Prin Decizia nr.22 din 27 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, stabilește că: în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în situația în care față de inculpat este pusă în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune (al doilea dosar) sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni, măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune doar în primul dosar.
Prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a solicitat ca, pe calea unei decizii date în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție să stabilească dacă, în situația în care față de inculpat este pusă în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune (al doilea dosar) sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni, măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiași temei legal, doar în primul sau doar în al doilea dosar, dacă sunt întrunite și celelalte condiții legale pentru luarea măsurii preventive.
Referitor la problema de drept soluționată diferit de instanțe, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu titlu preliminar, constată că se impune a se preciza faptul că arestarea preventivă este măsura procesuală preventivă privativă de libertate cea mai intruzivă în exercițiul dreptului la libertate al persoanei, este măsura preventivă ultima ratio care se poate dispune doar atunci când controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune și arestul la domiciliu se dovedesc a fi insuficiente.
Măsura arestului preventiv nu este reglementată doar de Codul de procedură penală și de norme constituționale1, ci chiar de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene2, precum și de norme cuprinse în CEDO3 care impun o serie de garanții ale respectării libertății și siguranței persoanei.
Reglementate drept instituții cu caracter de constrângere, rolul acestora este de a împiedica suspectul sau inculpatul să întreprindă ori să desfășoare anumite activități, care ar avea efect negativ atât asupra desfășurării procesului penal, cât și în privința atingerii scopului acestuia, așa cum este prevăzut în art. 1 din Codul de procedură penală.
De asemenea, pentru a se asigura de respectarea strictă a dispozițiilor legale, ce permit luarea acestor categorii de măsuri procesuale, legiuitorul a instituit anumite garanții, concretizate în condițiile generale și specifice ce trebuie îndeplinite, cumulativ, pentru a se putea dispune vreuna dintre măsurile preventive.
Potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni”, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol „Orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.”
Astfel, pentru a dispune arestarea preventivă este necesară îndeplinirea a două categorii de condiții strict reglementate, ce trebuie coroborate cu existența unora dintre cazurile expres stipulate de art. 223 din Codul de procedură penală.
Prima categorie de condiții și situații o întâlnim reglementată de art. 223 alin. (1) lit. a)—d) din Codul de procedură penală, care nu au legătură cu pericolul pentru ordinea publică al faptei, iar cea de-a doua categorie de condiții este strâns legată de aprecierea acestui pericol și este prevăzută de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală.
A. Sunt așadar prevăzute în categoria condițiilor cumulative, necondiționate de pericolul pentru ordinea publică pe care îl prezintă inculpatul:
• să existe probe (nu indicii temeinice), din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune [conform art. 223 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală];
• să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, pentru infracțiunea săvârșită de inculpat, dintre cele prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală [condiție general valabilă, pentru oricare dintre măsurile preventive, conform art. 202 alin. (2) din Codul de procedură penală];
• față de autorul faptei penale să se fi pus în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunea săvârșită [art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală folosește noțiunea de „inculpat”, nu „suspect”];
• măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării
sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni;
• măsura arestării să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse inculpatului și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia;
• să existe una dintre următoarele situații [prevăzute de art. 223 alin. (1) lit. a)—d) din Codul de procedură penală]:
— inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte [lit. a)];
— inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloacele materiale de probe sau să determine o altă persoană să aibă un asemenea comportament [lit. b)];
— inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate ori încearcă o înțelegere frauduloasă cu aceasta [lit. c)];
— există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni [lit. d)].
B. Condițiile imperative, determinate de pericolul pentru ordinea publică al inculpatului [conform art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală], se referă la:
a) să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit: o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Pentru prima categorie de infracțiuni, legiuitorul nu a condiționat pedeapsa prevăzută de lege, fiind suficient ca infracțiunea respectivă să facă parte din acea categorie sau grupă de infracțiuni, însă în cazul celorlalte infracțiuni prevăzute în Codul penal sau în legi speciale, condiția imperativă este strâns legată de maximul special al pedepsei prevăzute, care trebuie să fie egal sau mai mare de 5 ani;
b) să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, dintre cele prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală [condiție general valabilă conform art. 202 alin. (2) din Codul de procedură penală];
c) pentru infracțiunea comisă să se fi pus în mișcare acțiunea penală;
d) privarea de libertate a inculpatului să fie necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică [teza finală a art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală], pericol care se apreciază în funcție de gravitatea faptei, modului și circumstanțelor de comitere a acesteia, anturajul și mediul din care provine inculpatul, antecedentele penale și alte împrejurări personale;
e) măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni [condiție general valabilă, conform art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală];
f) măsura arestării să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse inculpatului și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [condiție general valabilă, conform art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală].
Pe aceste criterii și cu respectarea principiilor care guvernează dreptul la libertate și siguranță împotriva arestărilor și
deținerilor arbitrare și în coordonatele impuse de ordinea de drept, în situația semnalării unei atitudini deviante periculoase pentru societate, autoritățile publice sunt autorizate să ia măsuri care afectează grav libertatea individuală, cum este măsura arestării preventive, cu toate consecințele ce decurg din instituirea acesteia, dacă există rațiuni care impun luarea unei astfel de măsuri, interesul general al societății prevalând asupra celui individual.
Cu referire la problema de drept ce face obiectul analizei recursului în interesul legii se constată că, deși se solicită o dezlegare pe întreg conținutul dispozițiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în fapt, este vizată doar interpretarea tezei I a art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, interpretare care a generat o practică neunitară la nivelul instanțelor de judecată.
Conform art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsura arestării preventive poate fi luată numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una din următoarele situații: (…) d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune.
Din interpretarea sistematică a cazului de arestare prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) teza I din Codul de procedură penală și luând în considerare și ordinea cronologică a infracțiunilor la care se referă, rezultă că prima infracțiune este obiectul propunerii de arestare preventivă, iar noua infracțiune este motivul (cauza) pentru care se formulează propunerea.
De altfel, acest aspect rezultă și din modalitatea de redactare a textului, condiția referitoare la prima infracțiune este menționată în cuprinsul alin. (1) al art. 223 din Codul de procedură penală înainte de lit. d), iar condiția referitoare la infracțiunea ulterioară este prevăzută la lit. d) ca una „dintre situațiile primei infracțiuni”.
Punerea în mișcare a acțiunii penale se referă la infracțiunea la care se face referire în preambulul alin. (1) al art. 223 din Codul de procedură penală, infracțiune în considerarea căreia se formulează propunere de arestare preventivă.
De altfel, în cazul existenței doar a riscului de săvârșire a unei infracțiuni, pregătirea săvârșirii nu poate susține singură cercetarea penală, exercitarea acțiunii penale și, cu atât mai puțin, propunerea de arestare preventivă, deci nu poate face obiectul unui dosar separat.
Pentru infracțiunea ce se pregătește nu ar putea exista un dosar penal, persoana cercetată nu are calitatea de inculpat, iar textul de lege nu impune condiția probelor sau măcar a indiciilor temeinice.
Așadar, este neechivoc faptul că nu infracțiunea ce se pregătește este obiectul propunerii de arestare preventivă, ci infracțiunea anterioară — prima infracțiune — cea menționată la alin. (1), pentru care există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă și pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.
Iar această situație este corespunzătoare și se aplică și în cazul prevăzut de teza I din lit. d) a art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, chiar atunci când noua infracțiune este cercetată într-un alt dosar, iar obiectul propunerii de arestare preventivă îl constituie tot prima infracțiune.Chiar dacă ipoteza de la lit. d) a art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală care corespunde cel mai bine textului este aceea că în aceeași cauză același organ de urmărire penală constată săvârșirea unei noi infracțiuni, după punerea în mișcare a acțiunii penale, dispune extinderea urmăririi și formulează propunerea de arestare în temeiul de la lit. d), apreciem că, și atunci când faptele sunt cercetate în dosare diferite, temeiul poate fi invocat doar în primul dosar privind infracțiunea nou-comisă, întrucât numai în această situație există posibilitatea verificării condiției esențiale pentru arestare.
Aceasta nu înseamnă, însă, că în cel de-al doilea dosar nu va putea fi formulată o propunere de arestare preventivă, întemeiată pe oricare alt caz dintre cele prevăzute în art. 223 alin. (1) lit. a)—c), dar și în art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, împrejurarea putând fi valorificată împotriva inculpatului ca „orice împrejurare privitoare la persoana inculpatului”.
Sub aspectul probelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă care justifică presupunerea că inculpatul a săvârșit fapta pentru care este cercetat, noțiunea de probă este definită de art. 97 din Codul de procedură penală ca fiind „orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o”.
Prin prisma legislației și doctrinei procesual penale, suspiciunea rezonabilă4 reprezintă un standard juridic de apreciere a existenței sau inexistenței unei fapte sau a unei situații, a unor indicii sau elemente probatorii existente la un anumit moment într-o cauză determinată.
Acestei noțiuni din dreptul intern îi corespunde sintagma de „motive verosimile”5 folosită de art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului direct aplicabilă în dreptul intern în temeiul art. 20 raportat la art. 11 alin. (2) din Constituție și care a primit în jurisprudența CEDO semnificația de existență a unor fapte sau informații de natură a convinge un observator independent că o persoană a comis o infracțiune.
Rațiunea soluției legislative cuprinsă în art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală vizează practic aprecierea situației globale a inculpatului, prin raportare la temeiul factual al tuturor faptelor reținute în sarcina sa, respectiv sancționarea conduitei inculpatului care, fiind acuzat de comiterea unor infracțiuni pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa, făcând obiectul unei noi proceduri judiciare în cadrul căreia a fost formulată o acuzație penală împotriva sa, are în continuare, cu intenție, o conduită ilicită.
Prin acest caz de arestare se urmărește practic adoptarea unei soluții de sancționare a persistenței inculpatului în conduita infracțională, pe baza unei suspiciuni rezonabile, dar cu temei factual de declanșare a examinării situației inculpatului în dosarul în care a fost pusă în mișcare inițial acțiunea penală împotriva sa.
Aspectul este important, deoarece condiționează luarea măsurii arestării preventive de un moment procesual important, anume acela al punerii în mișcare a acțiunii penale, care determină concret cadrul procesual (faptă, încadrare juridică, persoană acuzată cu calitate de parte în proces, identitatea victimei ș.a.) în care se formulează acuzația. Faptul că doar după punerea în mișcare a acțiunii penale se poate dispune arestarea preventivă reprezintă o garanție procesuală importantă în raport cu dreptul la libertate al individului.
Motivul prevăzut în art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală constă în aceea că, după ce i s-a atribuit calitatea de inculpat, prin urmare, după ce a luat cunoștință de procedura penală derulată împotriva sa și stadiul acesteia, inculpatul nu numai că nu a adoptat o conduită conformă, dar persistă în atitudinea antisocială, săvârșind cu intenție o nouă infracțiune ori pregătind săvârșirea unei noi infracțiuni, împrejurare care determină luarea măsurii preventive în discuție.
Cu privire la această nouă infracțiune, legea nu impune ca să fie de aceeași natură cu cea comisă anterior și nici să existe vreo legătură între cele două, fiind astfel relevante periculozitatea și persistența comportamentului antisocial al inculpatului6.
Astfel, dacă propunerea de arestare nu s-ar formula în primul dosar, acela în care este pusă în mișcare acțiunea penală pentru prima faptă, cu argumentul că într-un alt dosar există probe privind o altă infracțiune cu privire la persoana acestuia, nu s-ar putea verifica în ordinea cronologică impusă de textul de lege pe acest temei îndeplinirea condițiilor care să justifice analizarea propunerii.
Mai mult decât atât, nu s-ar putea verifica nici îndeplinirea condițiilor generale de la art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală, privitor la caracterul proporțional al măsurii arestului preventiv cu gravitatea acuzației aduse și caracterul necesar pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
Pentru că din analiza textului de lege în discuție se desprinde concluzia, pe de o parte, că rămâne la latitudinea instanței să aprecieze dacă există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune, situație în care ar fi necesară luarea măsurii arestării preventive.
Pe de altă parte, se impune, chiar și într-un atare caz, un examen concret al necesității luării unei măsuri coercitive, prin prisma criteriilor înscrise în art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală din care rezultă că aceasta trebuie subordonată scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
Luarea unei măsuri preventive față de inculpat, în ipoteza constatării intervenirii cazului reglementat de norma legală ce face obiectul prezentei analize, nu poate avea loc distinct de primul dosar (cel în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală), deoarece finalitatea urmărită este de a fi dispusă tot în scopul bunei desfășurări a procesului penal, ceea ce implică o examinare a tuturor condițiilor speciale prevăzute de lege, iar acest demers analitic nu poate fi făcut decât în primul dosar.
Reținerea incidenței cazului prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală nu este condiționată de anumite limite de pedeapsă sau de o anumită gravitate a faptei spre deosebire de temeiul prevăzut de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, iar acest aspect relevă un argument în plus în sensul reținerii acestui temei doar în raport cu prima infracțiune și astfel formularea propunerii în cauza ce vizează acea infracțiune.
De altfel, prevederile art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează cu privire la cazuri autonome de luare a măsurii preventive, iar alin. (2) al aceluiași articol reglementează cu privire la cazuri de arestare în considerarea unei stări de pericol pentru ordinea publică ce derivă din conduita inculpatului, sens în care revine organului de urmărire penală să probeze acest aspect, precum și în considerarea unei suite de criterii de evaluare referitoare la gravitatea faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a faptei, a anturajului și a mediului din care provine inculpatul a antecedentelor și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia.
Prin sintagma de la lit. d) a art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a vrut să reliefeze tocmai aspectul ce ține de perseverența, periculozitatea și persistența inculpatului de a comite altă infracțiune, deși acesta mai comisese și anterior o infracțiune pentru care nu s-a dispus luarea măsurii preventive privative de libertate.
Practic această prevedere vine să arate tocmai necesitatea luării unei măsuri preventive pe o situație concretă care impune o condiție în plus pentru inculpatul predispus la activități infracționale. Acest nou context factual instituie în sarcina judecătorului, învestit cu o atare propunere, să analizeze dacă pe aceste noi coordonate se impune luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul care a mai săvârșit o infracțiune și față de care nu s-a dispus luarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu poate fi disociată situația măsurii preventive întemeiate pe lit. d) a art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, teză ce vizează pregătirea săvârșirii unei infracțiuni sau ipoteza referitoare la extinderea urmăririi penale pentru alte fapte (când este neechivoc faptul că propunerea de arestare preventivă nu poate fi formulată decât în primul dosar), de teza ce prevede existența unei suspiciuni rezonabile că inculpatul a săvârșit o nouă infracțiune pentru care este cercetat într-o altă cauză și care să poată fi analizată în al doilea dosar sau în oricare din cele două dosare, întrucât intenția legiuitorului a fost aceea ca, atunci când inculpatul este cercetat în stare de libertate, indiferent de teza inserată în textul de lege indicat, ambele variante să aibă ca premisă situația în care inculpatul este deja cercetat pentru comiterea unei infracțiuni pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa, iar scopul inserării acestui temei de arestare este acela de a sancționa persistența inculpatului în atitudinea antisocială de care dă dovadă prin comiterea unei noi fapte penale intenționate, or, perseverența infracțională și periculozitatea sunt aspecte ce nu pot fi analizate decât în primul dosar.
Din întreaga economie a textelor de lege bazate pe acest temei, precum și a doctrinei7 rezultă că, pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpatului în considerarea temeiurilor invocate atunci când este cercetat în două cauze diferite, infracțiunea pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală va fi infracțiunea-reper în funcție de care se determină dacă ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a mai comis o nouă infracțiune intenționată și această infracțiune va constitui și temeiul propunerii de arestare preventivă pe această ipoteză.
Drept consecință, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, propunerea de arestare preventivă se formulează în cauza inițială, în care deja s-a pus în mișcare acțiunea penală.
