Prin Decizia nr. 18/2022, publicată în M.Of. nr. 1258 din 28 decembrie 2022 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabileşte că:în aplicarea art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, în litigiile având ca obiect plângere contravenţională, instanţa de judecată poate invoca, din oficiu, prescripţia executării sancţiunii contravenţionale.
În motivarea deciziei, ÎCCJ arată că potrivit celor reţinute de Curtea Constituţională, “contravenţiile au fost asimilate unei «acuzaţii în materie penală», astfel cum rezultă din hotărârile din 4 octombrie 2007, 16 februarie 2010 şi 3 aprilie 2012, pronunţate în cauzele Anghel împotriva României, paragraful 51, Albert împotriva României, paragraful 33, Nicoleta Gheorghe împotriva României, paragraful 26, şi din deciziile de admisibilitate pronunţate la data de 28 iunie 2011 şi la data de 13 martie 2012 în cauzele Ioan Pop împotriva României, paragraful 25, şi Haiducu şi alte 16 cereri împotriva României, paragraful 11” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 736 din 8 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 17 februarie 2021, paragraful 22).
. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-au mai reţinut şi următoarele:
“Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 cuprinde reglementări al căror scop îl constituie sancţionarea unor comportamente ce aduc atingere acelor valori sociale care, deşi nu se bucură de
protecţia legii penale, trebuie apărate prin mijloace extrapenale. (…) în dreptul românesc contravenţiile au fost scoase de sub incidenţa legii penale şi au fost supuse unui regim
administrativ. Scoaterea acestora din domeniul ilicitului penal nu echivalează însă cu introducerea lor sub cupola Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, lege care are în vedere raporturile stabilite între cetăţean şi autorităţile publice prin acte administrative, iar nu prin încălcarea conduitei prescrise printr-un act normativ (a se vedea Decizia nr. 687 din 31 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 17 august 2011) ” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 510 din 13 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 3 martie 2022, paragraful 19).
“Sancţiunile contravenţionale, principale şi complementare nu au caracter reparator, ci preventiv-educativ şi reprezintă o formă de constrângere juridică vizând, în special, patrimoniul
făptuitorului. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale, respectiv sancţionarea propriu-zisă a subiectului de drept pentru nesocotirea normelor de drept contravenţional, are loc potrivit unor principii, similar sancţiunilor de drept penal.” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 197 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 3 iunie 2019, paragraful 31)
-“(…) potrivit art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, dispoziţiile acestui act normativ se completează, din punctul de vedere al dreptului material, cu Codul penal. Trimiterea la Codul penal atestă originea penală a contravenţiei, aceasta făcând parte, ab originem, din sfera trihotomică a ilicitului penal, care cuprindea crime, delicte şi contravenţii. Aceste aspecte converg către faptul că dreptul contravenţional este apropiat dreptului penal, diferenţa esenţială dintre cele două ramuri fiind gravitatea mult redusă a faptelor, ce are consecinţe importante asupra procedurii aplicabile în constatarea şi sancţionarea faptelor. Aşa fiind, Curtea observă că în temeiul art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, dreptul contravenţional, ca ramură a dreptului public, se va completa cu dispoziţiile Codului penal în materie de drept material, acesta fiind genul său proxim, contravenţiile nefiind altceva decât acele fapte antisociale pe care legiuitorul le consideră de o gravitate care nu implică o răspundere penală, însă care trebuie să fie sancţionate pentru ca valorile sociale ocrotite să nu cadă în derizoriu sau să fie eventual ocrotit doar pe cale civilă” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 267 din 22 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 756 din 3 august 2021, paragraful 19).
În raport cu aspectele menţionate anterior, regimul juridic al contravenţiilor este conturat de următoarele trăsături principale: contravenţia este asimilată unei acuzaţii în materie
penală, este supusă unui regim administrativ, care nu se reduce la cadrul legal instituit prin Legea nr. 554/2004, iar în privinţa sancţiunii contravenţionale sunt aplicabile principii similare sancţiunilor de drept penal.
Aşa cum ritos a reţinut Curtea Constituţională, în temeiul dispoziţiilor art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, dreptul contravenţional, ca ramură a dreptului public, se
completează cu dispoziţiile Codului penal, din perspectiva dreptului material, acesta fiind genul său proxim.
În contextul expus, pentru dezlegarea problemei de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii, incidenţa dispoziţiilor art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr.
2/2001, conform cărora dispoziţiile ordonanţei “se completează cu dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură civilă, după caz”, reclamă distincţia necesar a fi făcută dintre regimul juridic al prescripţiei executării, ca normă de drept material, în sfera dreptului penal, respectiv în sfera dreptului civil.
Dacă în materie penală, actul de sancţionare este reprezentat de hotărârea judecătorească, în materie contravenţională, actul de sancţionare este un act administrativ,
respectiv procesul-verbal prin care se constată săvârşirea contravenţiei şi se aplică sancţiunea contravenţională. Cu toate acestea, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale indicate anterior, în cazul contravenţiei nu se aplică în mod automat şi cu caracter exclusiv dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci, aşa cum precizează art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, “dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură civilă, după caz”.
În concepţia Codului civil şi Codului de procedură civilă, instituţia prescripţiei extinctive este de ordine privată, regula de drept comun fiind că prescripţia poate fi invocată numai
de către persoana interesată, cea în folosul căreia curge, organul de jurisdicţie neavând competenţa de a aplica prescripţia din oficiu. Aceste caracteristici juridice ale prescripţiei în dreptul comun rezultă din dispoziţiile art. 2.512 din Codul civil şi ale art. 707 alin. (1) şi art. 711 din Codul de procedură civilă, conform cărora:
- Art. 2.512 din Codul civil:
“Art. 2.512. – Invocarea prescripţiei de partea interesată (1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă.
(2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu.
(3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale.”; - art. 707 alin. (1) şi art. 711 din Codul de procedură civilă prevăd că:
“Art. 707. – Efectele împlinirii termenului de prescripţie (1) Prescripţia nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate.
(…)
Art. 711. – Alte dispoziţii aplicabile Prevederile prezentului capitol se completează cu dispoziţiile Codului civil privitoare la prescripţia extinctivă.”
În condiţiile în care contravenţia reprezintă o acuzaţie în materie penală, regimul său juridic este circumscris dreptului public, instituţia prescripţiei fiind similară celei din materie
penală, întrucât este opusă dreptului statului de a aplica sancţiunea contravenţională şi de a constrânge la executarea acesteia pe persoana care se face vinovată de săvârşirea fapteicontravenţionale. Cu alte cuvinte, dacă prescripţia în materie civilă vizează raportul juridic dintre persoane fizice sau juridice de drept civil, aflate pe poziţii de egalitate, prescripţia în domeniul contravenţional vizează un raport juridic de drept public în cadrul căruia este prevalent interesul public de sancţionare a faptelor ce constituie contravenţii, interes a cărui satisfacere este urmărită de stat, care acţionează în calitate de subiect de drept public, iar nu în calitate de subiect de drept civil, pentru a atrage incidenţa normelor de drept comun, în speţă a celor citate din Codul civil.
Această asemănare confirmă competenţa instanţei de aplicare ex officio a prescripţiei executării sancţiunii.
În limitele învestirii, se cuvine a fi menţionat că raţiunea reglementării din cuprinsul art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în sensul că dispoziţiile ordonanţei se completează,
după caz, cu cele ale Codului de procedură civilă, are în vedere faptul că, întrucât se judecă de către o instanţă nonpenală, plângerea contravenţională este supusă, sub aspectul legii procesuale, normelor de procedură civilă.
Însă, în condiţiile în care, aşa cum s-a argumentat în precedent, contravenţia reprezintă o acuzaţie în materie penală, în privinţa aspectelor de drept substanţial, cum sunt dispoziţiile
referitoare la prescripţia executării sancţiunilor contravenţionale, dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 se completează cu principiile şi regulile dreptului penal, aşa cum rezultă în mod expres din dispoziţiile normei de trimitere de la art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.
Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine că în privinţa prescripţiei executării sancţiunii contravenţionale ar fi aplicabile dispoziţiile art. 2.512 din Codul civil în virtutea normei de
trimitere de la art. 711 din Codul de procedură civilă, care nu permit instanţei să invoce din oficiu excepţia prescripţiei.
Rezultă, astfel, că dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 conţin o reglementare de sine stătătoare în materia contravenţiilor, derogatorie de la dreptul
comun, care permite instanţei învestite cu soluţionarea plângerii contravenţionale să verifice din proprie iniţiativă şi să invoce din oficiu incidenţa prescripţiei executării sancţiunii
contravenţionale. De altfel, la această concluzie conduce chiar interpretarea literală a textului art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, prin care legiuitorul a prevăzut expres şi lipsit de orice echivoc că instanţa poate constata prescripţia executării sancţiunilor contravenţionale, formulare care conţine, intrinsec, posibilitatea conferită instanţei de a invoca din oficiu excepţia prescripţiei. În argumentaţie, pentru a sublinia diferenţa de reglementare, sintagma permisivă “poate fi constatată chiar şi de instanţa învestită” din textul art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 este necesar a fi supusă interpretării prin comparaţie cu negaţia corelativă din cuprinsul art. 2.512 din Codul civil, la care face implicit trimitere art. 711 din Codul de procedură civilă, “organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu”.
La aceeaşi concluzie conduce şi interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) cu cele ale art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care prevăd că “Instanţa
competentă să soluţioneze plângerea (…) administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii (…) “. Or, prin dispoziţiile citate, legiuitorul a conferit instanţei învestite cu soluţionarea plângerii contravenţionale competenţa deplină de a se pronunţa din oficiu cu privire la orice aspect care ţine de legalitatea sancţiunii aplicate, deci, inclusiv asupra incidenţei prescripţiei executării sancţiunii contravenţionale.
Aşadar, în materie contravenţională, prescripţia executării sancţiunilor contravenţionale reprezintă un aspect de ordine publică şi reprezintă o cauză de înlăturare a executării sancţiunii, care, în temeiul art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, poate fi invocată din oficiu de instanţa învestită cu soluţionarea plângerii prealabile.
