Faptul intrării reclamantei în folosinţa imobilului, după semnarea promisiunii de vânzare- cumpărare, are semnificaţia neîndoielnică a recunoaşterii dreptului a cărui acţiune se prescrie, de către promitentul vânzător în favoarea căruia curge prescripţia, recunoaştere ce constituie, potrivit dispoziţiilor art. 16 lit.a) din Decretul nr. 167/1958, cauză de întrerupere a prescripției. Această cauză de întrerupere acţionează asupra termenului de prescripţie, producând efectul său întreruptiv, indiferent că obligaţia corespunzătoare dreptului ce se prescrie (de a încheia contractul de vânzare- cumpărare) se află în patrimoniul titularului originar ori că s-a transmis pe cale succesorală, moştenitorilor acestuia.
Prin urmare, câtă vreme promitentul vânzător nu s-a împotrivit în niciun fel posesiei exercitate de reclamantă, atitudinea sa nu poate avea altă semnificaţie decât a recunoaşterii tacite a dreptului supus prescripţiei, recunoaștere ce a produs efectul întreruptiv al termenului de prescripţie şi ulterior decesului său, când obligaţia asumată, de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare, s-a transmis în cadrul universalităţii de drepturi şi obligaţii, pârâtului, în calitatea sa de moştenitor legal al celui dintâi.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 19.11.2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca instanţa să pronunţe o hotărâre judecătorească prin care să dispună:
-să se constate că în urma defunctului C., decedat la data de 31.10.2000, a rămas ca
moştenitor pârâtul;
-să se constate că obligaţia asumată prin contractul de promisiune bilaterală de vânzare-
cumpărare autentificat sub nr. 309/17.08.1999 la BNP X, respectiv de a încheia în formă autentică
contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în situat în Oradea, , ce în natură reprezintă
apartament compus din 2 camere şi dependinţe cu o suprafaţă de 66,45 mp şi teren aferent în
suprafaţă de 100 mp, s-a transmis pârâtului;
-să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic;
-să se dispună OCPI Bihor intabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, cu
titlu de cumpărare asupra imobilului sus-indicat;
să se dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.
Faţă de depunerea la dosar a certificatului de moştenitor eliberat de pe urma defunctului C., care atestă că unic moştenitor al acestuia este pârâtul, reclamanta a renunţat la judecata celui dintâi capăt al cererii la termenul de judecată din 22.06.2020.
Prin sentinţa civilă din 6.07.2020, Tribunalul Bihor, Secția I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei invocată de pârât, ca neîntemeiată. A admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. A constatat intervenită între reclamantă şi pârât vânzarea – cumpărarea imobilului situat în Oradea, ce în natură reprezintă apartament compus din 2 camere şi dependinţe cu o suprafaţă de 66,45 mp şi teren aferent în suprafaţă de 100 mp. A stabilit că prezenta hotărâre ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul menţionat anterior. A respins cererea privind obligarea OCPI Bihor la intabularea dreptului de proprietate cu titlu de cumpărare asupra imobilului menţionat. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5490,7 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.
Prin decizia civilă din 26.01.2022, Curtea de Apel Oradea, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul B. împotriva sentinţei civile nr. 82/C/2020, pe care a
menținut-o în întregime.
a) Decizia de apel a fost atacată cu recurs principal de către pârâtul B., ce a fost încadrat în motivele legale prevăzute prin dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ. În dezvoltarea motivelor, pârâtul a susţinut următoarele critici de nelegalitate:
Instanţa de apel a soluţionat în mod greşit lipsa cauzei ca motiv de nulitate absolută, respectiv a lipsei calităţii de promitent vânzător a lui C. raportat la imobilul dobândit în baza Legii nr.112/1995, întrucât preţul a fost plătit, apreciind în mod greşit ca valid actul de promisiune de vânzare-cumpărare.
Recurentul invocă şi în recurs excepţia lipsei cauzei ca motiv de nulitate absolută, arătând că promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr.309/17.08.1999 de BNP X., prin care C. promitea să înstrăineze imobilul din Oradea, către soţii A., îi lipseşte un element esenţial, respectiv, calitatea de vânzător a promitentului la acea dată. Promisiunea vânzătorului de a vinde ceva, în condiţiile în care nu avea dreptul să vândă, este nulă absolut. Dreptul acestuia de a înstrăina imobilul a intervenit la 16.10.2007, astfel că de la această dată putea să promită/să vândă imobilul. Instanţa de apel a soluţionat eronat excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, apreciind că prescripţia este întreruptă prin folosinţa imobilului.
Potrivit recurentului, reclamantă solicită pronunţarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic privitor la promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr.309/17.08.1999 de BNP X., prin care C. promitea să înstrăineze imobilul în cauză către soții A. Or, termenul de încheiere a contractului în formă autentică era 16.10.2007, iar promitentul vânzător a dobândit imobilul la 16.10.1997.
Chiar dacă C. a decedat la 01.11.2000, începând din 16.10.2007 reclamanta putea iniţia o acţiune în instanţă prin care să se emită o hotărâre care să țină loc de act autentic privitor la
promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr.309/1999. Acţiunea privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic este una personală şi se aplică termenul general de prescripţie consacrat de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În ceea ce priveşte începutul termenului de prescripţie, calculat potrivit dispoziţiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, s-a considerat că termenul începe să curgă la momentul stabilit de părţi în promisiunea de vânzare-cumpărare în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare
(16.10.2007), iar, în lipsa stabilirii unui asemenea moment, de la data încheierii promisiunii.
Faptul că a intrat în folosinţa apartamentului începând cu semnarea promisiunii de vânzare- cumpărare nu înseamnă o recunoaştere după octombrie 2007, pentru că termenul de încheiere a contractului era 2007, iar defunctul promitent cumpărător C. era decedat de 7 ani, astfel că, între 2007 şi 2019, nu au fost cazuri de întrerupere a prescripţiei. Întreruperea prescripţiei în ce privește folosinţa putea fi avută în vedere doar după data de 16.10.2007, prin notificarea succesorilor lui C. Deci, după octombrie 2007 (timp de 12 ani), nu s-a mai săvârşit vreun act de recunoaştere tacită a obligaţiilor asumate prin contract, în sensul art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958, împrejurare care să ducă la o întrerupere a termenului de prescripţie. În măsura în care se va aprecia că acţiunea înregistrată la data de 19.11.2019 vizează valorificarea unui drept de creanţă, recurentul arată că înțelege să invoce excepţia prescripţiei dreptului la acţiune raportat la termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr.167/1958.
În considerarea criticilor prezentate solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
b) Intimata reclamantă a promovat recurs incident împotriva încheierii din 12.01.2021 şi deciziei nr. 84/A din 26.01.2022 ale Curţii de Apel Oradea, Secţia I civilă, critica adusă vizând soluția de respingere a excepției de tardivitate a apelului introdus de pârât. Susține că, în raport de actele dosarului, era necesar a se constata că hotărârea primei instanţe a
fost în mod corect comunicată la domiciliul pârâtului și, prin urmare, apelul formulat la mai mult de 10 luni de la momentul comunicării actului este tardiv. Menţiunea utilizată de pârât „cu sediu procesual ales în Oradea, la Cabinet Avocat Y.’’ nu întruneşte cerinţa explicită a art. 158 alin.1 C.proc.civ., anume ca partea care îşi alege un sediu sau domiciliu în vedere comunicării actelor de procedură să indice o persoană responsabilă cu primirea corespondenței.
Textul de lege este explicit, atât în privinţa acestei obligaţii, cât şi în privinţa consecinţei nerespectării obligaţiei, respectiv că actele se vor comunica potrivit art. 155 sau 156 C.proc.civ. Or, aceasta este și ipoteza în speță, când pârâtul nu a indicat niciodată persoana responsabilă cu primirea corespondenței, iar toate actele au fost comunicate la domiciliul său. Solicită recurenta a se avea în vedere şi faptul că pârâtul, anterior comunicării hotărârii primei instanţe, a fost citat la adresa sa de domiciliu şi nu a adus nicio critică cu privire la acest aspect, deşi ar fi avut posibilitatea să reglementeze situaţia la termenul de judecată din data de 22.06.2020.
Prin urmare, în mod corect hotărârea primei instanţe s-a comunicat cu respectarea dispoziţiilor art. 158 C.proc.civ. Simpla indicare a unui anume cabinet de avocat în vedere comunicării actelor de procedură nu este suficientă, întrucât un cabinet de avocat este o entitate juridică, nu o persoană fizică care să poată primi fizic comunicările instanţei. În cadrul unui cabinet de avocat, pe lângă titularul său mai pot desfăşura activităţi şi alte persoane, precum avocaţi colaboratori, avocaţi stagiari, agent procedural, secretar, tehnoredactor. Cu alte cuvinte, dacă domiciliul procedural se stabileşte la sediul unei entităţi juridice şi nu la domiciliul unei persoane fizice, este imperios necesară indicarea persoanei responsabile cu primirea corespondenței care urmează să comunice agentului procedural al instanţei datele sale de identitate şi să semneze pentru primirea comunicării.
În circumstanțele arătate, instanţa de apel ar fi trebuit să admită excepţia tardivităţii formulării apelului şi să respingă apelul ca tardiv. Astfel, în opinia recurentei, recursul incident trebuie admis, cu consecința casării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare pe excepția tardivității apelului, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art.488 alin. 1 pct.5 C.proc.civ.
Reclamanta a depus întâmpinare la recursul principal, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa de timbru și onorariu de avocat.
În ce privește motivul grefat pe încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la excepția lipsei cauzei, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că aspectul invocat în legătură cu lipsa cauzei actului juridic, respectiv lipsa calităţii de vânzător, nu vizează cauza ca şi condiţie de fond, esenţială şi de validitate a actului juridic.
Pe de altă parte, a mai reţinut ca existența unei interdicţii de vânzare timp de zece ani a imobilului nu afectează nici valabilitatea promisiunii de vânzare, întrucât aceasta nu are efect
translativ de proprietate.
Astfel cum a arătat reclamanta pe parcursul judecării cauzei, interdicţia prevăzută de Legea nr.112/1995 reglementează o excepţie de la principiul libertăţii contractuale, având caracter restrictiv de drepturi. Prin urmare, această interdicţie este de strictă interpretare şi aplicare, dispoziţia legală neputând fi interpretată prin extindere, în sensul că s-ar aplica şi în cazul promisiunilor de vânzare- cumpărare, cu atât mai mult cu cât părţile au prevăzut că, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare se va încheia după expirarea termenului de 10 ani sau când legea va permite. Referitor la aplicarea greșită a normelor de drept material în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, reclamanta afirmă că instanţa de apel în mod corect a reţinut că întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune poate fi atât expresă, cat şi tacită, iar neîmpotrivirea sub nicio formă de către recurentul pârât asupra posesiei exercitate de reclamantă în mod public şi netulburat asupra imobilului reprezintă o recunoaştere a dreptului asupra imobilului, de natură a întrerupe prescripţia dreptului material la acţiune.
Nu s-a depus răspuns la întâmpinare.
a) Analizând recursurile formulate, Înalta Curte va supune examinării, cu prioritate, recursul incident, dat fiind că pe calea acestuia a fost supusă verificării soluţia instanței de apel privitoare la respectarea condiţiilor formale de exercitare a căii de atac a apelului declarat de pârât, sub aspectul termenului în care a fost introdus, soluţie regăsită în încheierea din 12.01.2022 a Curţii de apel, de natură să producă implicaţii cât privește cercetarea dezlegării pe fond a litigiului. În esenţă, recursul incident critică greşita apreciere a instanţei de apel ca fiind introdus în termen apelul declarat de pârât, teza reclamantei fiind aceea a legalei comunicări a sentinţei tribunalului realizată la domiciliul pârâtului şi care nu ar fi trebuit comunicată la domiciliul procesual ales de acesta, indicat prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată (la adresa din Oradea, la Cabinet avocat Y.), ca urmare a neindicării de către pârât a persoanei responsabile cu primirea corespondenţei, aşa cum prevede art. 158 alin. 1 C.proc.civ.
Potrivit acesteia, comunicarea sentinţei tribunalului realizată la domiciliul pârâtului în mod legal în data de 17.07.2020 demonstrează că apelul acestei părţi, înregistrat la 31.05.2021 a fost formulat cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 468 alin. 1 C.proc.civ. Recursul incident, examinat în raport de conţinutul prevederilor art. 488 alin. 1 pct. 5
C.proc.civ., este nefondat. În acest sens, se are în vedere că prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată depusă în dosarul primei instanţe, pârâtul a indicat domiciliul procesual ales la reprezentantul său c onvenţional, avocat Y., respectiv la sediul cabinetului din Oradea, fără ca această adresă să fie avută în vedere de instanţă în comunicările ulterioare de acte procesuale către parte. Cât priveşte comunicarea hotărârii prin care a fost soluţionată cauza, aceasta a fost realizată nu la domiciliul/sediul procesual ales indicat de parte, ci la domiciliul pârâtului. Este adevărat că, în acord cu dispozițiile art. 158 alin. 1 C.proc.civ. în caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, comunicarea actelor de procedură la respectiva adresă se va realiza dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea acestora, în lipsa unei asemenea menţiuni comunicarea urmând a se face, după caz, potrivit art. 155 sau 156 În speţă, având în vedere că alegerea de domiciliu/sediu a fost realizată de pârât la sediul cabinetului individual al reprezentantului său convenţional, avocat Y., această cerinţă a indicării persoanei însărcinată cu primirea actelor de procedură se consideră inclusă în cererea de alegere de domiciliu/sediu şi subînţeleasă ca vizând persoana reprezentantului convenţional, având în vedere că forma de exercitare a profesiei este cea a cabinetului individual de avocat, iar nu a unor cabinete asociate sau a societăţii profesionale care să presupună prezenţa la sediul profesional a mai multor persoane şi care să facă necesară desemnarea/însărcinarea unora anume dintre acestea cu primirea
corespondenţei/actelor de procedură. Practic, susţinerea reclamantei se întemeiază pe o interpretare formalistă a dispoziţiilor art. 158 alin. 1 C.proc.civ., aceasta susţinând că alegerea de domiciliu făcută de pârât în cuprinsul întâmpinării la cererea de chemare în judecată trebuie văzută ca ineficientă de vreme ce nu s-a indicat, alături de sediul cabinetului şi numele avocatului, faptul că acesta e şi persoana însărcinată cu primirea corespondenţei.
Or, în raport cu forma de exercitare a profesiei de către reprezentantul convenţional al pârâtului, instanţa de recurs nu împărtăşeşte această interpretare, considerând că alegerea de
domiciliu făcută la sediul cabinetului avocaţial includea şi desemnarea persoanei acestuia ca fiind cea însărcinată cu primirea corespondenţei.
Prin urmare, este corectă statuarea instanţei de apel din încheierea din 12.01.2022, prin care a considerat ca formulat în termen legal apelul declarat de pârât chiar şi după 10 luni de la
comunicarea sentinţei tribunalului, cât timp această comunicare nu a fost realizată la domiciliul procesual ales, ci la domiciliul părţii, nefiind, deci, realizată o comunicare legală, aptă să declanşeze curgerea termenului de declarare a căii de atac pentru partea în cauză.
Atare împrejurări nu justifică însă repunerea în termenul de formulare a căii de atac, procedură a cărei situaţie premisă este aceea a unei comunicări legale făcută către parte dar care, din motive justificate, pierde termenul procedural, astfel că, şi sub acest aspect soluţia din încheierea din 12.01.2022 a Curţii de apel – care fusese învestită de apelantul-pârât şi cu o cerere de repunere în termenul de apel – apare ca fiind legală.
În considerarea acestor motive, recursul incident a fost respins ca nefondat.
b) Recursul principal formulat de reclamant este, de asemenea, nefondat. Prin cea dintâi critică a acestui recurs, pârâtul a pretins o greşită soluţionare a motivului de
nulitate constând în lipsa cauzei promisiunii de vânzare-cumpărare, dată fiind lipsa calității de promitent-vânzător a lui C. care, la data autentificării actului semnat cu reclamanta, nu avea dreptul să vândă apartamentul de 2 camere ce era afectat de interdicţia de înstrăina pe timp de 10 ani, prevăzută de Legea nr. 112/1995.
De asemenea, se pretinde că scopul urmărit de reclamantă a fost contrar ordinii publice şi principiilor de drept care impun realizarea convenţiilor cu bună-credinţă.
Aceste critici sunt nefondate, instanța de apel reţinând corect pe de o parte, faptul că lipsa calităţii de vânzător nu ţine de elementul cauză al actului juridic, iar, pe de altă parte, că interdicţi de înstrăinare a apartamentului, instituită prin dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, pe o durată de 10 ani de la achiziţionarea bunului, nu afectează valabilitatea unei promisiuni de vânzare-cumpărare care nu produce efecte translative de proprietate asupra imobilului în legătură cu care există interesul părţilor. Interdicţia legală vizează realizarea actelor ce asigură transferul dreptului de proprietate asupra bunului, iar nu şi promisiunea realizării unor astfel de acte juridice.
Într-adevăr, cauza imediată (causa proxima) sau scopul obligației este dată în cazul contractelor sinalagmatice – cum este şi promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr.
309/17.08.21999 – de prefigurarea mentală a contraprestaţiei celeilalte părţi, iar sub acest aspect, instanţa de apel reţine că părţile actului juridic în discuţie şi-au prestat reciproc obligaţiile, promitentului vânzător primind în întregime preţul apartamentului şi predând imobilul promitentei- cumpărătoare.
Cauza mediată a promisiunii de vânzare-cumpărare se regăseşte în motivele concrete urmărite de părţi la încheierea actului, însă niciun motiv de nevalabilitate a acesteia nu se invoca
atunci când recurentul afirmă lipsa cauzei pentru lipsa calităţii de vânzător a numitului C. Cât priveşte interdicţia de înstrăinare ce afectează bunul imobil, s-a apreciat corect că, fiind
vorba despre o excepţie de la regula libertăţii circuitului civil, aceasta este de strictă interpretare în sensul că ea operează doar în cazul actelor translative de proprietate (vânzare-cumpărare, schimb, donaţie), nu însă şi în cazul promisiunii de vânzare-cumpărare care nu produce astfel de efecte şi care nu generează obligaţii de „a da”, ci doar de „a face”, respectiv de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare.
Astfel fiind, împrejurarea că la data autentificării promisiunii, respectiv 17.08.1999, bunul imobil era afectat de interdicţia legală a înstrăinării şi că promitentul-vânzător nu putea vinde bunul, neputând fi „vânzător”, este fără relevanţă sub aspectul legalității actului autentificat sub nr. 309/17.08.1999 întrucât la acea dată părţile acestuia nu au încheiat o vânzare-cumpărare. De bună seamă că interdicţia de a înstrăina un bun nu generează şi interdicţia de a promite înstrăinarea acestuia atunci când legea o va permite, motiv pentru care nu poate fi valabilă afirmaţia pârâtului potrivit căreia, neavând dreptul de a înstrăina imobilul, promisiunea vânzătorului de a vinde ceva, e nulă absolut.
Nu poate fi primită nici susţinerea că scopul urmărit de reclamantă la încheierea actului (promisiunii de vânzare-cumpărare) a fost contrar ordinii publice ori principiilor de drept deoarece aceasta a încheiat un act, altul decât cel interzis de lege, asumându-şi trecerea timpului şi epuizarea interdicţiei legale pentru a putea perfecta actul juridic urmărit, respectând deci, şi nu eludând, interdicţia legală. Deşi în tot acest interval a avut folosinţa bunului, aceasta nu a avut şi proprietatea lui, adică exact ceea ce legea îi interzicea să obţină pe durata interdicţiei legale.
Greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune a fost invocată de pârât sprijinit pe argumentul că intrarea reclamantei în folosinţa apartamentului începând cu semnarea promisiunii de vânzare-cumpărare nu valorează recunoaşterea după octombrie 2007, când se stabilise termenul pentru încheierea contractului, pentru că promitentul vânzător C. era decedat, astfel că între anii 2007 şi 2019 nu au fost cazuri de întrerupere a prescripţiei. Potrivit acestuia, întreruperea prescripţiei pe folosinţă putea fi avută în vedere doar după data de 16.10.2007, prin notificarea succesorilor lui C., care nu a fost altfel realizată decât prin prezenta acţiune în instanță, produsă abia în anul 2019.
Înalta Curte reţine că niciuna din aceste afirmaţii nu are vreun suport legal şi nicio justificare care să se fundamenteze pe vreun raţionament juridic pentru că pur şi simplu nu se înţelege de ce (și nici nu se arată) intrarea reclamantei în folosinţa apartamentului ar valora recunoaştere a dreptului (cel a cărui valorificare se urmăreşte pe calea acţiunii pendinte), însă nu şi după octombrie 2007, data cea mai îndepărtată convenită pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, astfel că pentru pârât, în intervalul 2007- 2019, aceeaşi folosinţă a apartamentului de către reclamantă este văzută ca lipsită de acest efect pe care (se înţelege) că nu îl neagă în intervalul anterior. Tot astfel nu se înţelege de ce (şi nici nu se arată), după data de 16.10.2007, singura modalitate de întrerupere a prescripției acceptată şi văzută ca posibilă de către pârât, este cea a notificării succesorilor
promitentului-vânzător.
În realitate, aşa cum corect a reţinut instanța de apel, faptul intrării reclamantei în folosinţa apartamentului după semnarea promisiunii de vânzare-cumpărare are semnificaţia neîndoielnică a recunoaşterii dreptului a cărui acţiune se prescrie, de către cel în favoarea căruia curge prescripţia (în speţă, promitentul-vânzător), recunoaştere ce constituie, potrivit dispoziţiilor art. 16 lit.a) din Decretul nr. 167/1958, cauză de întrerupere a prescripției. Această cauză de întrerupere a prescripției acţionează asupra termenului de prescripţie, producând efectul său întreruptiv, indiferent că obligaţia corespunzătoare dreptului ce se prescrie (de a încheia contractul de vânzare-cumpărare) se află în patrimoniul titularului originar ori că s-a transmis pe cale succesorală, moştenitorilor acestuia (în speţă, recurentul-pârât).
Or, evaluând elementele de fapt ale cauzei, instanţa de apel a apreciat corect că, de vreme ce nu s-a împotrivit în niciun fel posesiei exercitată de reclamantă, atitudinea pârâtului nu poate avea altă semnificaţie decât a recunoaşterii tacite a dreptului supus prescripţiei (de a se obţine vânzare- cumpărarea apartamentului), recunoaștere ce a produs efectul întreruptiv al termenului de prescripţie şi ulterior decesului promitentului vânzător (produs în 31.10.200), când obligaţia asumată de acesta, de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare, s-a transmis în cadrul universalităţii de drepturi şi obligaţii, recurentului-pârât, în calitatea sa de moştenitor legal al celui dintâi.
Prin urmare, este legală şi corectă soluţia din apel, a înlăturării criticilor ce combăteau respingerea de către tribunal a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune a reclamantei, fiind deplin fundamentată legal concluzia formulării în termen a acesteia.
În considerarea tuturor acestor motive, apreciind ca nefondat şi recursul principal formulat de pârât, Înalta Curte a respins, pe cale de consecinţă, ambele căi de atac exercitate în cauză.
Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M.Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.
