Prin Decizia nr.6 din 5 februarie 2024 publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 192/8.III.2024, înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava — Secția I civilă, în Dosarul nr. 3.182/86/2022, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
Dacă prevederile art. 89 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, exclud existența dreptului beneficiarului pensiei de urmaș de a solicita recalcularea sau revizuirea drepturilor de pensie ale susținătorului defunct pentru a modifica baza de calcul pentru pensia de urmaș, prin raportare la dispozițiile art. 113 alin. (1) lit. a) și art. 107 din aceeași lege.
În motivarea Deciziei, Înalta Curte arată că relevante devin, astfel, pe de o parte, tipologia juridică a pensiei de urmaș, sub aspectul naturii juridice, al condițiilor legale de acordare și al modalității de determinare a cuantumului acesteia, reglementate în capitolul IV intitulat „Pensii”, secțiunea a 5-a denumită „Pensia de urmaș” din Legea nr. 263/2010, iar, pe de altă parte, mecanismele revizuirii și recalculării pensiei din sistemul public de pensii, consacrate prin dispozițiile generale ale art. 107 din aceeași lege.
Într-un prim plan de analiză se reține că pensia de urmaș reprezintă, potrivit doctrinei (a se vedea, în acest sens, A. Athanasiu, Reflecții privind pensia de urmaș din perspectiva naturii sale juridice, în Revista Dreptul nr. 11/2020), o obligație legală de întreținere care nu mai subzistă în această formă în sarcina susținătorului, ca urmare a decesului acestuia, și care prin voința legiuitorului este preluată de sistemul public de pensii, după reguli de eligibilitate și de stabilire specifice a cuantumului său.
În esență, aceasta are natura juridică de pensie derivată din pensia susținătorului decedat anterior.
Așa cum s-a statuat prin Decizia nr. 80 din 5 decembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 19 ianuarie 2023, „97. (…) în cazul pensiilor din cadrul sistemului unitar de pensii publice, pensia în plată sau la care ar fi avut dreptul, în condițiile legii, susținătorul decedat se stabilește pe baza punctajului mediu anual, iar, prin aplicarea procentului legal asupra punctajului mediu anual al susținătorului decedat, conform art. 89 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, se determină valoarea pensiei de urmaș.
Așadar, aceasta este modalitatea generală de reglementare a calculului pensiei de urmaș, dispozițiile anterior menționate reprezentând o aplicație a regulii înscrise în art. 89 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, întrucât, în sistemul public de pensii, punctajul mediu anual realizat de susținător determină, prin înmulțirea cu valoarea punctului de pensie, rezultanta în plată (art. 94 din Legea nr. 263/2010).”
Este limpede că pensia de referință, în funcție de care se stabilesc drepturile la pensia de urmaș, trebuie să fi existat în patrimoniul susținătorului decedat anterior, fiind vorba de un drept născut în mod legal, fără a avea relevanță dacă acest drept a fost sau nu exercitat [„aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul, în condițiile legii, susținătorul decedat” — art. 89 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 263/2010].
Drept urmare, trecând la următorul plan de analiză, se cuvine a fi subliniat că referențialul legal (baza de calcul) avut în vedere pentru corecta dimensionare a pensiei de urmaș este supus regulilor generale de revizuire și recalculare instituite prin art. 107 din Legea nr. 263/2010.
Aceasta întrucât, în sistemul public de pensii, indiferent de tipul de pensie, aceasta trebuie să satisfacă exigențele de legalitate în privința modului de calcul, scop care poate fi realizat
chiar și ulterior stabilirii și/sau plății drepturilor de pensie, prin accesarea instrumentelor legale puse la îndemâna pensionarului îndreptățit prin dispozițiile art. 107 din Legea nr. 263/2010.
Rațiunea acestor mecanisme juridice, subordonată imperativului de a se determina legal cuantumul oricărei pensii, a fost reiterată în mod constant în jurisprudența instanței de contencios constituțional (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 439 din 9 iunie 2015; Decizia Curții Constituționale nr. 715 din 9 noiembrie 2017; Decizia Curții Constituționale nr. 493 din 17 septembrie 2019; Decizia Curții Constituționale nr. 720 din 6 octombrie 2020).
Astfel, potrivit celor statuate la paragrafele 22 și 23 din Decizia Curții Constituționale nr. 439 din 9 iunie 2015, revizuirea se constituie într-o „modalitate de punere de acord a cuantumului pensiei cu dispozițiile legale în vigoare la momentul stabilirii pensiei”. Iar „obligația restituirii sumelor încasate necuvenit este, mai degrabă, o expresie particularizată în materia asigurărilor sociale a instituției îmbogățirii fără justă cauză”, însă „atunci când pensionarul solicită constatarea unei diferențe între suma legal cuvenită și cuantumul pensiei stabilit și aflat în plată”, textul de lege „poate fi privit și ca un mijloc de protecție a dreptului la pensie”.
Pe de altă parte, dispozițiile legale care reglementează instituția recalculării sunt privite ca fiind „favorabile acelor pensionari cărora, la data stabilirii pensiei, nu le-au fost valorificate veniturile și/sau stagiile de cotizare” (paragraful 22 din Decizia Curții Constituționale nr. 493 din 17 septembrie 2019), oferind posibilitatea remedierii acestei situații. „Art. 107 alin. (3) din Legea nr. 263/2010 se referă la situațiile când, ulterior emiterii deciziei de pensionare, pensionarul este în măsură să prezinte noi documente care nu au fost avute în vedere la stabilirea pensiei și care sunt în măsură să determine o recalculare a acesteia” (paragraful 19 din Decizia Curții Constituționale nr. 720 din 6 octombrie 2020).
În acest cadru argumentativ este de remarcat că însăși instanța de trimitere a realizat cuvenita corelare a textelor de lege incidente și a justificat într-o manieră suficient de convingătoare cea de-a doua posibilă variantă de interpretare, cu observarea corectă a reperelor de analiză circumscrise tipologiei juridice a pensiei de urmaș și regulilor generale de revizuire și recalculare a drepturilor de pensie din sistemul public de pensii.
Totodată, autorul sesizării a expus cu claritate raționamentul juridic care sprijină respectiva variantă de interpretare, aflată în consens cu opiniile teoretice și jurisprudențiale exprimate la nivel național, iar la finalul silogismului logico-juridic a concluzionat în sensul că, atât timp cât legea conferă expres urmașului dreptul de a-și raporta pensia la punctajul mediu anual realizat de susținător, fără să-l limiteze doar la demersurile de recalculare sau revizuire întreprinse de antecesor, trebuie să îi fie asigurate acestuia și pârghiile necesare, prin formularea acțiunii în justiție. Mai mult decât atât, dispozițiile art. 107 din Legea nr. 263/2010 nu disting și nu limitează categoriile de pensionari care justifică legitimare procesuală în promovarea acțiunii în recalculare și/sau revizuire a pensiei, astfel încât devine aplicabilă regula de interpretare cunoscută prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Este de domeniul evidenței faptul că instanța de trimitere s-a rezumat la a afirma „existența mai multor argumente în favoarea fiecăreia dintre cele două interpretări”, fără însă a face și demonstrația gradului de dificultate întâmpinat în însușirea celei mai adecvate dintre ele, neputându-se vorbi de un cadru normativ incident cauzei care să fie, în mod real, susceptibil de mai multe înțelesuri deopotrivă de justificate.
De asemenea, nu este îndeplinită nici condiția de admisibilitate referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită, astfel că, și din această perspectivă, nu apare ca posibilă declanșarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
Această condiție este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate (în acest sens sunt, spre exemplu, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017; nr. 29 din 17 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 13 iulie 2021; nr. 33 din 6 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 29 iunie 2022; nr. 44 din 12 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 689 din 27 iulie 2023).
În egală măsură, noutatea se poate raporta și la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (a se vedea, spre exemplu, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).
Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unor interpretări concretizate într-o jurisprudență consacrată. Prin urmare, depășirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, și conturarea unei practici judiciare în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul întrebării adresate trimit la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile (în acest sens sunt, spre exemplu, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10 din 21 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 16 martie 2022; nr. 24 din 9 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 7 iunie 2022; nr. 33 din 6 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 29 iunie 2022).
A admite contrariul înseamnă a îngădui ca, în cadrul procedurii de unificare a jurisprudenței prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție să nu se afle în situația de a se pronunța asupra unei probleme de drept în legătură cu care practica judiciară este inexistentă sau doar incipientă, deci în legătură cu o problemă de drept cu adevărat nouă, ci de a confirma sau, după caz, infirma anumite interpretări jurisprudențiale deja existente și, mai mult, consolidate prin pronunțarea unui număr semnificativ de hotărâri judecătorești. Or, prin aceasta s-ar ajunge la nesocotirea dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în partea lor privitoare la rațiunea și condițiile pronunțării unei hotărâri prealabile, atribuindu-i-se acestei proceduri o funcție specifică unui alt mecanism de unificare a jurisprudenței, respectiv recursului în interesul legii.În ce privește prezenta sesizare, punctele de vedere teoretice exprimate de judecători în cadrul procedurii de consultare, precum și hotărârile judecătorești atașate acestora evidențiază existența unei orientări jurisprudențiale cvasiunanime, în sensul admisibilității demersului judiciar formulat de titularul pensiei de urmaș pentru revizuirea și/sau recalcularea drepturilor de pensie ale susținătorului defunct, în scopul modificării bazei de calcul pentru pensia de urmaș. Întrucât o singură hotărâre identificată afirmă contrariul, se constată că această opinie singulară, ca variantă de interpretare izolată, nu poate susține potențialul textelor de lege de a genera practică judiciară neunitară.
