Împrejurarea că reclamantul a uzat, fără succes, de calea acţiunii în realizare (în revendicare) anterior promovării acţiunii în constatare, nu înseamnă că aceasta din urmă îşi pierde caracterul subsidiar, faţă de dispozițiile art. 35 C.proc.civ. care stabilesc expres că o asemenea cerere nu poate fi primită dacă „partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”.
Întrucât reclamantul a avut la dispoziţie o asemenea acţiune în realizarea dreptului, pe care a şi promovat-o, indiferent de rezultatul judecăţii acesteia, acţiunea în constatarea aceluiaşi drept îşi păstrează caracterul subsidiar şi deci, inadmisibil, în contextul existenţei unei reglementări a mijlocului procedural concret de realizare a dreptului.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02.01.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a III-a civilă, reclamanţii A., B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor din România, Centrul de Pregătire, Odihnă şi Recuperare C., să se constate că sunt titularii unui drept de proprietate tabular asupra terenului intravilan parcela x69, în suprafaţă de 300 mp situat în Eforie Sud, iar pârâţii, în temeiul unor pretinse drepturi de proprietate, le cauzează o tulburare serioasă a drepturilor lor legitime prin administrarea bunului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 111 şi art. 35 coroborate cu art. 2502 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ.
Pârâta Centrul de Pregătire, Odihnă şi Recuperare C. a formulat întâmpinare şi cerere reconventională, solicitând respingerea acţiunii. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia inadmisiblităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Prin cererea reconvenţională, pârâtul a solicitat anularea intabulării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului intravilan, respectiv a încheierii nr. 97173/30.01.2014 emisă de BCPI Constanţa cu privire la intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit prin succesiune în cotă de câte ½ cu privire la imobilul cu nr. cadastral 104665 înscris în cartea funciară x65 UAT Eforie, însoţită de anexe, extras de carte funciară pentru informare cu privire la terenul intravilan situat în Eforie Sud parcela x69, deoarece intabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor s-a făcut în baza certificatelor de moştenitor suplimentare, eliberate după respingerea, în mod irevocabil, a acţiunii în revendicare imobiliară. Pentru soluţionarea cererii reconvenţionale, a solicitat introducerea în cauză a BCPI Constanţa în calitate de pârât.
Pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare faţă de acţiunea în constatare provocatorie formulată de reclamanţi solicitând respingerea acesteia şi invocând mai multe excepţii, respectiv excepţia de netimbrare a cererii de chemare în judecată, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti-Secţia civilă, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în prezenta cauză.
Pârâta OCPI Constanţa a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar în ce priveşte cererea reconvenţională a solicitat respingerea acesteia, ca prematură.
Prin sentinţa nr. 313 din 16.03.2020, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a OCPI Constanţa şi a respins cererea reconvenţională formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis excepţia prematurităţii cererii reconvenţionale şi a respins această cerere, ca prematură.
Prin decizia nr. 1210/A din 28.09.2021, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a unit cu fondul apelului principal excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale invocată de apelanţii reclamanţi; a respins excepţia caracterului neavenit al apelului incident, ca nefondată; a respins apelurile (principal, formulat de reclamanţi şi incident formulat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor din România), ca nefondate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.,reclamanţii, arătând că hotărârea recurată este motivată superficial şi contradictoriu, încălcând astfel dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ.
Motivarea soluţiei de respingere a apelului principal este superficială şi contradictorie, dispunându-se doar formal asupra fondului cauzei, întrucât instanţa nu a procedat la o examinare efectivă a motivelor de apel invocate de către reclamanţi, ci s-a rezumat la o motivare lacunară, parţială şi contradictorie, ceea ce conduce la concluzia că nu a existat o veritabilă judecată a fondului în faza de apel. Această omisiune este cu atât mai gravă, în condiţiile în care unul dintre motivele de apel viza tocmai lipsa unei motivări efective a hotărârii primei instanţe.
Nelegalitatea hotărârii atacate rezultă din refuzul instanţei de apel de a examina şi răspunde dacă există sau nu un drept de proprietate actual al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu, care nu a fost niciun moment confiscat, naţionalizat sau înstrăinat, considerând calea procesuală aleasă de reclamanţi ca fiind eronată. Această opţiune a instanţei este nelegală întrucât nu respectă principiul dreptului de dispoziţie al părţilor, tribunalul refuzând să soluţioneze cauza strict în limitele învestirii astfel cum au fost stabilite de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.
Mai mult, instanţa tinde să modifice obiectul cauzei din acţiune în constatare în acţiune în revendicare, lipsită de interes dat fiind că reclamanţii au deja dreptul de proprietate recent şi bine caracterizat asupra imobilului în litigiu şi nu s-a produs nicio probă care să demonstreze cine este proprietarul terenului de la care ar trebui să se solicite atare retrocedare.
În mod greşit instanţa a refuzat să se raporteze la temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată, respectiv dispoziţiile art. 111 şi art. 35 coroborate cu art. 2502 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ., eludând astfel drepturile garantate de art. 6 alin. 1 CEDO. Nu există o motivare legală a deciziei recurate, instanţele anterioare nerespectând dispoziţiile art. 22 alin. 2 şi art. 152 C.proc.civ.
Împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs incident pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, arătând că în mod greşit a fost soluţionată, de către instanţa de apel, excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei, care nu poate sta în judecată în prezentul litigiu, întrucât nu are calitatea de administrator al terenului revendicat, calitate care este deţinută de către Centru de Pregătire, Odihnă şi Recuperare C., potrivit H.G. nr. 815/2009.
În sprijinul acestei apărări, recurenta a invocat dispoziţiile art. 11 alin. 1 şi 2 din H.G. nr. 756/12.10.2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi pentru modificarea H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, art. 222, art. 224, art. 868, art. 870 alin. 1 C.civ.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. şi a solicitat să se constate că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Intimatul-pârât Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor, prin care a invocat excepţia de tardivitate a recursului, calea de atac fiind declarată în afara termenului de 30 de zile prevăzut de lege. A mai arătat intimatul că în mod corect au fost admise excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a OCPI Constanţa şi excepţia prematurităţii cererii reconvenţionale a Centrului de Pregătire, Odihnă şi Recuperare C.
Intimatul-pârât Centrul de Pregătire, Odihnă şi Recuperare C. a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor, prin care a invocat excepţia de nulitate a căii de atac pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C.proc.civ., întrucât reclamanţii reiau apărări formulate în apel, fără a critica hotărârea instanţei de apel.
Pe fond, a arătat că motivarea hotărârii atacate este clară şi precisă, nu este contradictorie, cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat soluţia adoptată. În mod corect instanţele anterioare au respins cererea de chemare în judecată având ca obiect acţiune în constatare, ca inadmisibilă, apreciind că reclamanţii aveau posibilitatea de a cere realizarea dreptului pe calea unei acţiuni în revendicare, lucru pe care l-au şi făcut, acţiunea fiind respinsă în mod irevocabil. În cadrul acţiunii în revendicare soluţionată definitiv şi irevocabil, instanţele au reţinut că reclamanţii nu au folosit procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001, fiind aplicabile dispoziţiile art. 22 alin. 5 din actul normativ, conform cărora nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau prin echivalent şi că revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condiţiile dreptului comun cât timp nu există lege specială de reparaţie. De asemenea, s-a mai reţinut că reclamanţii nu se pot prevala de un titlu de proprietate valabil şi nu au făcut dovada dreptului lor de proprietate asupra terenului intravilan aflat în administrarea C.
Acelaşi intimat-pârât a formulat întâmpinare la recursul incident, arătând că lasă la aprecierea instanţei aspectul procedural al calităţii procesuala pasive a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, dar că solicită respingerea recursului principal.
Intimatul-pârât Centrul de Pregătire, Odihnă şi Recuperare C. a formulat răspuns la întâmpinare, arătând că achiesează la apărarea ANP prin care se invocă argumente ce vizează respingerea recursului reclamanţilor. Referitor la apărările OCPI, arată că excepţia tardivităţii recursului reclamanţilor este întemeiată, iar în ce priveşte calitatea procesuală pasivă a OCPI lasă la aprecierea instanţei soluţionarea acestui aspect.
În termen legal, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor, prin care a expus excepţii şi apărări identice cu cele formulate de către intimatul-pârât Centrul de Pregătire, Odihnă şi Recuperare C., astfel încât nu se mai impune reiterarea acestora.
De asemenea, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că achiesează la apărările formulate de către pârâtul Centrul de Pregătire, Odihnă şi Recuperare C. şi de pârâtul OCPI, cu precizarea că lasă la aprecierea instanţei aspectul procedural al lipsei calităţii procesuale pasive invocat de către OCPI.
Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinarea OCPI prin care a arătat că recursul este declarat în termen. Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a OCPI Constanţa şi la excepţia prematurităţii cererii reconvenţionale a Centrului de Pregătire, Odihnă şi Recuperare C., a arătat că acestea au fost soluţionate în mod corect de către instanţe.
Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a invocat excepţia nulităţii în raport de dispoziţiile art. 196 coroborat cu art. 200 alin. 2 şi art. 194-197 C.proc.civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. A invocat autoritatea de lucru judecat a mai multor hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigii similare, în care s-a reţinut calitatea procesuală pasivă a ANP.
Recurentul a depus şi răspuns la întâmpinările formulate de ANP şi de Centrul de Pregătire, Odihnă şi Recuperare C., prin care a solicitat respingerea excepţiilor şi apărărilor din cadrul actelor procedurale respective.
La data de 06.06.2022, recurenţii-reclamanţi au depus precizări la motivele de recurs, prin care au învederat că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, principiul contradictorialităţii, principiul separaţiei puterilor în stat, a realizat o denegare de dreptate şi a săvârşit un exces de putere, consecinţa fiind aceea a încălcării dreptului la un proces echitabil.
Au mai arătat recurenţii-reclamanţi că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 4 C.proc.civ. este de ordine publică şi poate fi invocat de oricare dintre părţi, de procuror sau de către instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare:
1) Recursul principal al reclamanților va fi supus analizei în limita identificării aspectelor de nelegalitate – faţă de modalitatea defectuoasă din punct de vedere procedural, de redactare a memoriului de recurs – şi de asemenea, cu neluarea în considerare a aşa-ziselor motive suplimentare depuse la dosar la data de 6.06.2022, în afara termenului prevăzut de art.487 alin. 1 C.proc.civ. şi astfel, cu incidenţa sancţiunii nulităţii prevăzute de art. 489 alin. 1 C.proc.civ.
Astfel, se va constata cu referire la criticile formulate înăuntrul termenului procedural că acestea au caracter nefondat atunci când susţin că soluţia inadmisibilităţii acţiunii în constatarea dreptului de proprietate ar fi una eronată întrucât instanţa ar fi nesocotit principiul disponibilităţii părţii, refuzând „să soluţioneze cauza în limitele învestirii, aşa cum le-a stabilit reclamantul”, respectiv refuzând să analizeze dacă reclamantul deţine sau nu un drept de proprietate asupra imobilului indicat în petitul acţiunii.
Aceasta întrucât manifestarea principiului disponibilităţii trebuie să se realizeze cu respectarea dispoziţiilor legale pentru ca actul de voinţă a părţii să poată avea consecinţele preconizate de parte, adică valorificarea, sancţionarea judiciară a dreptului subiectiv afirmat.
Or, tocmai cu respectarea principiului disponibilităţii şi a limitelor învestirii, instanţa de apel a constatat, în mod corect, că solicitării reclamanţilor de a obţine o hotărâre care să-i constate dreptul de proprietate i se opun dispoziţiile art. 35 C.proc.civ. conform cărora „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cerere nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”.
Aşadar, distinct de interesul promovării unei astfel de acţiuni, pe care partea îl afirmă (şi trebuie să-l demonstreze) este necesar să nu existe nicio altă cale procedurală de realizare a dreptului întrucât legiuitorul, tocmai pentru a înlătura definitiv disputa, neînţelegerile cu privire la dreptul respectiv, acordă prioritate acţiunii în realizare, consacrând caracterul subsidiar al celei în constatare.
Acesta este contextul în care instanţele fondului au reţinut că reclamanţii au uzat, în valorificarea aceluiaşi drept de proprietate, de acţiunea în realizare (în revendicare), statuându-se irevocabil (conform deciziei nr. 1/9.01.2012 a Curţii de Apel Constanţa) că nu deţin în patrimoniu un asemenea drept întrucât nu au urmat procedura restituirii/reconstituirii prevăzute de Legea nr.10/2001.
De asemenea, acţiunea în evacuare promovată anterior a fost respinsă definitiv (conform deciziei nr. 1173/8.12.2015 a Curţii de Apel Constanţa), statuându-se în acelaşi sens, al lipsei titlului de proprietate al reclamanţilor.
Or, împrejurarea că reclamanţii au uzat, fără succes, de calea acţiunii în realizare anterior promovării acţiunii în constatare, nu înseamnă că aceasta din urmă îşi pierde caracterul subsidiar, faţă de dispozițiile art. 35 C.proc.civ. care stabilesc expres că o asemenea cerere nu poate fi primită dacă „partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”.
Întrucât au avut la dispoziţie o asemenea acţiune în realizarea dreptului, pe care reclamanţii au promovat-o, indiferent de rezultatul judecăţii acesteia, acţiunea în constatarea aceluiaşi drept îşi păstrează caracterul subsidiar şi deci, inadmisibil, în contextul existenţei unei reglementări a mijlocului procedural concret de realizare a dreptului.
Este lipsită de temei, de asemenea, susţinerea recurenţilor conform căreia instanţa „ar fi tins la modificarea obiectului cauzei din acţiunea în constatare într-o acţiune în revendicare”, lipsită de interes câtă vreme aceştia „aveau deja dreptul de proprietate recent şi bine caracterizat”.
În realitate, instanţa îşi păstrează analiza în limitele în care a avut loc învestirea, demonstrând de ce nu poate realiza o verificare a fondului dreptului afirmat, faţă de finele de neprimire care s-a impus, dat de inadmisibilitatea demersului judiciar.
Tocmai pentru că nu a realizat, în contra voinţei părţii şi a principiului disponibilităţii, o modificare a acţiunii în constatare promovate într-una de realizare, instanţa de apel a arătat, în mod corect, de ce nu pot fi analizate susţinerile legate de fondul raportului juridic câtă vreme acestea pot fi tranşate doar în cadrul acţiunii în realizare având în vedere disputa care poartă asupra însuşi dreptului de proprietate (în contextul în care pârâţii au contestat neechivoc dreptul de proprietate de care se prevalează reclamanţii, arătând că ei sunt cei care deţin titlu valabil).
Aşadar, instanţa de apel arată, în mod suplimentar şi fără schimbarea cadrului judecății, de ce premisele afirmate de reclamanţii înşişi (în sensul că ar suporta o tulburare serioasă în pretinsul lor drept de proprietate) nu sunt unele care să permită promovarea unei acţiuni în constatare, în cadrul căreia nu se poate tranşa disputa dintre două titluri, domeniu rezervat acţiunii în realizare.
În măsura în care, astfel cum susţin recurenţii-reclamanţi, aceştia ar deţine un titlu de proprietate obţinut ulterior definitivării procesului în revendicare, valorificarea şi respectiv verificarea sub aspectul validităţii şi în ce fel ar putea fi opus cu succes pârâţilor care, la rândul lor, deţin un titlu, nu se pot realiza decât în cadrul unei acţiuni petitorii, iar nu a uneia în constatare.
Este la fel de lipsită de temei susținerea recurenţilor potrivit căreia hotărârea atacată ar fi nelegală şi pentru că nesocoteşte dispoziţiile art. 2502 alin. 2 pct. 2 C.civ., privind posibilitatea de a deschide în orice moment o acţiune în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.
Pe de o parte, dispoziţia legală menţionată reglementează regimul juridic al acţiunii în constatare sub aspectul prescripţiei extinctive (stabilindu-i imprescriptibilitatea) fără consecinţe sau legătură cu celălalt aspect, al caracterului subsidiar al acestei acţiuni.
Pe de altă parte, critica este lipsită de pertinență întrucât în cauză nu s-a disputat chestiunea regimului acţiunii sub aspectul prescriptibilității acesteia, ci din punct de vedere al admisibilităţii.
Se va constata, de asemenea, lipsa de fundament a criticii referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 22 C.proc.civ., respectiv a principiului aflării adevărului şi al rolului activ al judecătorului, critică în susţinerea căreia recurenţii au arătat că „instanţa de apel avea obligaţia de a analiza dreptul de proprietate real şi actual al reclamanţilor, prin analiza probatoriului”.
În realitate, ceea ce s-a impus analizei, realizată corect de instanţă, raportat la cadrul judecăţii determinat de părţi, a fost admisibilitatea demersului acestora, iar nu fondul dreptului, pentru a se putea pretinde o verificare a probatoriului sub acest ultim aspect.
Critica referitoare la nesocotirea caracterului echitabil al procedurii judiciare, la încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. 3 din Constituţie, art. 6 par. 1 CEDO susţine o „nemotivare concretă şi efectivă a hotărârii, consecinţă directă a inexistenţei unei examinări efective a cauzei” şi are caracter nefondat.
Decizia atacată conţine argumentele pentru care, respingând apelul reclamanţilor, a validat sentinţa de primă instanță, reţinând relevanţa dispoziţiilor art. 35 C.proc.civ. şi finele de neprimire dat de incidenţa acestora în cauză.
Susţinând o nemotivare „efectivă şi concretă”, în realitate recurenţii fac referire, în mod inadecvat cadrului judecăţii, la neanalizarea fondului raportului juridic, iar nu la lipsa considerentelor justificative ale soluţiei.
Ca atare, potrivit tuturor argumentelor expuse anterior, se va constata caracterul nefondat al recursului reclamanţilor, care va fi respins în consecinţă.
2) Recursul incident formulat de pârâta Administrația Naţională a Penitenciarelor deduce, de asemenea, judecăţii critici nefondate legate de greşita stabilire a cadrului procesual pasiv, prin reţinerea calităţii de parte a acestei instituţii.
Pretinzând că nu a existat, în ce o priveşte, aşa-numita legitimatio ad causam, recurenta-pârâtă arată că nu aceasta are calitate de administrator al terenului obiect al litigiului, ci celălalt pârât, Centrul de pregătire, odihnă şi recuperare C., aşa cum rezultă din art. 11 alin. 1 şi 2 din H.G. nr. 756/2016.
Or, potrivit dispoziţiilor menţionate, de care se prevalează recurenta, C. a fost înfiinţat (alături de alte centre educative, de detenţie sau formare profesională) „pentru îndeplinirea atribuţiilor şi în subordinea Administraţiei Naționale a Penitenciarelor”.
Aşadar, înfiinţarea acestui centru (ca şi a celorlalte menționate generic în conţinutul art. 11 alin. 1 din H.G. nr. 756/2016) este subordonată scopului îndeplinirii atribuţiilor Administraţiei Naționale a Penitenciarelor, ceea ce înseamnă că modalitatea în care funcţionează, inclusiv cea în care folosesc bunurile aflate în patrimoniu cu drept de administrare nu este una independentă de scopul constituirii lor.
Din acest punct de vedere, împrejurarea că C. are, la rândul său, personalitate juridică şi conform H.G. nr. 815/2009 i-a fost dat în administrare terenul, nu este un argument suficient pentru a justifica prezenţa în proces, în calitate de pârât, doar a acestuia, câtă vreme raţiunea înfiinţării lui a fost, cum s-a arătat, aceea a asigurării îndeplinirii atribuţiilor Administraţiei Naționale a Penitenciarelor, fiind subordonat în ce priveşte funcționarea, rolului şi scopului existenţei acestei din urmă instituții.
De aceea, instanţa de apel a apreciat corect că, în contextul existenţei unei asemenea relaţii de subordonare, prezenţa în proces este dată de împrejurarea că aceasta stabilește, în raport cu unitățile care îi sunt subordonate, dacă activitatea acestora, inclusiv sub aspectul folosirii bunurilor date în administrare, este una corespunzătoare îndeplinirii atribuţiilor sale.
În acelaşi sens, referirea pe care o face recurenta-pârâtă, la dispoziţiile art. 868, 870 C.civ. (exercitarea dreptului de administrare şi apărarea acestuia în justiţie) nu este una aptă să-i susţină excepţia şi critica, de vreme ce exercitarea dreptului de administrare (şi, în mod corespunzător, apărarea acestuia în justiţie) nu se pot realiza decât ţinând seama de relaţia de subordonare a centrelor înfiinţate conform art. 11 alin. 2 din H.G. nr. 756/2016 şi de necesitatea ca această subordonare să servească îndeplinirii atribuţiilor Administraţiei Naționale a Penitenciarelor.
Rezultă că instanța de apel a procedat corect atunci când, respingând apelul incident, a păstrat cadrul procesual pasiv, reţinând astfel că este justificată prezenţa în proces a ambilor pârâţi, adică atât a Administraţiei Naționale a Penitenciarelor, cât şi a unităţii aflate în subordinea acesteia, cu personalitate juridică şi drept de administrare asupra bunului, C.
De altfel, critica formulată de recurentă este mai degrabă una formală, în contextul în care soluţia de primă instanţă, menţinută ca atare, în apel, a vizat inadmisibilitatea acţiunii, excepţie pe care această pârâtă a invocat-o prin întâmpinare.
Faţă de toate considerentele arătate, recursul pârâtei a fost găsit nefondat, fiind respins în consecinţă.
