Prin Decizia nr. 1/2023 din 13 martie 2023 publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 337 din 21 aprilie 2023 Înalta Curte de Casație ș Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil şi ale art. 94 pct. 1 lit. h) şi k) şi art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, tribunalul este instanţa competentă material în ce priveşte soluţionarea cauzelor având ca obiect cereri de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, cereri întemeiate pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, atunci când acestea sunt formulate simultan cu cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul civil de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat care nu depăşesc valoarea de 200.000 lei inclusiv.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că îrioritar analizei acestor dispoziţii trebuie precizat că dispoziţiile art. 252-257 din Codul civil sunt inspirate din dispoziţiile art. 28 şi 29 din Codul civil elveţian, în care se consideră că gravitatea prejudiciului moral poate fi diminuată de satisfacţia pe care victima a primit-o prin hotărârea de constatare a caracterului ilicit al faptei, care este publicată sau, după caz, comunicată unor terţi.
Aşadar, având ca reper modelul elveţian (dispoziţiile art. 28 şi 29 din Codul civil elveţian modificat în anul 1983), o reglementare relativ modernă, cu o jurisprudenţă deja conturată, intenţia legiuitorului a fost aceea de a oferi în noul Cod civil o reglementare unitară privind mijloacele de protejare a drepturilor nepatrimoniale, punând la dispoziţia persoanei interesate mijloace moderne şi flexibile pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale, atât prin măsuri menite să restabilească dreptul atins, cât şi prin compensaţii materiale, mijloace care pot fi cumulate, păstrându-şi, însă, caracterul distinct.
Astfel, art. 253 din Codul civil, referindu-se la mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale, concluzie ce rezultă din denumirea marginală a textului „Mijloace de apărare” şi cea a titlului V „Apărarea drepturilor nepatrimoniale” din cartea I „Despre persoane” din Codul civil, prevede că:
” (1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei:
a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c).
(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.”
Art. 1.391 din Codul civil, cu denumirea marginală „Repararea prejudiciului nepatrimonial”, prevede:
” (1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
(2) Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.
(3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
(4) Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct.
(5) Dispoziţiile art. 253-256 rămân aplicabile.”
Dispoziţiile art. 94 din Codul de procedură civilă prevăd că:
” Judecătoriile judecă:
1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: (…)
h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe; (…)
k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;” (…)
Dispoziţiile art. 95 din Codul de procedură civilă prevăd că:
” Tribunalele judecă:
1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;” (…)
Din perspectiva dispoziţiilor legale enunţate, în ce priveşte problema de drept ce formează obiectul sesizării, se constată că, în analiza dispoziţiilor art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, raportat la art. 253 alin. (4) din Codul civil, se impune lămurirea cu prioritate a următoarelor aspecte:
a) care este raportul dintre capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei, pe de o parte, şi cel privind acordarea despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial produs, pe de altă parte, respectiv dacă cererea având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unui drept nepatrimonial, întemeiată pe dispoziţiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, are natura unui capăt de cerere autonom, distinct de cel având ca obiect plata despăgubirilor pentru daune morale, întemeiat pe dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul civil, sau reprezintă doar o specie a acţiunii în răspundere civilă delictuală reglementate de art. 1.349 din Codul civil, care nu poate fi disociată de despăgubirile solicitate în vederea reparării prejudiciului cauzat, întrucât prin aceasta se solicită, în mod implicit, constatarea existenţei faptei ilicite, care reprezintă una dintre condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale;
b) în ipoteza în care s-ar considera că există două capete de cerere distincte şi autonome, se impune a se stabili care este natura juridică a cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (1) lit. a)-c) din Codul civil, respectiv dacă aceasta are natura juridică a unei acţiuni în constatare (în apărarea unui drept nepatrimonial) care, nefăcând parte din categoria acţiunilor enumerate de art. 94 pct. 1 lit. a)-k) din Codul de procedură civilă pentru a intra în competenţa de soluţionare a judecătoriei, va fi de competenţa tribunalului, potrivit art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, sau dacă vizează, în sens larg, obligaţii de a face sau de a nu face, ce intră în competenţa de soluţionare a judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă;
c) care este instanţa competentă material atunci când cele două capete de cerere (constatarea caracterului ilicit al faptei şi plata despăgubirilor care nu depăşesc valoarea de 200.000 lei inclusiv) sunt formulate simultan în acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul civil.
Cu referire la primul aspect, ce vizează raportul dintre cele două cereri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârşite, în cazul încălcării ori al ameninţării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, constituie un capăt de cerere distinct de cel privind obligarea autorului faptei prejudiciabile la acordarea reparaţiei patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, întemeiată pe art. 253 alin. (4) din Codul civil.
Astfel, din analiza dispoziţiilor art. 253 din Codul civil rezultă că persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate are la dispoziţie mai multe mecanisme alternative şi independente de apărare, prevăzute de alin. (1) lit. a)-c), respectiv la alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol, mecanisme ce pot fi cumulate.
Ideea caracterului cumulativ al mijloacelor de apărare prevăzute de alin. (1), (3) şi (4) ale textului legal analizat rezultă din interpretarea gramaticală şi sistemică a acestuia, termenii folosiţi de legiuitor conducând în mod neechivoc la această concluzie.
Astfel, în alin. (1) se menţionează că persoana poate cere „oricând” instanţei constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, având „totodată” acces la mijloacele de apărare prevăzute de alin. (3) şi „de asemenea” posibilitatea de a cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, potrivit alin. (4).
Aşadar, art. 253 din Codul civil reglementează un sistem mixt de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, fiind prevăzute atât măsuri cu caracter nepatrimonial pentru restabilirea drepturilor nepatrimoniale încălcate sau ameninţate [cele de la alin. (1) şi (3)], cât şi măsuri cu caracter patrimonial [conform alin. (4)], posibilitatea cumulului mijloacelor de apărare fiind incontestabilă.
Folosirea adverbului „totodată” pentru mijlocul procedural pus la dispoziţia persoanei interesate prin art. 253 alin. (3) din Codul civil şi a locuţiunii adverbiale „de asemenea” pentru mijlocul procedural pus la dispoziţie prin art. 253 alin. (4) din acelaşi cod presupune că tipul de cerere reglementată de alin. (4) (acordarea de despăgubiri sau a unei reparaţii patrimoniale) se exercită în aceleaşi condiţii cu cererea de la alin. (3) (obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat).Cum cererea de la alin. (3) al art. 253 din Codul civil se poate exercita în acelaşi timp cu cea reglementată de primul alineat al aceluiaşi text legal, aceeaşi soluţie trebuie adoptată şi pentru cererea de la alin. (4) al textului legal enunţat.
Cu alte cuvinte, cererea prin care persoana prejudiciată solicită, în temeiul art. 253 alin. (4) din Codul civil, despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat poate fi formulată concomitent cu cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârşite, în temeiul art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, întrucât persoana interesată nefiind obligată să opteze pentru una dintre ele, rezultă că fiecare dintre aceste cereri îşi păstrează caracterul autonom şi distinct.
Sub un alt aspect, din cuprinsul art. 253 alin. (1) din Codul civil rezultă că, pentru admiterea cererii de constatare a caracterului ilicit al faptei, trebuie să fi avut loc o încălcare ori o ameninţare a drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice şi tulburarea trebuie să persiste, în timp ce, pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirii sau, după caz, a reparaţiei patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, este necesară o condiţie suplimentară, expres prevăzută de alin. (4) al art. 253 din Codul civil, şi anume ca vătămarea să fie imputabilă autorului faptei ilicite.
Cu alte cuvinte, pentru admiterea cererii de constatare a caracterului ilicit al faptei nu este neapărat necesară îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în concret, accesul la acest mijloc de apărare fiind garantat pentru simpla încălcare sau ameninţare a dreptului nepatrimonial, dar, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri, cerinţele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie trebuie să fie îndeplinite.
În aceste condiţii, cererea întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil nu poate fi considerată o specie a acţiunii în răspundere civilă delictuală întrucât constatarea caracterului ilicit al faptei, în temeiul textului legal menţionat, este considerată de legiuitor ca fiind chiar una dintre modalităţile de apărare prevăzute în favoarea persoanei ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate sau ameninţate, pe când, în cazul acţiunii în răspundere civilă delictuală, caracterul ilicit al faptei constituie doar una dintre condiţiile cumulative ce trebuie îndeplinite pentru admiterea acţiunii, finalitatea urmărită fiind acoperirea prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei ilicite, prejudiciu care poate fi patrimonial sau nepatrimonial.
Distincţia este şi mai clară prin raportare la natura juridică a celor două cereri, cererea întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil fiind una în constatare, în timp ce acţiunea în răspundere civilă delictuală este o acţiune în realizare.
În sprijinul tezei potrivit căreia cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei nu constituie o formă de răspundere civilă delictuală vin atât denumirea marginală a art. 253 din Codul civil „Mijloace de apărare” (a drepturilor nepatrimoniale), cât şi topografia textului.
Astfel, art. 253 din Codul civil este situat în titlul V „Apărarea drepturilor nepatrimoniale” din cartea I a Codului civil, „Despre persoane”, în timp ce art. 1.391 din Codul civil este situat în secţiunea a 6-a „Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale” a capitolului IV „Răspunderea civilă” din titlul II „Izvoarele obligaţiilor” al cărţii a V-a „Despre obligaţii”.
Art. 1.391 din Codul civil, cu denumirea marginală „Repararea prejudiciului nepatrimonial”, prevede la alin. (5) că „dispoziţiile art. 253-256 rămân aplicabile”, ceea ce conduce la concluzia că aceste din urmă dispoziţii legale nu au fost concepute ca o formă de reparare a prejudiciului nepatrimonial, ca efect al îndeplinirii cerinţelor răspunderii civile delictuale, însă ele vor fi incidente şi în aceste situaţii, rămânând aplicabile, astfel cum prevede, în mod explicit, textul.
Cu alte cuvinte, sfera de aplicare a art. 253-256 din Codul civil este mai amplă decât aceea a ipotezelor de răspundere civilă delictuală tipică pentru fapta proprie, incluzând şi ipotezele de lipsă a vinovăţiei, împrejurare faţă de care nu se poate aprecia că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei ar avea un rol pur argumentativ şi că ar constitui o simplă afirmare a uneia dintre condiţiile răspunderii civile delictuale.
Autonomia capătului de cerere privind constatarea caracterului ilicit al faptei faţă de cererea având ca obiect acordarea despăgubirilor mai rezultă şi din împrejurarea că dreptul la acţiune în sens material este independent şi are un regim juridic aparte din perspectiva prescripţiei extinctive în raport cu cel având ca obiect acordarea despăgubirilor.
Astfel, art. 253 alin. (4) teza finală din Codul civil prevede în mod expres că dreptul la acţiunea în despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial este supus prescripţiei extinctive. În schimb, cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei este imprescriptibilă, prin raportare la dispoziţiile art. 2.502 alin. (2) pct. 1 din Codul civil, care stabilesc că acţiunea pentru apărarea unui drept nepatrimonial este imprescriptibilă, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel.
Ca atare, în situaţia în care reclamantul înţelege să promoveze o cerere de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, întemeiată pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, simultan cu o cerere în despăgubire, întemeiată pe dispoziţiile art. 253 alin. (4) din acelaşi cod, există posibilitatea constatării caracterului ilicit al faptei prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti şi a respingerii acţiunii în pretenţii ca prescrisă sau ca neîntemeiată, după caz, după cum există şi posibilitatea admiterii ambelor capete de cerere.
În cazul în care s-ar considera că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei nu constituie un capăt de cerere distinct, o eventuală admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea în pretenţii ar face ca acest capăt de cerere să rămână nesoluţionat, în pofida unor norme care stabilesc caracterul său imprescriptibil, ceea ce nu poate fi acceptat.
În considerarea acestor argumente, se impune concluzia că cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârşite, în cazul încălcării ori al ameninţării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, constituind prin ea însăşi o măsură reparatorie (de natură nepatrimonială) a prejudiciilor nepatrimoniale, reglementată distinct de celelalte mijloace juridice de protejare a drepturilor nepatrimoniale cuprinse în art. 253 alin. (3) şi (4) din Codul civil, are caracter autonom faţă de cererea privind obligarea autorului faptei prejudiciabile la acordarea reparaţiei patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, întemeiată pe art. 253 alin. (4) din Codul civil.
În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune în discuţie, referitoare la natura juridică a cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că acţiunea în constatarea caracterului ilicit al faptei este o acţiune nepatrimonială (în apărarea unui drept nepatrimonial), prin care se tinde la restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat, care, nefăcând parte din categoria acţiunilor enumerate de art. 94 pct. 1 lit. a)-k) din Codul de procedură civilă, nu intră în competenţa de soluţionare a judecătoriei, astfel că va fi de competenţa tribunalului, ca instanţă de drept comun, potrivit art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, care prevede că tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe.
Nu se poate considera că o astfel de acţiune ar viza, în sens larg, obligaţii de a face sau de a nu face, ce intră în competenţa de soluţionare a judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă, întrucât pe calea acesteia nu se urmăreşte stabilirea sau interzicerea unei anumite conduite, a unei îndatoriri etc., ci se tinde la constatarea existenţei unui drept nepatrimonial.
Or, cererile de apărare a drepturilor nepatrimoniale la care se referă art. 253 alin. (1)-(3) din Codul civil excedează prin conţinutul lor sferei „obligaţiilor de a face sau de a nu face neevaluabile în bani”, fiind, astfel, de competenţa tribunalului, în temeiul art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.
Nu se poate reţine că o astfel de acţiune, în constatare, ar fi inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 35 din Codul de procedură civilă, întrucât reclamantul ar avea la îndemână acţiunea în despăgubire, pentru că, din modul de reglementare a mijloacelor de apărare a drepturilor nepatrimoniale, rezultă că poate exista un cumul de măsuri, fiecare având natura sa specifică, motiv pentru care este evident că acţiunea în despăgubire nu constituie acţiunea în realizare corespondentă.
