Prin Decizia nr. 621 din 23 noiembrie 2023 publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 222/15.III.2024 Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. d) și ale art. 431 din Codul de procedură penală.
Excepția a fost ridicată de Liliana Teodoroiu într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației în anulare introduse împotriva încheierii pronunțate cu ocazia soluționării plângerii formulate, în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală, împotriva soluției de clasare. În motivarea contestației în anulare autoarea invocă, în esență, nelegala compunere a completului de cameră preliminară care a soluționat plângerea.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că modificarea prevederilor art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală prin art. II pct. 109 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 și introducerea sintagmei „de apel” încalcă dispozițiile constituționale care consacră valorile supreme în statul de drept, principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale, obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, precum și pe cele referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, rolul și structura Parlamentului, emiterea ordonanțelor și delegarea legislativă, fiind excluse din sfera de aplicare a contestației în anulare alte hotărâri penale definitive. Astfel, în speță, este vorba despre contestația în anulare formulată împotriva încheierii pronunțate cu ocazia soluționării plângerii formulate împotriva soluției de clasare, fiind invocată nelegala compunere a completului de cameră preliminară care a soluționat plângerea. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 431 din Codul de procedură penală, susține, în esență, că dreptul național nu prevede în mod expres niciun remediu efectiv în cazul respingerii ca inadmisibilă în principiu a cererii de contestație în anulare, contrar dispozițiilor constituționale și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate. Apreciază că, în această ipoteză, art. 13 din Convenție se bucură de aplicabilitate directă și de forță supralegislativă, astfel că garantează el însuși dreptul inculpatului de a se adresa unei autorități sau jurisdicții naționale.
Judecătoria Bacău — Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, reține că, reglementând instituția contestației în anulare, legiuitorul a avut în vedere doar acele hotărâri care rămân definitive în urma exercitării căii de atac a apelului, concluzie ce se desprinde din dispozițiile art. 432 alin. (1) și (4) din Codul de procedură penală. Reține că, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Astfel, faptul că pentru anumite tipuri de hotărâri — cum sunt cele pronunțate de judecătorul de cameră preliminară, prin care nu s-a soluționat fondul cauzei — nu sunt prevăzute căi de atac nu poate fi considerat o încălcare a dreptului la un proces echitabil ori a dreptului la un recurs efectiv. Eliminarea căilor de atac ordinare în materia plângerii la soluția procurorului este justificată de caracterul special al procedurii prevăzute de art. 340 și 341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii și obținerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluția procurorului, cu atât mai mult fiind justificată eliminarea căilor extraordinare de atac. Observă că motivele de neconstituționalitate invocate de contestatoare au mai fost examinate de Curtea Constituțională, iar prin deciziile pronunțate au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate invocate. În acest sens, invocă deciziile nr. 408 din 13 iunie 2017 și nr. 227 din 16 aprilie 2019. Cât privește dispozițiile art. 431 din Codul de procedură penală, reține că, în procedura admiterii în principiu a contestației în anulare, instanța verifică doar aspecte de formă ale cererii formulate, care nu presupun soluționarea fondului infracțiunii cercetate, astfel încât lipsa reglementării unei căi de atac împotriva hotărârii prin care este examinată admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare nu contravine drepturilor fundamentale reglementate de Constituție și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totodată, invocă considerente ale Deciziei Curții Constituționale nr. 696 din 7 noiembrie 2017.
Curtea Constituțională în motivare arată că în ceea ce privește dispozițiile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, autoarea excepției de neconstituționalitate susține că acestea încalcă dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3), (4) și (5) care consacră valorile supreme în statul de drept, principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale, precum și obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 61 alin. (1) privind rolul și structura Parlamentului, ale art. 108 alin. (3) referitor la emiterea ordonanțelor și ale art. 115 alin. (4), (6) și (7) privind delegarea legislativă. În ceea ce privește dispozițiile art. 431 din Codul de procedură penală, în opinia autoarei, acestea nesocotesc atât dispozițiile constituționale ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 privind accesul liber la justiție, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, cât și prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală, ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 referitor la dreptul la un recurs efectiv și ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Curtea observă că, în cauza de față, sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină soluția de inadmisibilitate în privința cauzei în care a fost ridicată excepția. În aceste condiții, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. d) și ale art. 431 din Codul de procedură penală are legătură cu soluționarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanța de control constituțional poate exercita controlul de constituționalitate al normelor criticate.
Pe fondul excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, Curtea reține că a analizat critici identice celor formulate în prezenta cauză, cu referire la sintagmele „în apel”/„din apel”/„de apel”, prin Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 19 februarie 2018, Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 15 iulie 2019, Decizia nr. 655 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 9 ianuarie 2020, Decizia nr. 114 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 14 mai 2020, Decizia nr. 425 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 10 august 2020, Decizia nr. 132 din 2 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 19 mai 2021, și Decizia nr. 706 din 28 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 26 ianuarie 2022, prin care a respins, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate.
În considerentele deciziilor precitate, Curtea a reținut, referitor la contestația în anulare, că vizează hotărâri judecătorești definitive și se promovează în condiții procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac — cât privește titularii, termenul de introducere, cazurile de contestație în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susținerea lor —, având în vedere caracterul aparte indus de legiuitor pentru această instituție juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă și care își produce efectele. Totodată, în Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016, paragraful 18, Curtea a reținut că, indiferent de motivul invocat, contestația în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei. Curtea a constatat, totodată, că intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres în art. 426—432 din Codul de procedură penală, stabilind, totodată, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.
De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 227 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 15 iulie 2019, paragrafele 25 și 26, cu referire la dispozițiile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, Curtea a reținut că, în formularea inițială a textului de lege criticat, incompatibilitatea judecătorului viza judecata în primă instanță, dacă hotărârea a rămas definitivă prin neapelare, sau judecata în apel. Însă, în condițiile în care nerespectarea exigenței de imparțialitate era invocată ca motiv de apel, iar instanța de apel nu admitea apelul sub acest aspect, partea nu mai putea reitera această neregularitate pe calea contestației în anulare. Ulterior, art. 426 din Codul de procedură penală a fost modificat prin art. II pct. 109 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, adăugându-se la lit. c)—h) ale art. 426 o condiție specifică, referitoare la faza apelului, ceea ce exclude din domeniul de aplicare a contestației în anulare hotărârile rămase definitive prin neapelare, cu excepția cazurilor de la lit. b) și i) ale art. 426 din Codul de procedură penală.
Curtea a observat, totodată, că, potrivit formei în vigoare a textului de lege criticat, contestația în anulare, pentru motivul prevăzut de art. 426 lit. d), poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale care au rămas definitive la instanța de apel. Așadar, este inadmisibilă contestația în anulare formulată cu privire la o hotărâre penală împotriva căreia se poate formula apel ori care poate fi supusă căii de atac ordinare a contestației. Curtea a constatat însă că excluderea din domeniul de aplicare a contestației în anulare a acestor din urmă hotărâri judecătorești își găsește justificarea în dispozițiile art. 432 alin. (1) și (4) din Codul de procedură penală. De asemenea, Curtea a constatat că modificarea — prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 — a art. 426 lit. a) și c)—h) din Codul de procedură penală, prin adăugarea condiției specifice referitoare la faza apelului, a pus capăt controversei din doctrină și jurisprudență cu privire la admisibilitatea contestației în anulare și în privința unor hotărâri pentru care legea nu reglementa nicio cale de atac sau reglementa calea de atac ordinară a contestației. Așa fiind, Curtea a constatat că în aceste condiții este înfăptuită justiția, sens în care nu se poate admite ideea înfrângerii principiului constituțional consacrat de art. 124 alin. (2).
De altfel, astfel cum a reținut Curtea în jurisprudența sa anterior citată, preocuparea legiuitorului de a limita cazurile de contestație în anulare și de a reglementa condiții stricte pentru exercitarea acesteia își găsește justificarea în caracterul extraordinar al căii de atac, în faptul că vizează hotărâri judecătorești definitive ce trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat. În aceste condiții, Curtea a reținut că art. 21 alin. (3) din Constituție garantează părților dreptul la acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. Această normă constituțională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părți a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum și dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condițiile legii. Prima teză exprimă, în alți termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție, conținând, așadar, o reglementare substanțială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanței dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condițiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituție. Așa fiind, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
Dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac și la toate categoriile de instanțe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluționată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susținerea excepției, reprezintă un standard constituțional a cărui îndeplinire este apreciată în funcție de ansamblul procesului și ținând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea și egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate de a-și susține apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenție, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislația națională a unor garanții procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunțate, publicitatea procesului, soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumția de nevinovăție și asigurarea dreptului la apărare. În completare, art. 13 din Convenție prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 paragraful 1 din Convenție.
În aceste condiții, având în vedere caracterul contestației în anulare — de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiții procedurale stricte — și ținând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată și modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiția respectării normelor și a principiilor privind drepturile și libertățile fundamentale și a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, instanța de control constituțional fiind competentă să cenzureze norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 partea introductivă din Codul de procedură penală.
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 431 din Codul de procedură penală, raportat la critica de neconstituționalitate referitoare la lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de contestație în anulare, cu prilejul analizei admisibilității în principiu a acestora, Curtea a reținut, prin Decizia nr. 130 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 5 iulie 2018, paragrafele 22—25, că procedura admiterii în principiu a cererilor formulate, conform dispozițiilor art. 426 din Codul de procedură penală, nu presupune o judecată asupra temeiniciei contestației în anulare, care să implice administrarea unui probatoriu în fața instanței sesizate, ci o verificare formală a îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea unei astfel de cereri. În acest sens, potrivit prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanța sesizată va verifica dacă cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este unul dintre cele prevăzute la art. 426 din Codul de procedură penală și dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar. S-a reținut, totodată, că, potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală — astfel cum acestea au fost modificate prin art. II pct. 111 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, ca urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 542 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015 —, procedura de examinare, în principiu, a admisibilității cererii de contestație în anulare are loc în camera de consiliu, cu citarea părților și cu participarea procurorului. Așa fiind, părțile au posibilitatea de a se prezenta în fața instanței de judecată, personal sau prin intermediul unui avocat, și de a-și expune propriile argumente cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (2) al art. 431 din Codul de procedură penală, susținându-și, astfel, interesul procesual, în sensul admiterii sau respingerii cererii de contestație în anulare, în această fază procesuală, premergătoare soluționării fondului cauzei. S-a arătat că, astfel, părțile care se prezintă cu ocazia examinării admisibilității în principiu a cererii de contestație în anulare au posibilitatea de a cunoaște susținerile procurorului și, la nevoie, de a formula argumente contrare acestora, întrucât, conform acelorași dispoziții legale anterior menționate, participarea procurorului la judecată este obligatorie. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reținut că procedura examinării, în principiu, a cererii de contestație în anulare se desfășoară cu asigurarea garanțiilor procesuale specifice dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare.
Totodată, din interpretarea gramaticală și per a contrario a prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea a reținut că procedura mai sus analizată se finalizează fie prin admiterea, de principiu, a cererii de contestație în anulare, condiții în care instanța dispune citarea părților interesate, în vederea soluționării pe fond a respectivei contestații, fie prin respingerea cererii ca inadmisibilă. Hotărârea pronunțată cu ocazia examinării admisibilității, în principiu, a contestației în anulare, indiferent de soluția pronunțată, este, într-adevăr, definitivă, concluzie ce poate fi desprinsă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 426—432 din Codul de procedură penală. Curtea a constatat că acest aspect nu este, însă, de natură a încălca dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare ale persoanelor interesate de admiterea în principiu a cererii de contestație în anulare, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, procedura analizată presupune verificarea de către instanța de judecată a unor aspecte strict formale (referitoare la termenul introducerii cererii, la motivele acesteia și la existența la dosarul cauzei a probelor invocate), ce nu vizează soluționarea fondului cererii. Această verificare se face cu citarea părților și în prezența procurorului, care pot participa și, respectiv, participă, în mod activ, la procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, în condiții de oralitate și contradictorialitate. Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că lipsa reglementării unei căi de atac împotriva hotărârii prin care este examinată admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare nu contravine drepturilor fundamentale invocate de autorul excepției. Prin urmare, Curtea a constatat că lipsa reglementării unei căi de atac împotriva hotărârii prin care este examinată admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare nu contravine art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Instanța de contencios constituțional a constatat constituționalitatea lipsei unei căi de atac împotriva hotărârii pronunțate cu ocazia examinării admisibilității în principiu a cererii de contestație în anulare fără a distinge între hotărârile care fac obiectul acestei căi extraordinare de atac, după cum acestea au putut fi atacate cu apel sau au rămas definitive în urma pronunțării lor de către instanța de fond. Această soluție juridică este, de altfel, cea corectă, având în vedere că posibilitatea formulării căii de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătorești constituie o problemă ce ține de exercitarea căilor ordinare de atac și este expresia politicii penale a legiuitorului. În acest sens, prin Decizia nr. 655 din 17 octombrie 2019, mai sus invocată, paragraful 17, Curtea a reținut că, prin noul Cod de procedură penală, în scopul asigurării celerității procesului penal, legiuitorul a sporit garanțiile procesuale asigurate în faza urmăririi penale și a judecății în primă instanță și a prevăzut o singură cale ordinară de atac, respectiv apelul. În acest fel, Codul de procedură penală în vigoare a redus durata soluționării cauzelor penale, dând totodată eficiență principiului dublului grad de jurisdicție în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Așadar, hotărârile judecătorești pronunțate în primă instanță, cu excepția celor expres exceptate prin lege, sunt supuse căii de atac a apelului, care este integral devolutiv, putând fi invocat pentru orice motive de fapt și de drept.
Așa fiind, reglementarea de către legiuitor a rămânerii definitive a unor hotărâri penale ca urmare a pronunțării lor de către instanța de fond reprezintă o excepție de la regula exercitării căii ordinare de atac integral devolutive a apelului, excepție ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform cărora „sentințele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel”. Aceasta are ca scop asigurarea celerității procesului penal și a fost reglementată având în vedere natura acestei categorii de hotărâri, respectiv faptul că prin ele nu se soluționează raportul juridic penal de conflict.
În același sens este și soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 5 din 4 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 10 aprilie 2015, prin care s-a decis că hotărârea pronunțată în procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, împotriva unei sentințe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului. În motivarea acestei soluții, s-a reținut că dispozițiile art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală, referitoare la căile de atac în materia contestației în anulare, sunt aplicabile exclusiv hotărârilor judecătorești pronunțate în procedura de judecare a contestațiilor în anulare care au fost admise în principiu. Totodată, s-a constatat că, atât după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cât și anterior acestui moment, doctrina a subliniat caracterul definitiv al hotărârii prin care instanța respinge în principiu contestația în anulare. S-a observat, totodată, că art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală se referă la sentințele nedefinitive, pronunțate în procedura principală, iar nu în procedura specifică unei căi extraordinare de atac. În măsura în care sentința atacată pe calea contestației în anulare nu este susceptibilă de apel, fiind definitivă, sentința pronunțată în procedura admiterii în principiu cu privire la o astfel de hotărâre nu ar putea avea un regim juridic diferit din punctul de vedere al caracterului definitiv, al posibilității exercitării căii de atac ordinare a apelului. Pentru considerentele arătate, s-a conchis că hotărârile judecătorești pronunțate în etapa admiterii în principiu a contestației în anulare, etapă reglementată distinct în dispozițiile art. 431 din Codul de procedură penală, sunt definitive.
Referitor la dispozițiile art. 21 alin. (1)—(3) din Constituție, Curtea a reținut, în jurisprudența mai sus invocată, că acestea garantează dreptul părților de acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenție. S-a statuat, totodată, că dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul hotărâri, respectiv faptul că prin ele nu se soluționează raportul juridic penal de conflict.
În același sens este și soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 5 din 4 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 10 aprilie 2015, prin care s-a decis că hotărârea pronunțată în procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, împotriva unei sentințe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului. În motivarea acestei soluții, s-a reținut că dispozițiile art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală, referitoare la căile de atac în materia contestației în anulare, sunt aplicabile exclusiv hotărârilor judecătorești pronunțate în procedura de judecare a contestațiilor în anulare care au fost admise în principiu. Totodată, s-a constatat că, atât după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cât și anterior acestui moment, doctrina a subliniat caracterul definitiv al hotărârii prin care instanța respinge în principiu contestația în anulare. S-a observat, totodată, că art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală se referă la sentințele nedefinitive, pronunțate în procedura principală, iar nu în procedura specifică unei căi extraordinare de atac. În măsura în care sentința atacată pe calea contestației în anulare nu este susceptibilă de apel, fiind definitivă, sentința pronunțată în procedura admiterii în principiu cu privire la o astfel de hotărâre nu ar putea avea un regim juridic diferit din punctul de vedere al caracterului definitiv, al posibilității exercitării căii de atac ordinare a apelului. Pentru considerentele arătate, s-a conchis că hotărârile judecătorești pronunțate în etapa admiterii în principiu a contestației în anulare, etapă reglementată distinct în dispozițiile art. 431 din Codul de procedură penală, sunt definitive.
Referitor la dispozițiile art. 21 alin. (1)—(3) din Constituție, Curtea a reținut, în jurisprudența mai sus invocată, că acestea garantează dreptul părților de acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenție. S-a statuat, totodată, că dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime. Acest drept nu presupune însă accesul la toate căile de atac și la toate categoriile de instanțe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluționată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susținerea excepției, reprezintă un standard constituțional a cărui îndeplinire este apreciată în funcție de ansamblul procesului și ținând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea și egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate de a-și susține apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 paragraful 1 din Convenție, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislația națională a unor garanții procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunțate, publicitatea procesului, soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumția de nevinovăție și asigurarea dreptului la apărare.
Raportând considerentele mai sus invocate la standardele constituționale și convenționale anterior analizate, Curtea a constatat că textele criticate sunt în acord cu dreptul de acces liber la justiție și cu dreptul la un proces echitabil, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (1)—(3) din Constituție și la art. 6 din Convenție. Pentru aceleași motive, Curtea a constatat că normele procesual penale criticate asigură garanțiile specifice dreptului la apărare al persoanei care promovează calea de atac a contestației în anulare. Curtea a reținut, în acest sens, că, potrivit art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta este citată și poate fi prezentă la examinarea admisibilității în principiu a contestației în anulare, apărându-și drepturile și interesele procesuale personal sau prin intermediul unui avocat.
