art.16 alin.(1) din Constituţie, având în vedere că norma incriminatoare exclude de la protecția prin mijloace de drept penal persoanele îndreptățite la pensia întreținere stabilită prin convenție autentificată, încheiată în procedura notarială de divorț. Or, câtă vreme principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, Curtea constată că nu există niciun motiv rezonabil pentru care persoanele menționate să fie lipsite de protecție penală, cu
consecința lipsirii lor de întreținere materială, deci păgubirea sub acest raport a acestor persoane și producerea unei suferințe fizice. Din această perspectivă, Curtea constată că norma penală criticată este contrară principiului egalităţii, întrucât afectează persoanele îndrepățite la pensia de întreținere stabilită prin convenție autentificată, încheiată în procedura notarială de divorț, acestea fiind plasate, în mod arbitrar, într-o poziţie de inferioritate. Neincluderea în sfera ilicitului penal a faptei de abandon de familie constând în neexecutarea, cu rea-credință, timp de 3 luni, a obligației de întreținere stabilite prin act notarial, așadar lipsa unui mecanism de constrângere al statului, exercitat prin organele judiciare,
menit să asigure respectarea efectivă a convenției notariale cât privește plata pensiei de întreținere, poate determina un dezechilibru cât privește relațiile de conviețuire socială din perspectiva respectării dreptului legal la întreținere, ale cărui consecințe formale juridice sunt deopotrivă recunoscute atât în ceea ce privește pensia de întreținere fixată pe cale judecătorească, cât și în ceea ce privește pensia de întreținere stabilită prin convenție autentică în procedura notarială.
Din această perspectivă, Curtea reține că legiuitorul are competenţa constituţională de a include în sfera ilicitului penal neplata, cu rea-credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere fixată prin convenție în procedura notarială, câtă vreme săvârșirea acestei fapte aduce atingere relațiilor de conviețuire socială în cadrul familiei, urmarea imediată constând într-o stare de pericol pentru existența relațiilor de familie, prin punerea persoanei îndreptățite la întreținere în situația de a fi lipsită de mijloacele de întreținere ori de sprijin moral. Curtea reține că ocrotirea prin mijloace juridice extrapenale, de drept civil, a valorilor arătate este insuficientă; în această materie doar instituirea unor mijloace specifice dreptului penal ar putea determina adoptarea unei atitudini active din partea celui obligat la întreținere prin convenție notarială. Reglementarea întregii reprezentări faptice a persoanei obligate la
întreținere (multiplele modalități faptice de săvârșire a abandonului de familie, având același rezultat, starea de pericol pentru valoarea socială ocrotită – familia), precum și stabilirea unei pedepse adecvate trebuie să fie de natură să stimuleze făptuitorul să reia executarea acestei obligații, iar nu să creeze o dificultate suplimentară, acesta fiind, în fapt, scopul normei de incriminare de la art.378 din Codul penal.
