Prin dispoziţiile art.123 alin.(1) din Legea nr.85/2014, legiuitorul a instituit o prezumţie de continuitate a contractelor în derulare la data deschiderii procedurii insolvenţei, acestea fiind considerate menținute, în puterea legii, indiferent de forma specifică în care au fost încheiate. Norma de drept conferă debitorului aflat în insolvență, îndrituirea de a decide cu privire la aceste contracte, putând opta să beneficieze de prezumţia menţionată şi să-şi asume executarea, în continuare, sau, dimpotrivă, să le denunțe, adică să ceară încetarea acestora pentru viitor, deşi neexecutarea îi este imputabilă. În acest sens, textul de lege prevede că administratorul/lichidatorul judiciar poate să denunțe orice contract, atâta timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanțial de către toate părţile implicate, în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii, opțiune subordonată însă scopului prevăzut în cuprinsul normei de drept, acela de creștere la maximum a valorii averii debitorului.
Rezultă, deci, că dispozițiile art.123 alin.(1) din Legea nr.85/2014 se adresează profesioniștilor, fiind edictate de legiuitor în considerarea calităţii acestora de debitor aflat în
procedura insolvenţei, în sfera sa de aplicare intrând toate contractele în derulare la data deschiderii acestei proceduri speciale. Astfel fiind, aplicarea acestei norme nu poate fi înlăturată în litigii în care parte este un profesionist în privinţa căruia este deschisă procedura insolvenței şi în care sunt supuse examinării, în scopul denunțării, contracte în derulare la data deschiderii procedurii, temeiurile de drept invocate prin cererile deduse judecăţii nefiind relevante din această perspectivă.
Prin urmare, cum partea reclamantă este un profesionist aflat în procedura insolvenţei şi cum, prin acțiunea dedusă judecăţii, lichidatorul judiciar a supus examinării, în scopul denunțării pe calea rezoluțiunii, un contract cu privire la care se pretinde că era în derulare la data deschiderii procedurii, rezultă că norma de drept specială prevăzută la art.123 alin.(1) din Legea nr.85/2014 nu putea fi înlăturată de la aplicare, chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe normele dreptului comun.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tîrgu Neamţ la data de 22.06.2020, reclamanta SC A. SRL, prin Cabinetul Individual de Insolvenţă B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate de Notarul Public X. sub nr. 310 din 19.06.2014 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul restituirii de către pârâţi a sumei de 250.000 lei, invocând, în drept, dispoziţiile art.1254, art.1549, art.1639 C.civ. Pârâtul C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Tîrgu Neamţ şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. Pârâtul D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa nr. 1278/2020, Judecătoria Tîrgu Neamţ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ, dosarul fiind înregistrat pe rolul Secţiei I civilă şi de contencios administrativ sub acelaşi număr la data de 26.11.2020.
Prin sentinţa din 12.04.2021, Tribunalul Neamț – Secţia I civilă şi de contencios administrativ a admis excepţia privind prescripţia dreptului material la acţiune; a respins acţiunea, ca
prescrisă; a respins, ca nefondată, cererea pârâţilor de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia din 29.10.2021, Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei; a anulat sentinţa apelată; a respins excepţia prescripţiei dreptului la
acţiune, astfel cum a fost invocată, ca nefondată; a trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. pârâtul C.
În susţinerea recursului, pârâtul a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut că în cauză nu este aplicabil art. 123 din Legea nr. 85/2014, întrucât acţiunea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, aplicarea acestui articol nu poate fi evitată odată ce s-a dispus intrarea în insolvenţă a societăţii A., iar subsecvent acestui moment se analizează soarta antecontractului de vânzare- cumpărare. Practic, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, incidenţa şi aplicarea art. 123 din legea specială este obligatorie, independent de opţiunea reclamantului. În cauză, lichidatorul judiciar nu a emis vreo notificare cu respectarea termenului de 3 luni prevăzut de art.123 din Legea nr. 85/2014. Singura notificare emisă de lichidatorul judiciar este cea din 24.05.2020 (necomunicată recurentului), care nu respectă termenul de 3 luni prevăzut de legea specială.
Conţinutul notificării este însă derutant, fiind neclar dacă se solicită plata diferenţei de preţ sau denunţarea antecontractului. Cu privire la acest aspect, Curtea a reţinut că: „Faptul că lichidatorul a emis o notificare în termen, aspect care de altfel nu a fost contestat în procedura specială, este un aspect redundant în prezentul demers judiciar”.
Acest considerent este derutant (şi oricum greşit întrucât nu s-a emis vreo notificare în termen), nu se înţelege care a fost raţionamentul instanţei şi în ce măsură, emiterea notificării şi
necontestarea acesteia influenţează incidenţa ulterioară a prescripţiei în temeiul art.123 din legea insolvenţei. De altfel, instanţa de apel nu a avut în vedere că această notificare nu a fost comunicată recurentului. Lecturând textul legal al art.123 din Legea nr. 85/2014, se observă că legiuitorul a înţeles să includă în sfera de aplicare a acestuia orice contract. Rezultă că legea nu oferă nicio ipoteză în care o promisiune bilaterală de vânzare să fie exclusă de la aplicarea termenului de prescripţie de 3 luni pentru denunţarea ei. Interpretarea doctrinară a acestui text legal este în sensul că: nu intră sub incidenţa art. 123 alin. (1) contractele: care nu au fost executate în totalitate, care nu au fost substanţial executate de către toate părţile implicate, expirate, financiare calificate şi operaţiunile de compensare bilaterală în baza unui contract financiar calificat sau a unui acord de compensare bilaterală.
Aşadar, toate celelalte contracte se supun dispoziţiilor art.123, respectiv pot fi denunţate sau menţinute, indiferent că sunt cu executare succesivă sau cu executare dintr-o dată (uno ictu). Data de la care a început să curgă termenul de prescripţie este cea menţionată de lege, şi anume data deschiderii procedurii insolventei debitoarei.
Aplicând strict textul legal, rezultă că legiuitorul a reglementat un termen de prescripţie de 3 luni care curge de la data deschiderii procedurii insolventei, în speţă de la data de 11.10.2018.
Or, acţiunea datată 18.06.2020 (şi înregistrată la data de 22.06.2020), a fost depusă mult după împlinirea termenului de prescripţie. Inclusiv notificarea, anexată acţiunii introductive, prin care lichidatorul judiciar a solicitat plata diferenţei de preţ a fost formulată ulterior împlinirii termenului de prescripţie de 3 luni.
În ceea ce priveşte condiţiile şi termenele în care a fost încheiat actul atacat, acestea sunt irelevante în analiza prescripţiei dreptului material la acţiune reglementat de art.123 alin. l din Legea nr.85/2014.
Întrucât maximizarea averii debitorului constituie un scop şi, în acelaşi timp, un principiu al procedurii insolventei, respectarea sa nu permite practicianului în insolvenţă decât opţiunea între cele două posibilităţi – menţinerea sau denunţarea contractului (tertium non datur). Dacă practicianul în insolvenţă, cu prilejul exercitării opţiunii privind un contract, nu ţine seama de regula maximizării averii debitorului, creditorii pot contesta, la judecătorul-sindic, decizia acestuia, conform art. 58 din Legea nr. 85/2014.
Dat fiind că lichidatorul judiciar nu a procedat la denunţarea promisiunii cu respectarea termenului legal, nu se poate reveni asupra opţiunii prin investirea instanţei cu o acţiune în rezoluţiune după împlinirea termenului de prescripţie, chiar întemeiată pe dreptul comun.
Intimata-reclamantă, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea în dispoziţiile art.488 C.proc.civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. A arătat intimata că actul juridic atacat nu intră în sfera actelor prevăzute de art.123 din Legea nr. 85/2014, astfel încât nu-i sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la termenul de prescripţie de 3 luni reţinute de către instanţa de fond.
În afara termenului legal, intimatul-pârât D. a depus întâmpinare prin care a arătat că este de acord cu motivele recursului.
Recurentul a depus note scrise prin care a solicitat admiterea recursului şi constatarea nulităţii întâmpinării, întrucât nu răspunde tuturor apărărilor din memoriul de recurs.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut la art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., partea pârâtă pretinde, prioritar, că instanţa de apel a înlăturat greşit de la aplicare norma de drept specială prevăzută la art.123 din Legea nr.85/2014, sub motiv că partea reclamantă şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii pe normele civile de drept comun, deoarece, şi într-o astfel de situaţie, aplicarea normei de drept speciale nu poate fi evitată atâta timp cât în privinţa părţii reclamante s-a deschis procedura insolvenţei iar demersul judiciar priveşte un contract în derulare la data deschiderii acestei proceduri speciale. Critica este întemeiată.
Cu titlu prealabil, se impune menţiunea că procedura insolvenței se aplică profesioniștilor prevăzuţi la art.3 din Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de
insolvență, categorie căreia îi aparține şi partea reclamantă, SC A. SRL, în privinţa căreia s-a deschis procedura simplificată a insolvenţei prin sentinţa civilă nr.359 din 11.10.2018 a Tribunalului Neamţ şi în numele căreia, în procesul pendinte, acţionează lichidatorul judiciar, Cabinetul individual de insolvență B.
Examinând lucrările dosarului, se constată că prin hotărârea recurată a fost admis apelul părţii reclamante şi a fost anulată sentinţa primei instanţe, cauza fiind trimisă spre rejudecare, motivat de împrejurarea că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost soluţionată greşit prin raportare la termenul de 3 luni instituit prin art.123 din Legea nr.85/2014, termen care nu era aplicabil raportului de drept dedus judecăţii, în considerarea particularității cererii de chemare în judecată, aceea de a fi fost întemeiată pe normele dreptului comun, prevăzute la art.1254, art.1549, art.1639 C.civ., aspect ignorat de prima instanţă.
Instanţa de apel a făcut trimitere, fără a argumenta relevanţa, şi la decizia nr 42/2021 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care Înalta Curte, în interpretarea art. 123 alin. (1), (3) şi (9) din Legea nr.85/2014, a statuat că nu sunt admisibile acţiunile de reziliere a contractelor cu executare succesivă menţinute de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, introduse pe calea dreptului comun după momentul deschiderii procedurii insolvenţei pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale constând în plata unor sume scadente anterior deschiderii acestei proceduri.
Or, prin dispoziţiile art.123 alin.(1) din Legea nr.85/2014, legiuitorul a instituit o prezumţiede continuitate a contractelor în derulare la data deschiderii procedurii insolvenţei, acestea fiind considerate menținute, în puterea legii, indiferent de forma specifică în care au fost încheiate. Reglementarea răspunde nevoii de timp a debitorului aflat în procedura insolvenţei pentru de a-şi putea reorganiza activităţile, eventuale clauze contrare regulii menţionate fiind lovite de nulitate absolută.
Norma de drept conferă, deopotrivă, debitorului aflat în insolvență, îndrituirea de a decide cu privire la aceste contracte, acesta putând opta să beneficieze de prezumţia menţionată şi să-şi asume executarea, în continuare, sau, dimpotrivă, să le denunțe, adică să ceară încetarea acestora pentru viitor, deşi neexecutarea îi este imputabilă.
În acest sens, norma prevede că administratorul/lichidatorul judiciar poate să denunțe orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atâta timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanțial de către toate părţile implicate, în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii, opțiune subordonată însă scopului prevăzut în cuprinsul normei de drept, acela de creștere la maximum a valorii averii debitorului. În considerarea celor expuse, rezultă că norma de drept prevăzută la art.123 alin.(1) din Legea nr.85/2014 se adresează profesioniștilor, că a fost edictată de legiuitor în considerarea calităţii acestora de debitor aflat în procedura insolvenţei şi că în sfera sa de aplicare cad toate contractele în derulare la data deschiderii acestei proceduri speciale.
În consecinţă, aplicarea normei de drept nu poate fi înlăturată, pe cale de interpretare, în litigii în care parte litigantă este un profesionist în privinţa căruia este deschisă procedura insolvenței şi în care sunt supuse examinării, în scopul denunțării, contracte în derulare la data deschiderii procedurii, temeiurile de drept invocate prin cererile deduse judecăţii nefiind relevante din această perspectivă. Cum în prezentul litigiu, partea reclamantă, SC A. SRL, este un profesionist aflat în procedura simplificată a insolvenţei şi cum, prin cererea dedusă judecăţii, lichidatorul judiciar a supus examinării, în scopul denunțării pe calea rezoluțiunii, un contract cu privire la care se pretinde că era în derulare la data deschiderii procedurii, anume promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 310/19.06.2014 la Biroul Individual Notarial B., rezultă că, în procesul pendinte, norma de drept specială prevăzută la art.123 alin.(1) din Legea nr.85/2014 nu putea fi înlăturată de la aplicare, cum greşit a statuat instanţa de apel.
În privinţa scopul, sunt relevante împrejurările invocate de lichidatorul judiciar şi care l-au determinat să acționeze, anume că acest contract a fost încheiat de partea reclamantă, prin
reprezentanții săi, C. şi D., pe de o parte, şi de partea pârâtă, persoanele fizice C. şi D., pe de altă parte, în vederea retragerii nelegale de fonduri bănești din societate de către partea pârâtă şi că, astfel, părţile au blocat cu bună ştiinţă însemnate disponibilități bănești ale firmei, necesar a fi deblocate în procedura insolvenţei simplificate.
Aplicarea normei de drept speciale, în considerarea condiţiilor statuate în cuprinsul său, este de natură să producă efecte atât în privinţa admisibilităţii cererii deduse judecăţii, cât şi în privinţaprescripţiei dreptului la acţiune, chestiuni litigioase ce nu au făcut obiectul judecăţii în apel, ca urmare a înlăturării de la aplicare, greșit, a dispoziţiilor art.123 alin.(1) din Legea nr. 85/2014 de către instanţa de apel, motiv pentru care, în respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie, nu pot fi examinate de instanţa de recurs. Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor aspecte critice învederate de partea pârâtă prin recurs, Înalta Curte, constatând incidenţa în cauză a motivului de
nelegalitate prevăzut la art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., în temeiul art.496 alin.(2) C.proc.civ., a admis recursul declarat de partea pârâtă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului, aceleiaşi instanţe de apel.
În rejudecare, cu luarea în considerarea a normei de drept prevăzute la art.123 alin.(1) din Legea nr. 85/2014, instanţa de apel va statua, în raport de limitele învestirii prin apel, cu privire la cererea în rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare intervenite între părţi la data de 19.06.2014, inclusiv din perspectiva excepţiilor invocate, ocazie cu care va examina şi celelalte critici invocate de partea reclamantă prin recurs, sub formă de apărări.
