Procedurile de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva Regatului Unit pentru eventuale încălcări ale dreptului Uniunii săvârșite înainte de încheierea perioadei de tranziție (31 decembrie 2020) sunt posibile în termen de patru ani de la data respectivă
La 19 februarie 2020, respectiv înainte de încheierea perioadei de tranziție, Curtea Supremă a Regatului Unit a pronunțat Hotărârea Micula/Romania , care autoriza executarea sentinței arbitrale date în cauza Centrul internațional pentru soluționarea litigiilor investiționale (ICSID) Ioan Micula, Viorel Micula and others v. Romania. Prin această sentință
arbitrală, România a fost obligată să plătească investitorilor suedezi o despăgubire de aproximativ 178 de milioane de euro ca urmare a abrogării premature a unei scheme regionale de ajutor pentru investiții. Hotărârea Curții Supreme a Regatului Unit a intervenit în pofida faptului că Comisia, care considera această indemnizație ca fiind un ajutor de stat incompatibil cu dreptul Uniunii, a interzis României să o plătească. În plus, un litigiu privind această decizie a Comisiei era pendinte în fața Curții de Justiție.
Având în vedere această hotărâre, Comisia a introdus la Curte, în iulie 2022, o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva Regatului Unit. Întrucât Regatul Unit a refuzat să prezinte observații în cadrul procedurii, Curtea se pronunță în lipsă.
Prin hotărârea pronunțată astăzi, Curtea declară că Regatul Unit nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii ca urmare a hotărârii Curții sale Supreme.
Curtea amintește că, în conformitate cu Acordul de retragere (Brexit), este competentă să soluționeze acest gen de acțiuni în termen de patru ani de la încheierea perioadei de tranziție (care era cuprinsă între 1 februarie și 31 decembrie 2020) atunci când acțiunea urmărește să se constate că Regatul Unit nu și-a îndeplinit o obligație care îi revine în temeiul dreptului Uniunii înainte de încheierea acestei perioade. Ea amintește că obligația statelor membre de a respecta dreptul Uniunii se impune tuturor autorităților, inclusiv autorităților judiciare în cadrul competențelor lor.
Potrivit Curții, Curtea Supremă a Regatului Unit a concluzionat în mod eronat că dreptul Uniunii (în special dispozițiile referitoare la ajutoarele de stat) nu era aplicabil obligației Regatului Unit de a executa sentința arbitrală în temeiul Convenției ICSID pentru motivul că această convenție a fost încheiată de Regatul Unit cu state terțe
anterior aderării sale la Uniunea Europeană, astfel încât dreptul Uniunii nu se opunea executării acestei sentințe arbitrale. De fapt, Curtea Supremă a Regatului Unit ar fi trebuit înainte să examineze în mod aprofundat dacă o astfel de obligație, în pofida faptului că privește o sentință prin care se constată încălcarea de către un stat membru (România) a unui tratat bilateral de investiții încheiat cu un alt stat membru (Suedia), implică de asemenea drepturi de care state terțe s-ar putea prevala față de acestea.
Nu se poate admite ca o instanță dintr-un stat membru, cu atât mai puțin o instanță ale cărei decizii nu pot fi supuse vreunei căi de atac de drept intern, să poată reține o interpretare eronată a dreptului Uniunii al cărei obiect și efect este excluderea în mod deliberat a aplicării ansamblului dreptului Uniunii. Astfel, o asemenea interpretare conduce la înlăturarea principiului supremației dreptului Uniunii. Curtea Supremă a Regatului Unit a adus o atingere gravă ordinii juridice a Uniunii.
Pe de altă parte, Curtea constată o încălcare a obligației de cooperare loială. Astfel, atunci când o instanță națională este sesizată cu o cauză care face deja obiectul unei investigații din partea Comisiei sau al unei proceduri în fața instanțelor Uniunii, această instanță națională trebuie să suspende judecarea cauzei, cu excepția cazului în care nu există niciun risc de conflict între viitoarea sa hotărâre și viitorul act al Comisiei sau viitoarea hotărâre a instanțelor Uniunii. Or, prin hotărârea în cauză, Curtea Supremă a Regatului Unit s-a pronunțat cu privire la interpretarea dreptului Uniunii și la aplicarea dreptului menționat în cazul executării sentinței arbitrale, în condițiile în care problema privind această interpretare fusese soluționată printr-o decizie a Comisiei și era pendinte în fața instanțelor Uniunii.
În plus, revenea Curții Supreme a Regatului Unit, în calitate de instanță națională ale cărei decizii nu pot fi supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, sarcina de a adresa Curții o întrebare cu privire la dreptul Uniunii aplicabil, pentru a înlătura riscul unei interpretări eronate a acestui drept, la care a ajuns efectiv în hotărârea în discuție. În sfârșit, Curtea constată o încălcare a interdicției de a pune în aplicare ajutoare de stat atât timp cât Comisia nu a adoptat o decizie finală cu privire la această măsură, întrucât hotărârea în cauză a obligat România la plata compensației către investitori, în timp ce decizia Comisiei făcea obiectul unui litigiu în fața Curții.
Hotărârea CJUE: https://curia.europa.eu/juris/document/document