Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic este o acţiune în realizarea dreptului şi nu o acţiune în constatare, în înțelesul art. 35 C.proc.civ., deoarece efectul urmărit de reclamant este acela de a obţine o hotărâre judecătorească prin care să se dispună înlăturarea din circuitul civil a efectelor actului juridic, desfiinţat prin sancţiunea nulităţii și, prin urmare, schimbarea unei situaţii juridice, fapt care nu se întâmplă în cazul acţiunii în constatare.
Nulitatea absolută este sancţiunea aplicabilă actelor juridice încheiate cu încălcarea normelor legale imperative, pe când acţiunea în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C.proc.civ. are caracter subsidiar şi tinde la consolidarea dreptului proprietarului aflat în posesia bunului, fie pentru că a fost contestat, fie pentru a-l face opozabil terţilor. Norma legală înscrisă în art. 35 C.proc.civ. este clară, din a cărei conținut rezultă că o atare acțiune are ca scop constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, astfel încât ceea ce este esenţial în cazul acţiunilor în constatare este faptul că hotărârea judecătorească prin care se admite o astfel de acţiune nu modifică situaţia juridică existentă, ci doar o consolidează, motiv pentru care hotărârea nu este susceptibilă de executare silită, în sensul că nu conține, cu excepția, după caz, a mențiunilor referitoare la cheltuielile de judecată, dispoziții susceptibile de executare.
Așadar, elementul care diferențiază categoric acțiunea în nulitate de cea în constatare este acela că hotărârea judecătorească nu se rezumă la constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, consolidând o situaţie juridică anterioară, ci modifică sau stinge o situaţie juridică preexistentă. fapt care nu se întâmplă în cazul acţiunii în constatare.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, la 19.09.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C. şi D., constarea nulităţii absolute a Convenţiei de dare în plată autentificată sub nr. 303 din 22.03.2013 de B.N.P. X., precum şi a actelor subsecvente reprezentate de Actul de alipire autentificat sub nr. 647 din 21.06.2013 de B.N.P. X. şi Contractul de constituire a dreptului de superficie autentificat sub nr. 198 din 19.02.2014 de B.N.P. X. şi obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul – teren şi construcţie care face obiectul Convenţiei de dare în plată.
Pârâții S.C. B. S.R.L., C. şi D. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat să se dispună, pe cale de excepţie, respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, prin raportare la prevederile art.111 C.pr.civ., reclamanta având la dispoziţie o acţiune în realizarea dreptului ori ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Prin încheierea pronunţată la 6.02.2017, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a pus în vedere acesteia să depună o precizare în scris cu privire la pretenţiile formulate prin cel de-al doilea capăt de cerere.
Reclamanta A., prin cererea precizatoare, a arătat că renunţă la capătul doi de cerere, având în vedere că o dată cu constatarea nulităţii părţile vor fi repuse în situaţia anterioară. Vânzarea lucrului altuia are cauză ilicită şi este nulă absolut. Nulitatea convenţiei de dare în plată priveşte întreg obiectul actului: teren şi construcţii în suprafaţă de 272,39 mp.
Prin completarea la întâmpinare, pârâţii au invocat inadmisibilitatea (prin raportare la art.35 C.pr.civ., partea având la îndemână o acţiune în realizarea dreptului de proprietate) şi lipsa de interes a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.
Prin sentinţa civilă din 15.11.2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins excepţiile lipsei de interes şi inadmisibilităţii, invocate de pârâţi; a admis cererea, precizată, formulată de reclamanta A. şi a constatat nulitatea absolută a înscrisurilor menţionate.
Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel pârâţii B. S.R.L., C. şi D., prin care au solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă n din 1.11.2019, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă a respins calea de atac exercitată în cauză, ca nefondată.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs pârâții B. S.R.L., C. şi D., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin.(1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ..
În motivarea cererii de recurs, cu privire la ipoteza prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurenţii susțin, în esență, că decizia recurată este motivată incomplet, deoarece instanța de apel a omis să analizeze motivele invocate de recurenți cu privire la buna-credință a acestora prin raportare la înscrierile în cartea funciară.
În ce privește cazul de casare reglementat de pct. 5 al art. 488 alin. 1 C.proc.civ., se argumentează că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, respingând proba cu expertiza topografică prin raportare la motive ce nu au fost puse în discuția părților. Dacă apelanții ar fi cunoscut faptul că instanța urmează să respingă proba cu expertiză topografică, pentru că o considera inutilă, prin raportare la autoritatea de lucru judecat, atunci aceștia ar fi avut posibilitatea de a pregăti apărări complete și de a formula concluzii cu privire la utilitatea probei cu expertiza topografică, inclusiv pe problema autorității de lucru judecat.
Consideră că este incidentă situaţia în care două elemente esenţiale ale litigiului – respingerea cererii de administrare a unei probe şi respingerea unui motiv de apel – au avut loc prin raportare la motive de drept necunoscute până la momentul comunicării deciziei din apel.
Un alt motiv de recurs rezidă în pronunţarea deciziei curţii de apel cu încălcarea regulii de procedură reglementate de dispozițiile art.33 C.proc.civ., întrucât intimata reclamantă nu justifică un interes actual în ipoteza admiterii acțiunii introductive.
Instanța de apel a considerat că interesul intimatei este unul legitim, constând în înlăturarea aparenţei de legalitate a actelor încheiate de recurenţi, fără a avea relevanţă faptul că aceasta nu va dobândi posesia de fapt asupra imobilului în discuţie (vizată iniţial prin formularea unui capăt de cerere separat având ca obiect revendicare). Cu alte cuvinte, a apreciat că, indiferent de efectele juridice ale admiterii acţiunii intimatei (dacă bunul s-ar întoarce sau nu în patrimoniul său, dacă decizia poate fi pusă sau nu în executare), aceasta justifică un interes, în concordanţă cu dispoziţiile art. 33 din C.proc.civ.
Consideră că respectivul raţionament echivalează cu recunoaşterea interesului procesual în orice situaţie aparent neconformă cu legea, cu ignorarea consecinţelor admiterii acţiunii/absenţei oricărui folos practic obţinut de petent, teză ce nu poate fi acceptată.
Raportat la finalitatea vizată de reclamantă – dobândirea posesiei de fapt a imobilului, eventuala admitere a acțiunii înconstatarea nulității absolute a convenției de dare în plată nu este susceptibilă de a-i procura un folos, întrucât dreptul de proprietate se va întoarce în patrimoniul B., iar posesia de fapt asupra imobilului va rămâne în continuare la cumpărătorii C. și D., deoarece instanța nu a fost învestită cu un capăt de cerere privind repunerea părților în situația anterioară, iar un argument suplimentar este dat şi de faptul că intimata reclamantă nu a deţinut niciodată posesia de fapt asupra imobilului obiect al convenţiei de dare în plată.
În continuare recurenții motivează că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 35C.proc.civ., reclamanta neputând formula o acțiune în constatare, atâta timp cât avea la îndemână o acțiune în realizare. În opinia acestora, calificarea corectă a acțiunii în constatarea nulității absolute a unui act juridic este aceea de acțiune în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, deci, nu una în realizare, cum greșit a reținut instanța de apel, teză susținută de doctrina în materie și de jurisprudență.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenții consideră că instanța de apel a respins eronat proba cu expertiza topografică, cu consecința valorificării raportului de expertiză întocmit în fața tribunalului fiind, astfel, încălcate prevederile art. 3 alin. 3 din Regulamentul din 19.09.2011 privind avizarea tehnică a expertizelor judiciare efectuate de experții tehnici judiciari în specialitatea topografie, cadastru și geodezie, întrucât acest raport reprezintă o lucrare întocmită în lipsa unor măsurători la fața locului, deși tocmai aceasta a fost rațiunea administrării probei.
De asemenea, hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1282 alin. 2 Cod procedură civilă, în cauză nefiind îndeplinite condițiile pentru constatarea nulității absolute a convenției de dare în plată pentru cauză ilicită.
Instanţa de apel a reţinut, pentru a menţine soluţia de constatare a nulitatăţii absolute a Convenţiei de dare în plată, faptul că recurenţii au urmărit zădărnicirea eforturilor intimatei de a pune în executare sentinţa nr. 1613/2007 pronunţate de Tribunalul Bucureşti (titlul de proprietate invocat de intimată), având cunoştinţă de situaţia juridică a bunului respectiv, ca urmare a existenţei sentinţei civile şi acţionând cu rea-credinţă. Apreciază eronat acest raţionament, întrucât recurenţii nu puteau cunoaşte, la nivelul anului 2013, situaţia juridică a imobilului în discuţie, motiv pentru care convenţia de dare în plată nu are cauză ilicită.
În speță, cumpărătorii C. și D. au fost de bună-credință la încheierea convenției de dare în plată, întemeindu-se pe conținutul cărții funciare și pe dispozitivul sentinței nr. 1613/2017.
Mai susțin că decizia recurată este dată și cu nesocotirea teoriei aparenței în drept, motiv circumscris prevederilor art.488 alin. 1 pct.8 C.proc.civ.
Instanţa de apel, pentru a respinge aplicarea teoriei aparenţei în drept, a apreciat că această regulă nu este incidenţă în speţă, întrucât administratorul B. ar fi cunoscut obligaţia de a restitui bunul în discuţie, prin urmare, nu poate invoca nicio aparenţă în favoarea sa.
Singura condiţie a cărei îndeplinire trebuia verificată de către instanţa de apel privea buna- credinţă a dobânditorilor din speţă, soţii C. şi D. Or, prin raportare la conţinutul dispozitivului sentinţei invocate de intimată (titlul de proprietate) şi pe lipsa oricăror menţiuni din cuprinsul cărţii funciare nu rezultă că aceasta deţinea dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză. Or, concluzia ce se desprinde este că, la momentul martie 2013, nu se poate identifica niciun element concret în baza căruia apelanţii pârâţi să nu se considere în măsură să realizeze transferul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Aleea Y.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele care succed:
Evocând motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenții au susținut nelegalitatea deciziei recurate, întrucât instanța de apel a încălcat principiul contradictorialități și a dreptului la apărare, deoarece a procedat la respingerea probei cu expertiză topografică şi a unui motiv de apel, prin raportare la motive care nu au fost puse în discuția părților. Au pretins că, în ipoteza în care ar fi cunoscut că proba cu expertiză topografică urma să fie respinsă ca inutilă, prin raportare la autoritatea de lucru judecat, ar fi avut posibilitatea de a formula apărări complete pentru a argumenta utilitatea probei, antamând inclusiv autoritatea de lucru judecat.
Analizând aceste critici prin care recurenții tind la demonstrarea încălcării unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității deciziei recurate, întrucât eventualul caracter întemeiat al acestora ar fi de natură a crea acestora o vătămare procesuală care nu ar putea fi altfel remediată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii formulate.
Într-adevăr, în procesul civil, principiul contradictorialității îngăduie părţilor în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării judecării cauzei, acestea având dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi dovezile făcute de fiecare dintre ele, precum şi de a-şi expune punctele de vedere asupra iniţiativei instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.
Referitor la cererea de probatorii formulată, după dezbaterile contradictorii ale părților, instanța de apel a încuviințat apelanților-pârâți, la termenul din 11.10.20196, proba cu înscrisuri și a respins cererea de încuviințare a probei cu expertiză tehnică în specialitatea topografie apreciind, la acel moment procesual, asupra inutilității probei, dat fiind faptul că, prin motivele de apel, pârâții au criticat respingerea de către instanța de fond a obiecțiunilor la raportul de expertiză tehnică, aspect ce urma să fie clarificat cu ocazia soluționării căii de atac și a apreciat, totodată, că proba solicitată ar putea fi reanalizată, în ipoteza în care s-ar impune, cu ocazia unei eventuale evocări a fondului, dacă apelul ar fi găsit întemeiat.
În contextul arătat și în conformitate cu principiul contradictorialității dezbaterilor, evaluarea utilității probei cu expertiză tehnică judiciară solicitată de apelanți a avut loc din perspectiva rigorilor prevăzute de art.255 și 258 C.proc.civ., fiind expus explicit, în cadrul raționamentului instanței de apel ce a fost prezentat în cuprinsul preambulului deciziei recurate,modul în care a fost apreciată utilitatea probei respective. Astfel, analiza juridică cu privire la utilitatea și pertinența acestei probe a fost raportată la necesitatea examinării prioritare a unui motiv de apel care viza pretinse neregularități ale raportului de expertiză, aspect ce a fost, de altfel, examinat și clarificat prin considerentele deciziei instanței de apel.
Așadar, respingerea probei cu expertiză topografică nu a fost apreciată inutilă prin raportare la autoritatea de lucru judecat, cum eronat susțin recurenții, ci prin raportare la soluțiile pe care instanța de apel le poate pronunța, conform art. 480 C.proc.civ., printre care și cea a evocării fondului, în situația în care apelul ar fi fost găsit întemeiat.
Or, din perspectiva dispozițiilor procesuale privind încuviinţarea probelor, dreptul la apărare presupune dreptul la propunerea probelor, în condiții de contradictorialitate, nu şi garanţia încuviinţării oricărei probe solicitate de către părţi, întrucât instanța de apel, în exercitarea atributului de apreciere asupra admisibilității cererii de probatorii solicitate de părţi, are la îndemână inclusiv soluţia respingerii acestora, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 258 rap. la art. 255 din C.proc.civ., dispoziţii aplicabile şi în apel, potrivit art. 482 din acelaşi cod.
Nu poate fi considerată întemeiată nici susținerea privind încălcarea de către instanța de apel a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare din perspectiva modului de examinare și soluționare a motivului de apel referitor la respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză de către tribunal și a necesității refacerii raportului de expertiză topografică.
În cadrul acestui motiv de apel, pârâții au pretins respingerea eronată a obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză tehnică judiciară și au apreciat asupra necesității refacerii raportului de expertiză, deoarece lucrarea întocmită de expertul E. nu a fost fundamentată pe măsurători efectuate asupra terenului, ci doar pe baza înscrisurilor aflate la dosar.
Examinând motivul de apel referitor la pretinsele neregularităţi ale raportului de expertiză, instanța de apel a apreciat că susținerile pârâților nu pot conduce la refacerea acestuia, deoarece au fost găsite ca fiind lipsite de relevanţă în contextul în care s-a apreciat că problema care interesează cauza este statuarea identității fizice între terenul situat în București, str. Z. nr. x6-x8 (cu privire la care reclamantei i-a fost admisă acţiunea în revendicare prin sentința civilă nr. 1613 din 21.12.2007) şi terenul situat în Aleea Y. nr. x.
Relativ la acest aspect, instanța de apel a reținut că această chestiune litigioasă este identică cu cea care a fost soluționată în cadrul dosarului nr. x/300/2013, soluționat prin sentința civilă nr.2011 din 19.02.2014, definitivă prin decizia civilă nr 1525 din 30.04.2015 a Tribunalului București, ca urmare a respingerii apelului, având ca obiect contestaţie la executare, prin care s-a constatat identitatea între terenuri, fiind depus şi raportul de expertiză întocmit de expertul F. în dos. de executare nr. x/2013.
Procedând la valorificarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/300/2013 în cauza de față, nu se poate susține cu temei că instanța de apel ar fi încălcat principiul contradictorialității și a dreptului la apărarea al recurenților, de vreme ce această hotărâre a fost pronunțată în contradictoriu cu SC B. SRL, în calitate de pârât. Aşadar, faţă de acesta, care a fost parte în acest proces, reprezentat fiind de pârâtul C., dezlegările din hotărârea judecătorească definitivă au un caracter obligatoriu și nu pot fi înlăturate. Pe de altă parte, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat în privința pârâților C. și D., instanța de apel a avut în vedere natura probatorie a hotărârii din primul proces, care a rezolvat, în mod definitiv, chestiunea relevantă a identității dintre terenuri, ce se impune în cauza de față, dat fiind faptul că, în apel,
instanța de apel a semnalat că pârâții nu au mai reiterat apărarea pretinsei lipsei de identitate a terenurilor, ci doar aspecte referitoare la pretinsele neregularităţi ale raportului de expertiză
Prin urmare, recurenții sunt ținuți să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv în privința chestiunii litigioase definitiv stabilite, ce nu mai poate fi contrazisă, iar judecăţile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic, context în care se constată că funcţia pozitivă a autorităţii de lucru judecat, în sensul art. 431 alin. 2 C.proc.civ., a fost corect reținută prin trimiterea la probele și normele de drept apreciate ca fiind aplicabile, astfel încât susținerile recurenților nu au valența încălcării principiului contradictorialității și a dreptului lor la apărare.
În considerarea argumentelor sus expuse se vădește a fi nefondată și critica fundamentată pe motivul de recurs înscris în art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 3 alin.3 din Regulamentul din 19.09.2011, ca efect al respingerii probei cu efectuarea noi expertize topografice, bazate pe măsurători concrete ale terenului, atât timp cât în considerentele deciziei recurate nu este inserat vreun raționament care să se întemeieze pe o atare premisă, aprecierea inutilității probei fiind justificată de instanța de apel pe baza acelor considerente care deja au fost analizate cu ocazia verificării motivului de recurs precedent.
Printr-un alt motiv de casare, înscris în art. 488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., recurenții au susținut că decizia din apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 33 C.proc.civ., întrucât reclamanta nu justifică un interes actual în ipoteza admiterii acțiunii introductive. Au apreciat eronat argumentul instanței de apel potrivit căruia interesul reclamantei este legitim, constând în înlăturarea aparenței de legalitate a actelor încheiate de pârâți, întrucât raționamentul expus echivalează cu recunoașterea interesului procesual în orice situație, aparent neconformă cu legea, cu ignorarea consecințelor admiterii acțiunii și a lipsei unui folos practic obținut.
Contrar susținerilor recurenților, în mod corect instanța de apel a confirmat soluţia primei instanţe relativ la excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de constatare a nulitatății absolute a actelor juridice menţionate în cuprinsul acțiunii introductive, fiind judicios reținut faptul că reclamanta justifică un interes legitim, personal, actual și efectiv pe care l-ar obține în cazul în care acțiunea ar fi admisă.
Se observă că recurenții contestă existenţa interesului reclamantei în formularea acțiunii în constatarea nulității actelor juridice menționate din perspectiva cerinţelor pe care trebuie să le întrunească, respectiv lipsa unui folos practic pe care să îl urmărească reclamanta prin punerea în mişcare a acţiunii civile.
Înalta Curte reține că, potrivit art. 33 C.proc.civ. interesul acțiunii în justiție este reprezentat de avantajul, folosul practic, pe care-l speră reclamantul în urma câștigării procesului.
Așadar, interesul reprezintă folosul practic şi imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare. De fiecare dată justificarea interesului în formularea acțiunii trebuie cercetat în persoana reclamantului, iar lipsa acestuia constituie motiv de respingere a acţiunii.
Interesul, ca cerinţă necesară pentru existenţa dreptului la acţiune, cere o justificare care nu constă în forma sa materială ce constituie substanţa dreptului subiectiv în cauză, ci constă în scopul urmărit de a invoca acest drept, adică de a-l urmări prin punerea în funcţiune a organelor jurisdicţionale. De asemenea, pentru ca interesul (folosul practic) să fie legitim, deci pentru îndeplinirea acestei condiţii, interesul trebuie să fie în legătură cu situaţia juridică legală pentru a cărei realizare calea justiţiei este obligatorie.
Așa fiind, pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze beneficiul pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate. Prin urmare, interesul, înţeles ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, nu are în vedere interesul material care formează substanţa dreptului subiectiv, ci justificarea de a invoca şi a urmări pe calea demersului judiciar promovat un anumit folos practic, factual sau juridic (în sensul unor repercusiuni pozitive asupra drepturilor și obligațiilor legale ale reclamantului) ce trebuie constatat de instanță, în mod nemijlocit, ținând seama de circumstanțele proprii, specifice obiectului dedus judecății.
În cauza de față, reclamanta A. a învestit prima instanță cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C. şi D., să se constate nulitatea absolută a Convenţiei de dare în plată autentificată sub nr. 303 din 22.03.2013, precum şi a actelor subsecvente reprezentate de Actul de alipire autentificat sub nr. 647 din 21.06.2013 şi de Contractul de constituire a dreptului de superficie autentificat sub nr. 198 din 19.02.2014, solicitând, totodată, și obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul – teren şi construcţie care face obiectul Convenţiei de dare în plată (la soluționarea acestui din urmă capăt de cerere reclamanta formulând cerere de renunțare).
Astfel, prin intermediul acțiunii în constatarea nulității absolute, reclamanta a solicitat sancţionarea actelor juridice în privința cărora pretinde că au avut la bază o cauză ilicită urmărind ca, prin desființarea acestora, dreptul de proprietate asupra imobilului (teren și construcție) situat în București, str. Y. nr. x (fostă str. Z. nr. x8) să revină în patrimoniul debitoarei sale, SC B. SRL, ce a fost evinsă, prin sentința civilă nr. 1613/2013 ce îi recunoaște reclamantei dreptul deproprietate și asupra imobilului care a făcut obiectul convenției de dare în plată. Așadar, interesul creditorei reclamante este raportat la intenția de a obține, ulterior, prestaţia pe care debitorul-pârât B. SRL i-o datorează.
Ca atare, interesul în formularea acţiunii în constatarea nulității nu trebuie limitat la verificarea împrejurării dacă hotărârea pronunțată în cauza de față ar fi susceptibilă de executarea, ca efect al admiterii cererii de constatare a nulității absolute a actelor juridice contestate, aşa cum se invocă în recurs, ci trebuie raportat la scopul acestui mijloc procesual – acela de a înlătura un impediment în punerea în executare a titlului executoriu în temeiul căruia pârâtul B. SRL a fost evins şi la aptitudinea acestuia de a proteja interesele creditoarei-reclamante.
În acest context, cât timp actele juridice pretins frauduloase și vătămătoare continuă să existe și să producă efecte juridice, între părțile acestuia, este eronată susținerea din recurs în sensul că interesul reclamantei nu urmărește un folos practic, atât timp cât bunul s-ar întoarce în patrimoniul B., de vreme constatarea lipsei cerinței necesare ca interesul să fie legitim, practic și actual implică necesitatea a se constata că titularul cererii este lipsit de orice beneficiu din promovarea acţiunii în constatarea nulității absolute, ipoteză care nu se identifică în cauză.
În consecinţă, în considerarea naturii dreptului valorificat prin formularea acţiunii în constatarea nulității absolute actelor juridice, analiza cerinţei interesului trebuie raportată la efectele admiterii acesteia de către instanţa de judecată, anume desființarea cu efect retroactiv a actelor contestate. Astfel, interesul în formularea demersului judiciar de față nu poate exclude ca folosul urmărit să vizeze crearea premiselor pentru înlăturarea unui impediment la punerea în executare a titlului executoriu și continuarea executării silite împotriva pârâtului-debitor B. S.R.L., care a transmis proprietatea asupra imobilului litigios către asociatul unic și administratorul C., în baza Convenţiei de dare în plată autentificate sub nr. 303 din 22.03.2013 a cărei nulitate se solicită. Or, o atare împrejurare de fapt – referitoare la executarea silită a titlului executoriu – nu numai că nu poate susține lipsa unui folos practic prin formularea acțiunii în constatarea nulității absolute a actului respectiv, ci justifică verificarea condițiilor impuse de lege pentru admiterea acesteia.
Subsumat motivului de recurs înscris în art. 488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., recurenții au susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 35 C.proc.civ., atât timp cât intimata-reclamantă nu putea formula o acțiune în constatare, deoarece avea la îndemână o acțiune în realizare. S-a pretins că încălcarea dispozițiilor procedurale are la bază greșita calificare a acțiunii în constatarea nulității absolute ca fiind o acțiune în realizare.
Critica formulată pune în discuție soluția dată excepției privind inadmisibilitatea cererii reclamantei față de caracterul subsidiar al acțiunii în constatare raportat la acțiunea în realizare, din perspectiva greșitei calificări a acțiunii în nulitate formulate de reclamantă.
Critica formulată, deși susceptibilă de încadrare în cazul de casare evocat, nu este întemeiată.
Faptul că în formularea petitului cererii se regăsește sintagma „să se constate” nulitatea absolută, acest lucru nu semnifică că acţiunea civilă ar putea fi calificată juridic ca fiind o acţiune în constatare, cum eronat se susține prin cererea de recurs, atât timp cât instanța de apel, în raport de configurația juridică a elementelor cererii de chemare în judecată, a realizat, în conformitate cu prerogativele conferite de dispoziţiile imperative înscrise în art. 22 alin. 4 C.proc.civ., o corectă calificare juridică a naturii juridice a acțiunii în raport cu actele şi faptele deduse judecăţii.
Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic este o acţiune în realizarea dreptului şi nu o acţiune în constatare, deoarece efectul urmărit de reclamant este acela de a obţine o hotărâre judecătorească prin care să se dispună înlăturarea din circuitul civil a efectelor actului juridic, desfiinţat prin sancţiunea nulităţii.
Or, acţiunea în constatarea nulităţii absolute unui act juridic nu poate fi privită ca o acţiune în constatare în înţelesul art. 35 C.proc.civ., ci ca o acţiune în realizare, efectul acesteia fiind desfiinţarea actului juridic, deci schimbarea unei situaţii juridice, fapt care nu se întâmplă în cazul acţiunii în constatare. Astfel, nulitatea absolută este sancţiunea aplicabilă actelor juridice încheiate cu încălcarea normelor legale imperative, pe când acţiunea în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C.proc.civ. are caracter subsidiar şi tinde la consolidarea dreptului proprietarului aflat în posesia bunului, fie pentru că a fost contestat, fie pentru a-l face opozabil terţilor.
Norma legală înscrisă în art. 35 C.proc.civ. este clară, din a cărei conținut rezultă că o atare acțiune are ca scop constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, astfel încât ceea ce este esenţial în cazul acţiunilor în constatare este faptul că hotărârea judecătorească prin care se admite o astfel de acţiune nu modifică situaţia juridică existentă, ci doar o consolidează, motiv pentru care hotărârea nu este susceptibilă de executare silită, în sensul că nu conține, cu excepția, după caz, a mențiunilor referitoare la cheltuielile de judecată, dispoziții susceptibile de executare.
Așadar, elementul care diferențiază categoric acțiunea în nulitate de cea în constatare este acela că hotărârea judecătorească nu se rezumă la constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, consolidând o situaţie juridică anterioară, ci modifică sau stinge o situaţie juridică preexistentă. fapt care nu se întâmplă în cazul acţiunii în constatare.
Prin urmare, pentru considerentele arătate, nu pot fi primite susţinerile fundamentate pe acest motiv de recurs.
Printr-o altă critică recurenții invocă nelegalitatea deciziei atacate, pentru motivul de casare înscris în art. 488 alin.1, pct.8 C.proc.civ., susținând că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1238 alin.2 C.civ., deoarece nu poate fi reținută cauza ilicită a convenției de dare în plată. S-a pretins că părțile contractante și-au întemeiat buna credință pe înscrisurile și cuprinsul cărții funciare din momentul încheierii contractului. S-a mai arătat că instanța de apel a reținut eronat cauza ilicită a actului contestat, întrucât dispozitivul sentinței civile nr. 1613/2007 (titlul intimatei) nu cuprinde dispoziții privitoare la imobilul situat în Aleea Y., iar intimata nu s-a aflat niciodată în posesia imobilului și nici nu a figurat înscrisă în cartea funciară ca proprietar al imobilului din Aleea Y.
Critica recurenților nu este întemeiată și nu poate atrage casarea deciziei atacate pentru motivul de recurs evocat.
Actul juridic materializat în convenția de dare în plată autentificată sub nr. 303 din 22.03.2013 este fondat pe o cauză nelicită, fiind întocmit în scopul fraudării intereselor reclamantei, proprietară a imobilului, conform sentinței civile nr. 1613 din 21.12.2007 pronunțată în dosarul nr. x/3/2006 al Tribunalului București.
Din perspectiva examinării caracterul licit sau ilicit al scopului perfectării contractului de dare în plată, respectiv a cauzei determinante care a condus la încheierea convenției, se constată că situația de fapt reținută de instanțele fondului evidențiază împrejurarea că în dosarului nr. x/3/2006 al Tribunalului București, având ca obiect revendicare, deși pârâta SC B. SRL a opus titlul său de proprietate, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare perfectat cu SC G. SA, sub nr. 3158/2001, pârâtul a fost obligat (alături de SC G. SA, Consiliul General al Municipiului București și Ministerul Culturii și Cultelor) să lase reclamantei A. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Z. nr. x6-x8, compus din teren în suprafaţă de 2.533,14 m.p. și construcţiile aferente P+1 şi P+2, cu o suprafaţă desfășurată la sol de 1.650 mp, astfel cum este identificat în anexa nr. 3 la raportul de expertiză înregistrat la biroul local de expertize la data de 14.05.2007.
Ulterior rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești privind revendicarea imobilului de la adresa sus menționată, în anul 2010, reclamanta A. a demarat procedura executării silite a acestui titlu executoriu, fiind înregistrată cererea acesteia de executare sub nr. x/2010 al B.E.J. H.
Susținerea recurenților referitoare la buna lor credință și lipsa unei conivențe frauduloase în vânzarea bunului, motivat de faptul că, la momentul perfectării actului juridic de dare în plată, respectiv anul 2013, nu ar fi avut nicio posibilitate de a identifica vreun element concret care să-i determine să nu realizeze transferul dreptului de proprietate, nu poate fi primită.
Chiar în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3158 din 25.09.2001, ce constituie titlul de proprietate al pârâtei B. SRL, opus în cadrul acțiunii în revendicare, ce a format obiectul dosarului nr. x/3/2006, terenul în suprafață de 509,73 m.p. era identificat în București, str. Z. nr. x8, ori reclamantei A. i-a fost admisă acţiunea în revendicare cu privire la un teren având o suprafaţă mai mare, de 2.533,14 m.p., situat, în integralitatea sa, în str. Z. nr. x6-x8, care îngloba și terenul care a făcut obiectul convenției de dare în plată.
De asemenea, și în cuprinsul convenţiei de dare în plată, se menționează în privința bunului care a făcut obiectul acestui act juridic, că terenul de 510 m.p. se află pe fosta str. Z. nr. x8 (actuala Aleea Y. nr. x) şi, ulterior alipirii cu terenul din fosta str. Z. nr. x8 (actuala Aleea Y. nr. x), terenul figurează la adresa din Aleea Y. nr. x.
Or, din succesiunea înscrisurilor care vizează proveniența terenului ce a făcut obiectul convenției de dare în plată reiese cu claritate că terenul de 509,73 m.p. din str. Z. nr. x8 este acelaşi cu terenul din Aleea Y. nr. x (fostă str. Z. nr. x8) şi, după alipire, Aleea Y. nr. x, aspect evidențiat și în cuprinsul cărții funciare, ce a stat la baza perfectării înscrisurilor autentice a căror nulitate se solicită.
Așa fiind, schimbarea denumirii străzii pe care se află imobilul care a făcut obiectul convenției de dare în plată din str. Z. nr. x8 în Aleea Y. nr. x (străzi alăturate) a intervenit doar ca urmare a cererii pârâtei B. SRL de a se proceda la dezmembrarea terenului în suprafață de 509,73 mp din terenul amplasat la adresa din str. Z. nr. x8, care avea nr. cadastral x85, fiindu-i atribuită acestui teren în suprafață de 509,73 mp adresa din Aleea Y. nr. x și alocat nr. cadastral x85/1.
Prin urmare situația juridică a terenului în suprafaţă de 509,73 m.p. a figurat constant în înscrisurile și evidențele de carte funciară de care recurenții aveau cunoștință la momentul perfectării actelor juridice în litigiu. În acest context, raportat la situația de fapt reținută în cauză, se vădește a fi corectă concluzia instanței de apel cu privire la existența unei conivențe frauduloasă a pârâților la încheierea Convenţiei de dare în plată, perfectată între între B. S.R.L., reprezentată de asociatul unic și administratorul C., în calitate de debitoare, şi acelaşi asociat unic și administrator C., în calitate de creditor, acesta din urmă fiind și cel care a reprezentat interesele societății-pârâte în dosarul nr. x/3/2006 în cadrul căruia B. SRL a fost evinsă. Așa fiind, corect s- a reținut că scopul mediat (concret) și determinat urmărit de pârâți a fost acela de a cauza un prejudiciu reclamantei, prin împiedicarea acesteia de a finaliza executarea silită a titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1613 din 21.12.2007 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/3/2006.
Cum regimul juridic al cauzei ilicite sau imorale este stabilit de art. 1236 alin. 3, art. 1238 alin. 2 şi art. 1239 alin. 2 C.civ., prin care se stabileşte că o cauză este imorală când este contrară bunelor moravuri, că o cauză imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună sau dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască şi, respectiv că existenţa unei cauze valabile este prezumată până la proba contrarie, Înalta Curte va constata că instanța de apel a efectuat o aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, astfel încât critica recurenților, fundamentată pe motivul de recurs înscris în art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., se vădește a fi neîntemeiată și va fi respinsă ca atare.
Subsumat aceluiași motiv de casare, nelegalitatea deciziei recurate a mai fost invocată și din perspectiva nesocotirii principiului teoriei aparenței în drept, ce implică, în toate cazurile, buna credinţă a celui care dobândeşte un drept de la titularul aparent, ce constituie o condiţie referitoare la terţul dobânditor.
Relativ la această critică care se referă la efectele produse de „aparenţa în drept”, transpusă în adagiul „error communis facit jus”, argumentele recurenților se vădesc a fi nefondate și urmează a fi respinse, nefiind întrunite condițiile cumulative ale principiului evocat.
Aserţiunile recurenților cu privire la calitatea lor de dobânditori de bună-credinţă, ca atitudine subiectivă manifestată de aceștia la momentul perfectării actelor juridice supuse examinării în demersul judiciar de față, au fost evocate ca o excepţie de la principiul desfiinţării actelor subsecvente şi au urmărit a avea, ca efect, salvarea de la nulitate a acestora.
De principiu, este cunoscut faptul că teoria validităţii aparenţei în drept are menirea să protejeze pe terţii care au crezut, în mod onest, în veridicitatea titlului de proprietate al cocontractantului lor şi cărora nu li se poate reproşa nicio culpă, cu condiţia ca orice persoană, aflată în situaţia lor, să se fi încrezut în aparenţa de proprietar a transmiţătorului. Aceste verificări presupun ca pretinsa buna-credinţă a recurenților trebuie determinată în raport de împrejurări de fapt care să confirme că aceştia au fost încredinţaţi că perfectează actele cu adevăratul proprietar al imobilului care a făcut obiectul transmiterii proprietății prin convenția de dare în plată și a actelor subsecvente. Or, fiind dovedit scopul urmărit de recurenți prin încheierea actelor juridice, contestate în cauză, rezultă că buna credință, la momentul perfectării actelor respective, este exclusă în persoana recurenților.
După cum s-a reţinut deja, la data încheierii actelor juridice asociatul unic și administratorul B. S.R.L., respectiv pârâtul C. cunoştea că B. S.R.L. a fost obligată la restituirea bunului și că, ulterior, în intenția de a evita executarea silită, a încheiat cu societatea pe care o deţinea şi cu soţia sa, D., Convenţia de dare în plată, Actul de alipire şi Contractul de constituire a dreptului de superficie. Așadar, buna credință a pârâților C. și D. este înlăturată, de vreme ce aceștia nu au avut doar simpla calitate a unor terți care ar fi putut pretinde că nu ar fi cunoscut istoricul litigios al imobilului. În mod evident, recurenţii nu se află într-o situaţie de eroare comună şi invincibilă, deoarece la momentul perfectării actelor juridice, respectiv anul 2013, recurenții nu aveau niciun dubiu cu privire la calitatea de proprietar al imobilului în persoana reclamantei. Totodată, aceștia cunoșteau situația juridică a imobilului, identitatea dintre imobilul în privința căruia a fost admisă acțiunea în revendicare și cel care a făcut obiectul convenției de dare în plată, alipire și servitute, în contextul în care pârâții au urmărit efectuarea acelor operațiuni de parcelare și alipire care să conducă tocmai la imposibilitatea finalizării procedurii de executare silită, prin obținerea unor noi numere cadastrale și a unei noi adrese poștale pentru terenul supus executării, care a făcut obiectul atât a convenției de dare în plată, cât și a actelor juridice subsecvente.
Cum principiul validităţii aparenţei în drept este inoperant raportat la circumstanțele particulare cauzei, fiind înlăturată posibilitatea reținerii condiției referitoare la buna credință a dobânditorilor din speță, soții C. și D. și, totodată, având în vedere și argumentele expuse în precedent care susțin legalitatea soluției privind nulitatea absolută a actelor juridice pentru nerespectarea dispoziţiilor imperative înscrise în art. 1238 alin.2 C.civ., Înalta Curte va reține lipsa de temeinicie a susținerilor recurenților referitoare la nesocotirea teoriei apartenenței în drept, ce va atrage inaplicabilitatea cazului de casare înscris în art. 488 alin.1, pct.8 C.proc.civ.
Nefondată este şi critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C.proc.civ. care susține nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva omisiunii instanței de apel de a analiza apărările formulate în legătură cu buna lor credință prin raportare la înscrierile din cartea funciară.
Procedând la verificarea îndeplinirii obligaţiei înscrisă în art. 425 alin.1 lit.b) C.proc.civ. de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este temeinic motivată, atât în fapt, cât şi în drept. Astfel, prin considerentele deciziei pronunțate, în limitele cadrului procesual în care a fost învestită, instanța de apel a răspuns criticilor de nelegalitate şi netemeinicie, prezentând argumentele, într-un mod complet și edificator, care au justificat soluția dată cauzei, fiind în acest fel respectate dezideratele jurisprudenţei C.E.D.O. referitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti.
Aprecierea recurenţilor în sensul că în motivarea instanţei de apel nu este examinat argumentul axat pe buna lor credință din perspectiva înscrierilor din cartea funciară nu se justifică raportat la considerentele inserate în cuprinsul deciziei recurate, fiind analizate de către instanța de apel toate aspectele esențiale invocate de apelanți cu ocazia verificării incidenței sancțiunii reglementate de art. 1238 alin.2 C.civ.
În expunerea raţinonamentului prezentat, instanţa de apel a examinat buna credință a apelanților la momentul încheierii actelor juridice reținând, astfel, existența unei conivențe frauduloase a acestora în perfectarea actelor, dat fiind contextul factual reținut pe baza probelor administrate. În considerentele deciziei pronunțate, au fost evidențiate elementele care demonstrau împrejurarea că pârâții au cunoscut demersurile reclamantei pentru punerea în executare a sentinței civile nr. 1613/2007 a Tribunalului București și, deși cunoșteau situația juridică a bunului, au acționat cu rea credință, în dauna intereselor reclamantei, pentru zădărnicirea executării silite demarate. De asemenea, relativ la buna credință a pârâților la data perfectării actelor juridice, instanța de apel a arătat că aceștia aveau posibilitatea de a cunoaște existența identității fizice dintre terenul din București, str. Z. nr. x6-x8, în privința căruia s-a statuat în cadrul acțiunii în revendicare, și terenul din Aleea Y., nr. x, aspect care putea fi cu ușurință sesizat din simpla succesiune a înscrisurilor aflate în concordanță cu mențiunile din cartea funciară, care au stat la baza încheierii actelor litigioase.
Așadar, instanţa de apel a examinat şi a dat un răspuns argumentat tuturor problemelor esenţiale de fapt şi de drept care s-au evocat în cauză, inclusiv a celui care vizau apărările referitoare la buna credință din perspectiva înscrisurilor și a mențiunilor din cartea funciară, drept pentru care critica se vădește a fi nefondată și urmează a fi înlăturată.
Pentru toate considerentele expuse, care nu relevă incidenţa motivelor de recurs invocate de recurenţi, în baza art. 496 coroborat cu art. 488 alin.1, pct.5, 6 și 8 C.proc.civ., recursul declarat de pârâţii D., C. şi B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1605A din 1.11.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a fost respins ca nefondat.
