Prin Decizia nr. 13/2022 din 06 iunie 2022 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 907 din 15 septembrie 2022 a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi, în consecinţă, în interpretarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, prin raportare la art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă, art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (1), (4) şi (5) din Codul civil, coroborat cu art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2.504 alin. (1) din Codul civil, stabileşte că:
1. Regimul juridic aplicabil prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii este guvernat de normele de drept substanţial în vigoare la momentul naşterii dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea creanţei garantate, fiind lipsită de relevanţă norma procesuală aplicabilă procedurii de executare silită.
2. Dreptul de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă se stinge, pe cale accesorie, prin efectul prescripţiei executării silite a creanţei întemeiate pe contractul de credit, dacă aceasta din urmă începe să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011.
3. În cazul în care prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei garantate începe să curgă după 1 octombrie 2011 (inclusiv), executarea silită a ipotecii nu se stinge, pe cale accesorie, chiar dacă dreptul de a obţine executarea silită a creanţei principale este prescris, situaţie în care termenul de prescripţie aplicabil este de:
– 3 ani, potrivit art. 405 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă din 1865, dacă prescripţia dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea silită în temeiul contractului de credit a început să curgă în intervalul 1 octombrie 2011-14 februarie 2013;
– 10 ani, potrivit art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, dacă prescripţia dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea silită în temeiul contractului de credit a început să curgă după 15 februarie 2013 (inclusiv).
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că în legătură cu problema de drept ce se impune a fi dezlegată, titularul sesizării a identificat o serie de aspecte relevante care au generat opinii divergente în practica judecătorească, referitoare la:
– legea procesuală aplicabilă prescripţiei dreptului creditorului ipotecar de a cere executarea silită, în ipoteza în care dreptul acestuia de a cere executarea silită s-a născut anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, dar executarea silită a început ulterior acestui moment, sub imperiul legii noi;
– durata termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită în baza unui titlu executoriu reprezentat de un contract de ipotecă încheiat sub regimul Codului civil din 1864;
– caracterul executoriu independent sau, după caz, accesoriu al contractului de ipotecă încheiat valabil, sub regimul Codului civil din 1864, pentru garantarea unei obligaţii de plată ce decurge dintr-un contract de credit, pentru care s-a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale.
Se observă că obiectul prezentului recurs în interesul legii, astfel cum a fost formulat în cuprinsul actului de sesizare, surprinde nu numai o dimensiune procedurală, referitoare la chestiunea determinării termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii, în raport cu interpretarea şi aplicarea, după caz, a dispoziţiilor art. 405 din vechiul Cod de procedură civilă sau art. 706 din noul Cod de procedură civilă, ci reclamă tranşarea regimului juridic execuţional al contractului de ipotecă.
Cuprinsul orientărilor jurisprudenţiale divergente şi contextul supus analizei de titularul sesizării ilustrează aspecte ce implică, preliminar, examinarea relaţiei dintre acţiunile executorii de care dispune creditorul ipotecar şi a efectelor pe care prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale, izvorâtă din contractul de credit, le produce asupra prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă.
De asemenea, aspectul controversat semnalat cu referire la caracterul executoriu independent sau accesoriu al contractului de ipotecă reclamă necesitatea de a stabili, cu ocazia examinării raportului de accesorialitate al ipotecii imobiliare faţă de creanţa pe care o garantează, dacă, după prescrierea creanţei, ipoteca mai poate fi pusă în executare, urmând ca ulterior, în situaţia în care se va concluziona în sensul supravieţuirii ipotecii chiar dacă dreptul de a obţine executarea silită a creanţei principale este prescris, să se determine termenul de prescripţie înlăuntrul căruia ipoteca poate fi pusă în executare.
Multitudinea aspectelor desprinse din soluţiile divergente pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, ataşate actului de sesizare, impune ca problemele sesizate prin recursul în interesul legii să fie abordate într-o construcţie juridică complexă, vizând nu doar chestiuni de drept procesual civil, ci şi de drept material, ceea ce presupune examinarea normelor de drept substanţial înscrise, după caz, în Decretul nr. 167/1958, respectiv noul Cod civil, cu referire la regimul juridic al prescripţiei extinctive.
Date fiind precizările făcute anterior, soluţionarea problemei de drept care constituie obiectul prezentului recurs în interesul legii impune ca examinarea să privească clarificarea următoarelor aspecte esenţiale, care vor contura limitele învestirii instanţei supreme:
A. Regimul juridic aplicabil prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă. Legea incidentă
Problema determinării legii aplicabile prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a fost generată, astfel cum rezultă din actul de sesizare şi hotărârile judecătoreşti definitive anexate, de contextul în care dreptul creditorului de a cere executarea silită s-a născut anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, însă formularea cererii de executare silită s-a făcut ulterior datei la care actul normativ a intrat în vigoare.
În ipoteza premisă expusă, instanţele judecătoreşti au avut abordări diferite în ceea ce priveşte norma incidentă prescripţiei dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea silită a ipotecii, ridicată în cadrul procedurilor execuţionale demarate după data de 15 februarie 2013, când a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă.
Astfel, unele instanţe au reţinut în privinţa legii aplicabile prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită că aceasta este reprezentată de legea în vigoare la data formulării cererii de executare silită, în raport cu art. 24 din noul Cod de procedură civilă. Alte instanţe au considerat aplicabilă legea în fiinţă la momentul la care prescripţia a început să curgă, prin raportare la dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, în special faţă de trimiterea expresă din art. 711 din noul Cod de procedură civilă la prevederile Codului civil referitoare la prescripţia extinctivă, aplicabile în completare.
În construcţia juridică a Decretului nr. 167/1958, dar şi a noului Cod civil, conexiunea dintre prescripţia executării silite a creanţei garantate şi cea a executării ipotecii reprezintă o dimensiune a regimului juridic al prescripţiei extinctive.
Fiecare dintre cele două acte normative au guvernat, cronologic, regimul juridic al prescripţiei extinctive.
Ca şi în vechea reglementare, cuprinsă în Decretul nr. 167/1958 [art. 1 alin. (2) şi art. 12], şi în concepţia noului Cod civil efectul prescripţiei extinctive – stingerea dreptului material la acţiune – este cârmuit de regula potrivit căreia odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind un drept accesoriu, fiind o aplicaţie a principiului accesorium sequitur principale.
Astfel, legea aplicabilă în timp efectelor pe care prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei garantate le produce asupra prescripţiei dreptului creditorului de a obţine executarea silită a ipotecii, respectiv incidenţa art. 1 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia: „Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii” sau art. 2.504 alin. (1) din noul Cod civil, care prevede că „Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune ipotecară. În acest din urmă caz, sub rezerva prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, creditorul ipotecar va putea oricând urmări, în condiţiile legii, bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri”, se va stabili potrivit normei care reglementează conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Aşadar, dacă prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit (a creanţei principale) a început înainte de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a noului Cod civil), rezolvarea chestiunii de drept intertemporal dintre Decretul nr. 167/1958 şi noul Cod civil va fi reglementată de norma înscrisă în art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit căreia „Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”, soluţie legislativă consacrată, de altfel, şi în art. 6 alin. (4) din Codul civil, potrivit cărora „prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”.
Fiind reglementat, astfel, conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului Codul civil, în partea privitoare la prescripţie, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripţiile începute şi neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilităţii juridice şi evitării aplicării retroactive a legii noi, relevanţă deosebită prezentând, sub aspectul examinat, statuările, cu caracter general obligatoriu, ale Deciziei nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a dispus – în interpretarea şi aplicarea, printre altele, a dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din Codul civil şi ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil – că „legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi cele de drept procesual referitoare la prescripţie”.
Prin urmare, relaţia dintre prescripţia executării silite a creanţei garantate şi soarta dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii nu va fi influenţată de data formulării cererii de executare silită, întrucât identificarea normei procesuale aplicabile în timp, chestiune reglementată de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 şi art. 24 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, nu este utilă în stabilirea şi, implicit, aplicarea normelor de drept material ce interesează prescripţia executării silite a creanţei principale ori a celei întemeiate pe un contract de ipotecă, ce garantează creanţa născută dintr-un contract de credit.
Cu alte cuvinte, spre deosebire de legea aplicabilă procedurii de executare silită, ce se determină prin raportare la momentul începerii procedurii, respectiv al sesizării organului de executare silită cu cererea de executare silită, pentru determinarea legii aplicabile prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii interesează momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie, respectiv momentul la care, în concret, începe să curgă prescripţia dreptului creditorului garantat de a obţine executarea silită a titlului executoriu, reprezentat de contractul de credit.
Aplicarea imediată a legii noi de procedură executărilor silite începute după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă nu înseamnă ignorarea regulilor de drept tranzitoriu, aplicabile prescripţiei.
Practic, chiar dacă cererea de executare este formulată după data la care a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă, cu efectul că întreaga procedură execuţională va fi supusă reglementării acestuia, prescripţia dreptului creditorului garantat de a obţine executarea contractului de credit va rămâne supusă legii în vigoare la momentul la care aceasta a început să curgă şi va avea impact asupra executării silite a ipotecii. Se observă importanţa determinării acestui moment ce prezintă relevanţă şi în examinarea altor elemente ale regimului prescripţiei, de interes în problema supusă interpretării, cu referire specială în privinţa termenului de prescripţie al dreptului de a obţine executarea silită a contractului de ipotecă.
Aşadar, efectele pe care prescripţia dreptului creditorului de a obţine executarea silită a creanţei garantate le produce asupra dreptului la executarea silită a ipotecii vor fi guvernate de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, dacă cursul prescripţiei celei dintâi a început să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011, iar dacă acest moment se plasează ulterior acestei date, efectele vor fi supuse dispoziţiilor noului Cod civil.
Concluziv, în referire la problema de drept ce constituie obiect al prezentului recurs în interesul legii, este lipsit de relevanţă dacă actul juridic care constituie titlu executoriu a fost încheiat sub regimul Codului civil din 1864, fiind lipsită de importanţă şi data demarării procedurii execuţionale, din moment ce efectele intervenirii prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale asupra prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă pot fi guvernate de legi diferite (şi deosebite de legea aplicabilă actului juridic ce constituie titlul executoriu), relevant fiind, în determinarea legii aplicabile prescripţiei, doar momentul în care prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei garantate prin ipotecă a început să curgă.
B. Momentul care marchează începutul prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a creanţei garantate, izvorâtă din contractul de credit
Având în vedere că începutul prescripţiei extinctive reprezintă un aspect esenţial al acestei instituţii juridice, deoarece momentul de la care începe cursul prescripţiei determină data la care aceasta urmează să se împlinească, calcularea termenului de prescripţie implică, prioritar, determinarea momentului în care, în concret, începe să curgă, însă nici vechiul cod şi nici noul Cod de procedură civilă nu prevăd care este acest moment.
În cazul titlurilor executorii nonjurisdicţionale, altele decât hotărârile judecătoreşti sau arbitrale, legiuitorul a fixat un moment obiectiv pentru începutul prescripţiei extinctive, fiind stipulat, atât în cuprinsul art. 405 alin. 2 din vechiul Cod de procedură civilă, cât şi în art. 706 alin. (2) teza I din noul Cod de procedură civilă, doar că prescripţia executării silite începe să curgă la data naşterii dreptului de a obţine executarea silită.
Spre deosebire de cazul hotărârilor judecătoreşti sau arbitrale, când dreptul de a obţine executarea silită se naşte odată cu dreptul de a obţine condamnarea pârâtului (însă exerciţiul său este amânat, în lipsa unui titlu executoriu), în cazul titlurilor executorii care nu se obţin în urma unei proceduri jurisdicţionale, însă cărora legea le recunoaşte putere executorie (astfel cum sunt, spre exemplu, contractele de credit, încheiate potrivit art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006), dreptul se naşte, în principiu, la momentul la care obligaţia stabilită în titlul executoriu este încălcată ori, după caz, trebuia executată, chiar în absenţa unei constrângeri sau încălcări. În concret, naşterea dreptului de a obţine executarea silită este data la care obligaţia (creanţa) a devenit exigibilă, adică în momentul în care obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau debitorul este decăzut din beneficiul termenului de plată, în urma declarării scadenţei anticipate.
Plecând de la premisa problemei de drept semnalată în actul de sesizare, respectiv cea în care contractul de credit constituie titlu executoriu, conform art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, naşterea dreptului la executarea silită a creanţei garantate nefiind condiţionată de obţinerea vreunui alt titlu condamnatoriu, aceasta va avea loc la data exigibilităţii creditului garantat prin ipotecă, moment din care creditorul ipotecar este îndreptăţit să exercite prerogativele de constrângere pentru executarea silită a dreptului său, în cadrul procedurii de executare silită.
În derularea raportului obligaţional, izvorât din contractul de credit, debitorul poate fi obligat la plata unor plăţi periodice a împrumutului, în forma ratelor de credit, ipoteză în care determinarea momentului de început al prescripţiei executării silite a creanţei principale reclamă ca dispoziţiile procedurale să fie completate cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 sau ale noului Cod civil, după caz.
Un contract de credit, ca varietate a contractului de împrumut, este prin natura lui un contract cu executare uno ictu, iar faptul că instituţia de credit şi-a asumat o obligaţie care se execută dintr-o dată, iar cealaltă parte (împrumutatul) şi-a asumat o obligaţie de restituire succesivă, prin plata eşalonată a ratelor, nu schimbă caracterul unitar al prestaţiilor.
Restituirea creditului prin plăţi periodice nu constituie decât o modalitate de executare a unei unice obligaţii principale a împrumutatului, plăţile în tranşe având doar rolul de a înlesni şi facilita rambursarea creditului. Chiar dacă executarea obligaţiei de restituire se prelungeşte în timp, restituirea împrumutului reprezintă o unică obligaţie, deoarece plăţile periodice ale ratelor succesive de credit alcătuiesc, prin finalitatea lor, un tot unitar, situaţie în care prescripţia va curge, pentru întreaga creanţă, de la data exigibilităţii creanţei.
Aşadar, în cazul particular al contractelor de credit cu rambursare a împrumutului în tranşe periodice, ce cuprind clauze contractuale de accelerare a scadenţei întregului capital, neplata uneia/unor rate de credit ori data declarării scadenţei anticipate va marca începutul unei prescripţii unice, pentru întregul credit acordat, iar dacă acest moment se plasează după data intrării în vigoare a noului Cod civil, atunci regimul acestui cod va guverna prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, potrivit art. 2.503 alin. (3) şi art. 2.526.
În cazul în care prescripţia executării silite a creanţei garantate a început să curgă înainte de 1 octombrie 2011 (intrarea în vigoare a noului Cod civil), atunci prescripţia va fi supusă regimului Decretului nr. 167/1958, care, spre deosebire de regimul juridic actual (art. 2.526 din Codul civil), nu reglementează expres ipoteza prestaţiilor unitare, divizate în mai multe tranşe, ci doar pe cea a prestaţiilor succesive cu caracter individual, potrivit căreia „în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită” (art. 12 din decret).
În acest din urmă caz, în considerarea atât a argumentului de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, cât şi a interpretării gramaticale a art. 12 din Decretul nr. 167/1958, realizată printr-o analiză sintactică a textului şi semantică a termenilor utilizaţi, reiese că actul normativ rămâne aplicabil şi în privinţa prestaţiilor unitare a căror executare a fost convenită a fi realizată eşalonat, în tranşe de plată. Deopotrivă este de remarcat că, şi sub regimul Decretului nr. 167/1958, creditorul avea obligaţia de se conforma prevederilor legale aplicabile creanţei sale, în funcţie de natura prestaţiilor succesive (individuale sau care alcătuiesc un tot unitar), astfel încât, în determinarea tratamentului juridic aplicabil, este relevantă doar natura prestaţiilor, şi nu modalitatea în care părţile se înţeleg în privinţa executării obligaţiilor reciproce.
Prin urmare, chiar dacă împrumutul acordat se restituie în rate de credit, rambursarea întregului credit reprezintă o obligaţie unică, astfel cum a fost şi cea a instituţiei de credit la acordarea împrumutului. Aşa fiind, dreptul creditorului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de credit, încheiat sub regimul art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, va fi supus unei prescripţii unice, pentru întreaga creanţă, al cărei început va curge de la data exigibilităţii creditului garantat prin ipotecă, ce se va situa, prin raportare la art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, la momentul scadenţei ultimei rate sau, după caz, la data declarării scadenţei anticipate a creditului, ca urmare a nerestituirii la termen a ratei/ratelor scadente.
În sensul argumentelor expuse în legătură cu tratamentul juridic aplicabil prestaţiilor succesive, supuse reglementării Codului civil actual, relevante sunt şi considerentele Deciziei nr. 623 din 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea Constituţională, referitoare la controlul de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 2.526 din Codul civil, în cuprinsul cărora s-a reţinut că: „(…) norma civilă distinge între prestaţiile succesive individuale şi cele care alcătuiesc un tot unitar. Astfel, dacă în cazul prestaţiilor succesive individuale (de exemplu, dobânzi, penalităţi de întârziere) prescripţia începe să curgă separat, pro rata temporis, de la data când scadenţa fiecărei obligaţii principale nu a fost respectată şi până la data plăţii, în cazul prestaţiilor succesive care alcătuiesc, potrivit legii sau convenţiei dintre părţi, un tot unitar (de exemplu, plata eşalonată a unei datorii sau a ratelor unui preţ), prescripţia începe să curgă, pentru întreaga creanţă, de la data scadenţei ultimei prestaţii neexecutate. Prin urmare, în funcţie de caracterul lor – individual sau de parte componentă a unui întreg, considerat unitar -, prestaţiile succesive au o reglementare diferită sub aspectul momentului de la care se naşte dreptul la acţiune şi, implicit, de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă (…) Cu alte cuvinte, un contract care prin natura sa este cu executare uno ictu (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare sau contractul de împrumut) nu îşi poate schimba natura juridică, devenind un contract cu executare succesivă, doar pentru că părţile agreează, ca modalitate de executare a obligaţiilor, plata succesivă a prestaţiilor. Restituirea împrumutului sau plata preţului în rate/tranşe nu este decât o modalitate de executare a obligaţiilor, obligaţia de restituire, respectiv de plată a preţului fiind unică, iar ratele/tranşele succesive alcătuind un tot unitar” (paragraful 22).
Cu caracter suplimentar se impune a preciza că premisa problemei de drept semnalată este constatarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale, circumstanţă care nu impune o analiză exhaustivă a regimului juridic al prescripţiei privind dobânzile creditului şi alte accesorii ale creanţei ipotecare, întrucât atât sub regimul Decretului nr. 167/1958 [art. 1 alin. (2)], cât şi al noului Cod civil [art. 2.503 alin. (1) şi art. 2.504 alin. (2)] acţiunile executorii pentru plata accesoriilor sunt, prin ipoteză, stinse prin prescripţia executării creanţei principale, întemeiată pe contractul de credit.
C. Raportul de accesorialitate dintre ipotecă şi creanţa garantată. Cazul supravieţuirii acţiunii ipotecare
Momentul la care se naşte dreptul de a obţine executarea silită, în speţele ce au făcut obiectul hotărârilor judecătoreşti prin care s-au dat dezlegări diferite problemei de drept ce constituie obiectul cererii de recurs în interesul legii, este momentul la care creanţa principală, decurgând din contractul de credit, supus dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, devine exigibilă, situaţie în care poate fi pus în executare contractul de ipotecă. Acest moment, după cum s-a arătat, este data scadenţa ultimei rate prevăzute în contract sau data declarării scadenţei anticipate a creditului.
În raport cu momentul intertemporal la care se plasează data exigibilităţii creditului garantat prin ipoteca imobiliară, constatarea intervenirii prescripţiei executării creanţei garantate, izvorâtă din contractul de credit, generează o serie de consecinţe juridice asupra valorificării dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii:
a) Dacă începutul prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, respectiv data declarării scadenţei anticipate a întregului credit (sau ultima rată de credit), se plasează, în timp, înainte de 1 octombrie 2011 (când a intrat în vigoare noul Cod civil), efectele acestei prescripţii asupra dreptului creditorului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă vor fi guvernate de Decretul nr. 167/1958, indiferent de momentul la care este iniţiată procedura execuţională.
În această situaţie, prescripţia executării creanţei principale, întemeiată pe contractul de credit, va avea drept consecinţă stingerea şi a dreptului (accesoriu) la executarea silită a ipotecii, fiind aplicabilă regula generală instituită prin art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Or, norma legală ce consacră aplicaţia principiului accesorium sequitur principale stabileşte că odată cu prescripţia dreptului la acţiune privitor la un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privitor la drepturile accesorii, atât cele personale (de pildă, dreptul la dobândă şi la penalităţi convenţionale), cât şi cele reale, categorie în care intră şi dreptul de ipotecă imobiliară.
Aşa fiind, odată cu stingerea prin prescripţie a dreptului creditorului la executarea titlului executoriu (contractul de credit) privind dreptul principal de creanţă se sting şi drepturile privind executarea garanţiilor reale ce constituie accesoriul dreptului principal.
Or, sub imperiul reglementărilor anterioare datei de 1 octombrie 2011, nu exista vreo dispoziţie legală derogatorie de la regula stingerii dreptului la acţiune privind drepturile accesorii odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal. Ca atare, ipoteca fiind un drept accesoriu creanţei principale, urmează soarta acesteia, în virtutea principiului accesorium sequitur principale.
Aşadar, ipoteca se stinge pe cale accesorie, conform art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, ca o consecinţă directă a stingerii raportului juridic obligaţional principal garantat şi care poate interveni prin orice mod care pune capăt existenţei sau protecţiei creanţei în lipsa realizării sale, chiar cu titlu de sancţiune, cum este prescripţia.
Întrucât contractul de credit din care izvorăşte creanţa garantată are natura de titlu executoriu, în temeiul art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, exerciţiul dreptului material la acţiune al creditorului garantat se reduce la dreptul de a obţine executarea silită a acestuia şi poate fi exercitat de îndată ce obligaţiile cuprinse în titlul executoriu au devenit exigibile (dreptul la acţiune executorie personală), nefiind necesar a se obţine de către creditorul ipotecar un alt titlu executoriu (condamnatoriu).
Împrejurarea că acelaşi act normativ conferă caracter de titlu executoriu şi contractului de ipotecă semnifică că cele două titluri pot fi puse, deopotrivă, în executare, creditorul ipotecar având posibilitatea valorificării ipotecii pe cale de executare silită (drept la acţiune executorie ipotecară) de îndată ce obligaţia garantată a devenit exigibilă, cu condiţia să nu fi intervenit prescripţia executării creanţei principale, în considerarea principiului accesorialităţii ipotecii, care nu poate fi disociat de regimul dreptului personal de creanţă căruia îi este ataşat.
Concluziv, modalitatea de reglementare a raportului de accesorialitate dintre creanţa principală şi ipotecă, în construcţia juridică a vechiului Cod civil, exclude supravieţuirea ipotecii şi împiedică executarea distinctă a acesteia, ulterior intervenirii prescripţiei dreptului la executarea silită a creanţei garantate, în virtutea naturii sale accesorii, ca urmare a aplicării principiului accesorium sequitur principale, chiar dacă contractul de ipotecă constituie titlu executoriu, în sensul art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006.
b) Dacă data declarării scadenţei anticipate a întregului credit (sau ultima rată de credit) se plasează după data intrării în vigoare a noului Cod civil (1 octombrie 2011), prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale va fi guvernată de dispoziţiile noului Cod civil.
Ca şi în vechea reglementare, cuprinsă în Decretul nr. 167/1958 [art. 1 alin. (2)], în Codul civil în vigoare efectul prescripţiei extinctive – stingerea dreptului material la acţiune – este guvernat de principiul enunţat legislativ de art. 2.503 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind un drept accesoriu, fiind, în esenţă, o aplicaţie a regulii accesorium sequitur principale.
Deşi păstrată această regulă, noua reglementare instituie în art. 2.504 alin. (1) din Codul civil o excepţie de la regulă, chiar cu referire la acţiunea ipotecară, în sensul că, în cazul creanţelor garantate cu o ipotecă sau o altă garanţie reală, „prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune ipotecară. În acest din urmă caz, sub rezerva dreptului de a obţine executarea silită, creditorul ipotecar va putea, oricând, urmări, în condiţiile legii, bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri”, iar la alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că „dispoziţiile alin. (1) nu se aplică prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare, care în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după împlinirea prescripţiei din valorificarea, pe cale de executare silită, a bunului grevat”.
Articolul 74 din Legea nr. 76/2012, astfel cum a fost modificat prin art. VII pct. 2 din Legea nr. 138/2014, prevede că dreptul la acţiunea ipotecară, prevăzut de art. 2.504 din Codul civil, este imprescriptibil.
Aşadar, dispoziţiile legale menţionate instituie posibilitatea creditorului garantat de a urmări bunurile mobile sau imobile ipotecate în favoarea sa, chiar dacă creanţa izvorâtă din contractul de credit s-a prescris, însă doar în limitele prevăzute de lege, adică doar în limita sumei obţinute din valorificarea bunului ipotecat, chiar dacă suma care se va obţine din vânzarea bunului ar putea acoperi atât capitalul, cât şi accesoriile creanţei garantate, iar cea de-a doua limită presupune că acesta va putea pretinde doar capitalul nerestituit, iar nu şi accesoriile creanţei garantate neachitate, după împlinirea prescripţiei.
În concluzie, deşi prescripţia executării creanţei principale nu stinge, pe cale accesorie, caracterul executoriu al contractului de ipotecă, ca efect al supravieţuirii acţiunii ipotecare, creditorul ipotecar va putea urmări bunurile ipotecate, în limita valorii acestora, însă doar sub rezerva ca dreptul de a cere executarea silită să fie exercitat înăuntrul termenului de prescripţie.
Se impune a semnala că, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conceptul de „autonomizare a ipotecii faţă de creanţa garantată”, ce rezidă în construcţia juridică a noului Cod civil şi a noului Cod de procedură civilă, a fost examinat pe larg în Decizia nr. 60/2017, instanţa supremă subliniind, în cuprinsul paragrafelor 92-98, următoarele:
” În ceea ce priveşte independenţa şi întinderea caracterului executoriu al contractului de ipotecă în noua reglementare, raportat la caracterul accesoriu al ipotecii, rezultă că, deşi, în principiu, ipoteca este analizată ca un accesoriu al unui raport obligaţional principal, caracterul accesoriu al ipotecii necesită anumite nuanţări.
Astfel, noua reglementare conferă principiului accesorium sequitur principale un anumit caracter de relativitate, (…) Prin urmare, legătura dintre ipotecă şi creanţă nu mai este una indestructibilă, ci, mai degrabă, una de circumstanţă.
(…) noua reglementare aduce mutaţii considerabile în ceea ce priveşte accesorialitatea ipotecii. Astfel, la nivelul dreptului real, ipoteca poate fi cesionată independent de creanţa principală, conform art. 2.358 din Codul civil, poate fi constituită (în mod valabil) pentru a garanta o creanţă încă nenăscută (viitoare sau eventuală), conform art. 2.370 din Codul civil, sau de întindere variabilă, în sensul art. 2.371 alin. (1) din Codul civil, şi poate supravieţui stingerii obligaţiei principale, în sensul art. 2.428 alin. (3) din Codul civil. ( ) Aşadar, raportul dintre contractul de ipotecă şi creanţa garantată nu este un simplu raport de la accesoriu către principal, subordonarea nefiind netă, ci implicând o interdependenţă.
În consecinţă, caracterul accesoriu al ipotecii imobiliare nu poate anula sau limita substanţial caracterul executoriu al contractului de ipotecă, în măsura în care nu există nicio dispoziţie legală sau justificare de ordin interpretativ. În acest sens se poate aprecia că legiuitorul însuşi a considerat necesară extinderea «beneficiului de titlu executoriu pentru orice contract de ipotecă, luând în considerare modalitatea specifică de executare a acestei garanţii reale», pentru ca ipotecile să poată fi executate rapid, în mod direct.”
D. Termenul de prescripţie aplicabil dreptului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă. Titluri emise în materia acţiunilor reale imobiliare versus titluri emise în materia drepturilor reale
Odată stabilit, în conformitate cu dispoziţiile noului Cod civil, că executarea silită în temeiul contractului de ipotecă poate fi declanşată de creditorul ipotecar, chiar dacă a intervenit prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală (doar în ipoteza în care aceasta din urmă a început să curgă după data intrării în vigoare a noului Cod civil), trebuie stabilit termenul înăuntrul căruia poate fi pus în executare contractul de ipotecă.
Fiind un element al regimului juridic al prescripţiei extinctive, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă trebuie identificat în raport cu legea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă.
Prin similitudine cu situaţia prescripţiei dreptului la executarea silită a creanţei garantate este necesar a se stabili începutul prescripţiei executării ipotecii, relevant fiind, şi în cazul analizat, momentul exigibilităţii obligaţiei principale care îşi are izvorul în contractul de credit, întrucât din acest moment creditorul ipotecar va putea trece la valorificarea garanţiei ipotecare, cu precizarea că situaţia analizată exclude ipoteza în care prescripţia creanţei principale a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil (declararea scadenţei anticipate anterior datei de 1 octombrie 2011), caz în care supravieţuirea ipotecii este înlăturată prin efectul prescripţiei executării creanţei întemeiate pe contractul de credit.
Întrucât noul Cod civil şi noul Cod de procedură civilă au intrat în vigoare la date diferite, aplicarea legii procesuale se realizează în raport cu rezolvarea conflictului de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, conform art. 6 alin. (1), (4) şi (5) din noul Cod civil, fiind avut în vedere faptul că, prin raportare la o nouă lege, care introduce un nou termen de prescripţie a executării ipotecii, prescripţiile începute şi neîmplinite anterior nu pot fi afectate (în privinţa termenului) de legea nouă, conform principiului neretroactivităţii legii civile noi. Deopotrivă, conform aplicării principiilor supravieţuirii legii civile vechi şi aplicării imediate a legii noi, trebuie avut în vedere că prescripţiile în curs vor păstra integral termenul prevăzut de legea veche, iar prescripţiile care vor începe în viitor vor fi supuse termenului prevăzut de legea nouă.
Aceasta înseamnă că rezolvarea conflictului de drept intertemporal poate determina ca prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a contractului de ipotecă să fie supusă unor reglementări diferite.
Astfel, în măsura în care momentul declarării scadenţei anticipate a creanţei contractului de credit sau a ultimei rate a creditului (momentul de început al prescripţiei) se situează în intervalul 1 octombrie 2011-14 februarie 2013, dreptul de a obţine executarea silită a ipotecii imobiliare va fi supus normelor de drept substanţial înscrise în noul Cod civil şi celor de drept procesual din vechiul Cod de procedură civilă, respectiv art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, iar dacă acest moment se plasează ulterior datei de 15 februarie 2013 (inclusiv) vor deveni incidente dispoziţiile înscrise în noul Cod civil şi noul Cod de procedură civilă, respectiv art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
a) Aplicarea dispoziţiilor vechiului Cod de procedură civilă înscrise în art. 405 alin. 1
Stabilirea concretă a termenului de prescripţie corespunzător valorificării dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii impune a observa, cu caracter prealabil, diferenţa de conţinut dintre dispoziţiile cuprinse în art. 405 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, potrivit cărora „dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani”, şi cele înscrise în art. 706 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, în conformitate cu care „dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani”.
Dreptul de ipotecă fiind un drept real accesoriu, determinarea termenului de prescripţie înscris în art. 405 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv cel de 3 ani sau cel de 10 ani, a cărui aplicare interesează pentru ipoteza în care prescripţia valorificării pe cale silită a ipotecii a început să curgă în intervalul 1 octombrie 2011-14 februarie 2013, impune a fi clarificată, pe baza metodelor de interpretare gramaticală şi istorico-teleologice, sfera acelor titluri care sunt emise în „materia acţiunilor reale imobiliare”.
Analiza de conţinut a art. 405 alin. 1 teza a II-a din vechiul Cod de procedură civilă relevă că legiuitorul a prevăzut aplicabilitatea termenului special de 10 ani numai în privinţa executărilor întemeiate pe un titlu condamnatoriu, emis într-o procedură jurisdicţională, ca efect al valorificării dreptului material la acţiune condamnatorie, prin intermediul unei acţiuni judiciare, în cursul căreia, în scopul realizării protecţiei judiciare a drepturilor şi intereselor ocrotite de lege, instanţa de judecată sau organul arbitral examinează îndreptăţirea titularului dreptului subiectiv dedus judecăţii în legătură cu dreptul real imobiliar reclamat. Deopotrivă, din punct de vedere lexical, relevantă este şi terminologia uzitată, textul făcând referire la noţiunea de „acţiuni”, ceea ce semnifică necesitatea intervenţiei organului jurisdicţional în vederea obţinerii unui titlu executoriu, ca efect al exercitării acţiunii civile în sens procesual, respectiv obţinerea unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale, necesar pentru începerea executării silite, dacă este cazul.
Paralel interpretării gramaticale, urmărind evoluţia cronologică şi istorico-teleologică a conţinutului normativ al art. 405 din vechiul Cod de procedură civilă, trebuie observat că, anterior modificării Codului de procedură civilă din 1865, survenit prin art. I pct. 158 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, art. 404 din Codul de procedură civilă prevedea că „o hotărâre judecătorească care nu s-a executat timp de 30 de ani de la data sa nu se va mai putea executa şi va pierde puterea de lucru judecat”, text care a ridicat o serie de controverse juridice legate de aplicarea acestuia în materie de executare silită în concurs cu prevederile Decretului nr. 167/1958, sub aspectul termenului de prescripţie, de 3 ani sau de 30 de ani, aplicabil dreptului de a obţine executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia drepturilor reale.
Prin intervenţia legiuitorului în anul 2000, norma de la art. 405 a primit un nou conţinut, forma textului fiind păstrată până la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă: „în materia titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani”.
Din perspectiva interpretării istorice, evolutive, trebuie observat că noua formulare a textului, survenită prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, nici nu putea institui pentru executarea ipotecii un termen mai lung decât cel al executării creanţei garantate, fiind de neconceput, în acea perioada legislativă, ca dreptul real de ipotecă să supravieţuiască creanţei prescrise, în contextul în care art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 era în vigoare şi consacra principiul accesorium sequitur principale în aplicarea căruia prescripţia acţiunii personale în realizarea creanţei principale stinge şi dreptul accesoriu la acţiune ipotecară.
Aşadar, în ceea ce priveşte prescripţia executării drepturilor reale, rezultă că sfera de cuprindere a titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, la care se referă art. 405 alin. 1 teza a II-a din vechiul Cod de procedură civilă, vizează doar acele titluri condamnatorii jurisdicţionale, pronunţate în materia acţiunilor reale imobiliare, ceea ce ne îndreptăţeşte să excludem din aria acestora pe cele nonjurisdicţionale, extrajudiciare, a căror componentă executorie este conferită direct, prin lege, titularului pentru satisfacerea dreptului sau a interesului legitim, în cadrul procedurii execuţionale.
Deşi, în principiu, creditorul ipotecar (titular al dreptului real de ipotecă) are la dispoziţie, în scopul realizării creanţei sale, două acţiuni cu caracter real, respectiv acţiunea ipotecară executorie (dreptul de a obţine executarea silită) şi acţiunea ipotecară condamnatorie (dreptul de a obţine condamnarea pârâtului), distincte de prerogativele de constrângere a dreptului patrimonial de creanţă garantat prin ipotecă, trebuie evidenţiat că problema de drept supusă interpretării are ca premisă existenţa unui titlu executoriu nonjurisdicţional, respectiv contractul de ipotecă, care conferă creditorului un drept real de garanţie.
În contextul reţinut, chiar dacă legea recunoaşte per se contractului de ipotecă natura de titlu executoriu, în considerarea dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, atunci când este perfectat în vederea garantării unui contract de credit (acesta fiind ipoteza textului de lege la care face trimitere caracterul executoriu), acest titlu convenţional nu este rezultatul soluţionării unei acţiuni reale şi nu poate fi inclus în sfera demersurilor executorii întemeiate pe „titluri emise în materia acţiunilor reale imobiliare”, pentru care este aplicabil termenul special de prescripţie de 10 ani.
Prin raportare la regimul juridic al noului Cod civil, este util a remarca că, deşi ipoteca are, de principiu, caracter accesoriu, subzistând cât timp există obligaţia pe care o garantează, totuşi, în cazul prescripţiei executării creanţei garantate, dreptul la acţiune ipotecară va continua să existe şi va putea fi valorificat în condiţiile legii. În acest sens, norma înscrisă în art. 2.504 alin. (1) stipulează expres că „prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune ipotecară. În acest din urmă caz, sub rezerva prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, creditorul ipotecar va putea oricând urmări, în condiţiile legii, bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri”.
În contextul normativ enunţat, chiar dacă executarea silită a ipotecii nu se stinge prin prescripţia executării silite a creanţei garantate, aceasta va trebui valorificată înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 405 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă din 1865, termen care, în principiu, se suprapune, în timp, cu cel privind executarea silită a creanţei izvorâte din contractul de credit.
b) Aplicarea dispoziţiilor înscrise în art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă
Dacă dreptul creditorului la executarea silită, respectiv dacă declararea scadenţei anticipate sau scadenţa ultimei rate, se plasează ulterior datei de 15 februarie 2013 (când a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă), îşi vor găsi aplicabilitate normele de drept material înscrise în noul Cod civil şi cele de drept procesual reglementate de noul Cod de procedură civilă, dreptul la executarea silită a ipotecii fiind supus unui termen de prescripţie de 10 ani, prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă.
În urma unei analize comparative se observă că redactarea art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă este diferită de corespondentul său din vechea reglementare, pentru că noţiunea de „titluri emise în materia drepturilor reale” este, evident, mai cuprinzătoare decât cea a „titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare” (la care se referă art. 405 alin. 1 teza a II-a din Codul de procedură civilă din 1865).
Diferenţa majoră de conţinut între art. 706 şi fostul art. 405 este dată de extinderea domeniului de acţiune, sintagma „acţiuni reale imobiliare” fiind înlocuită cu aceea de „drepturi reale”, ce acoperă toată aria drepturilor reale – mobiliare sau imobiliare, principale sau accesorii, prescriptibile sau imprescriptibile.
Aşa fiind, termenul de 10 ani este aplicabil în cazul titlurilor emise în materia oricăror drepturi reale şi indiferent de caracterul real sau personal (mixt) al acţiunii, dacă obiectul acesteia este valorificarea imediată şi directă a unui drept real, calificat ca atare de către lege. Prin urmare, codul actual extinde sfera de aplicare a termenului de prescripţie şi la titlurile executorii extrajudiciare, sub condiţia de a privi un drept real, astfel cum este şi contractul de ipotecă, a cărui executare are ca temei un drept real.
Aşadar, valorificarea instrumentului de garantare, prin intermediul acţiunii ipotecare, va putea fi realizată independent de intervenirea prescripţiei executării creanţei principale, în conformitate cu art. 2.504 alin. (1) din noul Cod civil, însă înăuntrul termenului de prescripţie de 10 ani, prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă, atât timp cât dreptul de a obţine executarea silită este, prin esenţa sa, prescriptibil.
În contextul ipotezei analizate, plasată sub regimul noului Cod civil, se impune a aminti că prescripţia dreptului de a obţine executarea silită stinge forţa executorie a titlului executoriu, însă nu şi dreptul subiectiv material, substanţial, care trebuie realizat prin punerea în executare a titlului executoriu. În această situaţie, dacă dreptul este imprescriptibil – astfel cum este dreptul la acţiune ipotecară, în regimul Codului civil actual -, creditorul va putea obţine un nou titlu executoriu, pe cale jurisdicţională, fără a i se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat [art. 707 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură civilă].
Aşadar, în cazul în care contractul de ipotecă şi-a pierdut puterea executorie, prin intervenirea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, creditorul garantat va avea posibilitatea de a formula o acţiune ipotecară condamnatorie, pentru a obţine o hotărâre judecătorească care să recunoască existenţa dreptului de ipotecă, în conformitate cu art. 2.504 alin. (1) din noul Cod civil şi art. 74 (dispoziţii finale) din Legea nr. 76/2012 (astfel cum a fost modificat prin art. VII din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă).
Precizările suplimentare sunt relevante sub aspectul evidenţierii regimului juridic al acţiunii executorii ipotecare (prescriptibilă în termenul de prescripţie de 10 ani, prevăzut de art. 706 din Codul de procedură civilă), în raport cu acţiunea ipotecară condamnatorie (imprescriptibilă), utilă şi în cazul în care contractul de credit îşi pierde caracterul executoriu, prin împlinirea prescripţiei de 3 ani a dreptului de a obţine executarea silită.
