În Monitorul Oficial Partea I nr446/15.V.2024 a fost publicată Decizia nr.18 din 22 aprilie 2024 a Înaltei Curți de Casație ș Justiție prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel București — Secția a II-a penală, în Dosarul nr. 3.288/300/2023 (2.274/2023), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
Dacă noțiunile de locuință, încăpere sau dependință la care face referire art. 226 alin. (1) din Codul penal sunt mai extinse decât cea de domiciliu, prevăzută de art. 224 din Codul penal, incluzând și acele spații care, chiar dacă nu pot fi calificate drept domiciliu, oferă o protecție vieții private a persoanei, de pildă, grupul sanitar al unei clinici sau la care au acces mai multe persoane, o cabină de probă dintr-un magazin, vestiarul unei săli de sport, și stabilește că:
Noțiunile de locuință, încăpere sau dependință din conținutul infracțiunii de violare a vieții private, prevăzută de art. 226 alin. (1) din Codul penal, au același înțeles cu noțiunile de locuință, încăpere sau dependință din conținutul infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 alin. (1) din Codul penal, fiind subsumate noțiunii de domiciliu în sensul legii penale.
În motivarea deciziei ÎCCJ arată că dispozițiile art. 226 alin. (1) din Codul penal referitoare la violarea vieții private prezintă următorul conținut: (1) Atingerea adusă vieții private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei convorbiri private se pedepsește cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.
Rațiunea incriminării este redată în expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, unde se arată că, în capitolul IX intitulat Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private din titlul I, Partea specială, sunt grupate infracțiunile ce aduc atingere domiciliului, vieții private și corespondenței, iar între acestea violarea vieții private constituie o incriminare nouă, necesară a întregi cadrul protecției penale a valorilor garantate de art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Identificarea explicită de către legiuitor a valorilor comune garantate de art. 8 din Convenție, respectiv dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței oricărei persoane și protejarea lor penală în cadrul aceleiași grupe de infracțiuni, implică interpretarea unitară a termenilor comuni din normele juridice de incriminare a violării de domiciliu și a violării vieții private.
Unitatea terminologică nu este doar dedusă, ci este impusă de art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, care prevede că, în limbajul normativ, aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni, iar dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce le instituie.
Un argument susținut pe calea interpretării sistematice este conferit de plasarea infracțiunilor prevăzute de art. 224 din Codul penal — violarea de domiciliu și, respectiv, de art. 226 din același cod — violarea vieții private, în cadrul aceluiași capitol al codului, ceea ce conduce la asigurarea și aplicarea unitară a acelorași noțiuni, care au accepțiunea obișnuită a înțelesului, în conținutul constitutiv al incriminărilor arătate.
Or, redactarea noii reglementări reprezentată de Legea nr. 286/2009 privind Codul penal a respectat normele de tehnică legislativă obligatorii la elaborarea proiectelor de lege cuprinse în Legea nr. 24/2000 și a folosit noțiunile de locuință, încăpere sau dependință în sensul consacrat în infracțiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 din Codul penal din 1969, și în legitima apărare prezumată, introdusă la art. 44 din același cod prin Legea nr. 169/2002 privind modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 18 aprilie 2002.
Sensul consacrat al termenilor de locuință, încăpere și dependință, ca parte a domiciliului în sensul legii penale, a fost preluat de către legiuitor în noua codificare la legitima apărare prezumată, prevăzută de art. 19 alin. (3) din Codul penal, în infracțiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 din Codul penal, și în infracțiunea de violare a vieții private, noua incriminare din art. 226 din Codul penal.
Astfel, art. 19 alin. (3) din Codul penal dispune că se prezumă a fi în legitimă apărare, în condițiile alin. (2), acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuință, încăpere, dependință ori loc împrejmuit ținând de aceasta, fără drept, prin violență, viclenie, efracție ori alte asemenea modalități nelegale ori în timpul nopții.
Art. 224 alin. (1) din Codul penal incriminează pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește, ori refuzul de a le părăsi la cererea acesteia.
Ca atare, înțelesul obișnuit în contextul Codului penal al termenilor de încăpere sau dependință este cel inclus în noțiunea de domiciliu în sensul legii penale.
Potrivit art. 48 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dacă în cuprinsul unui articol se utilizează un termen sau o expresie care are în contextul actului normativ un alt înțeles decât cel obișnuit, înțelesul specific trebuie definit în cadrul unui alineat subsecvent.
Cum art. 226 din Codul penal ce incriminează violarea vieții private nu definește un înțeles specific pentru termenii de încăpere sau dependință din conținutul său, rezultă că aceștia au înțelesul obișnuit în contextul actului normativ, acela de domiciliu în sens penal.
Chiar dacă noțiunile de încăpere sau locuință au și alt înțeles, diferit de cel menționat, doar legiuitorul poate realiza configurarea explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite, după cum prevede expres art. 25 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, referitor la definirea conceptelor.
Ca atare, în absența configurării explicite de către legiuitor a unui alt sens decât cel obișnuit în contextul Codului penal, este evident că noțiunile de locuință, încăpere ori dependință sunt folosite de către legiuitor în sensul consacrat în incriminarea violării de domiciliu, prevăzută de art. 224 alin. (1) din Codul penal.
Se poate, însă, observa că înțelesul din dreptul penal concordă cu sensul curent al termenilor regăsit în Dicționarul explicativ al limbii române: prin locuință se înțelege loc, casă, construcție în care locuiește sau poate locui cineva; domiciliu; prin încăpere se înțelege cameră, odaie, iar dependința este o încăpere accesorie a unei case de locuit (bucătărie, baie etc.).
Aceeași interpretare se regăsește în considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 33 din 19 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 4 mai 2017, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 226 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate în care autorul excepției a criticat prevederile art. 226 alin. (1) din Codul penal, întrucât nu ar asigura aceeași protecție dreptului fundamental și atunci când violarea vieții intime, familiale și private se realizează în spații extranee conceptului de locuință, încăpere sau dependință ținând de aceasta, respectiv în spații aparținând proprietății publice ori în care își desfășoară activitatea instituții sau autorități publice.
În fundamentarea soluției de respingere, instanța de contencios constituțional a constatat că prin reglementarea contestată statul nu neagă dreptul persoanei la viață intimă, familială și privată, ci oferă o protecție sporită faptelor antisociale care aduc atingere acestui drept, atunci când se comit într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta, deci de domiciliu în sens penal, în restul situațiilor, partea lezată având deschisă calea unei acțiuni civile în justiție.
Pe de altă parte, se poate constata că interpretarea extensivă și autonomă a noțiunii de încăpere din conținutul incriminării violării vieții private, propusă de o parte a doctrinei juridice și regăsită în opiniile instanțelor, în sensul că prin încăpere trebuie înțeles orice spațiu care poate fi delimitat pentru a putea asigura persoanei un grad minim de intimitate, omite faptul că acest sens nu este consacrat nici de legiuitor, dar nici în înțelesul obișnuit al termenului.
Prin urmare, este evident că o asemenea interpretare este total lipsită de previzibilitate, deci ar fi contrară principiului legalității incriminării.
Incriminarea acțiunilor prevăzute în art. 226 alin. (1) din Codul penal comise în spații private din afara locuinței, încăperii sau dependinței, subsumate noțiunii de domiciliu în sensul legii penale, reprezintă opțiunea exclusivă a legiuitorului, astfel cum acesta recent a procedat prin articolul unic al Legii nr. 171/2023 pentru modificarea și completarea art. 226 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 15 iunie 2023, prin care a introdus alineatul (21) al infracțiunii de violare a vieții private și a incriminat divulgarea imaginilor intime ale unei persoane, fără consimțământul acesteia.
În concluzie, chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări prealabile se impune a fi dezlegată în sensul că noțiunile de locuință, încăpere sau dependință din conținutul infracțiunii de violare a vieții private, prevăzută de art. 226 alin. (1) din Codul penal, au același înțeles cu noțiunile de locuință, încăpere sau dependință din conținutul infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 alin. (1) din Codul penal, fiind subsumate noțiunii de domiciliu în sensul legii penale.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 477 din Codul de procedură penală, va fi admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel București — Secția a II-a penală, în Dosarul nr. 3.288/300/2023 (2.274/2023).
