În raport cu prevederile art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de exprimare, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului nu poate fi înlăturată în condiţiile în care afirmaţiile sale de natură să lezeze imaginea și reputația părții reclamante, făcute în mod repetat la emisiuni televizate, nu au fost dovedite ca fiind veridice şi nu au avut o bază suficientă în realitate, fiind doar simple opinii. În atare situaţie, limitele dreptului la liberă exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenţie, au fost depăşite.
Prin cererea înregistrată la 7 iulie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, viaţă privată, reputaţie, imagine, drepturi nepatrimoniale aparţinand reclamantului prin formularea unor afirmaţii denigratoare, defăimatoare, mincinoase, ironice, batjocoritoare de către parat.
A solicitat, de asemenea, să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 451.150 lei (echivalentul a 100.000 euro la cursul BNR euro de 4,5115 lei) daune morale şi obligarea pârâtului la publicarea hotărârii judecătoreşti, timp de două luni, în fiecare număr din ziarul X., precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile: art. 1357-1359 Cod civil, art. 72-74 Cod civil, art. 253 Cod civil; art. 8 şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 30 din Constituţia României şi Rezoluţia 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind dreptul la respectarea vieţii private adoptată de Adunarea parlamentară la 26 iunie 1998.
În motivarea acţiunii reclamantul a susţinut că începând din luna august 2015, prin prezentarea pe posturile de televiziune a unor informaţii mincinoase şi calomniatoare, pârâtul a desfăşurat o susţinută campanie denigratoare la adresa mea ce i-a adus mari prejudicii de imagine, afectându-i grav reputaţia.
Astfel, reclamantul a arătat că în data de 11.08.2015, la postul X. TV, în emisiunea „(…)” pârâtul a intervenit telefonic în timpul emisiunii și referindu-se la împrejurarea că împotriva sa era în desfăşurare o cercetare administrativă, chiar preşedintele comisiei de cercetare fusese numit reclamantul.
S-a mai arătat în susţinerea acţiunii că la 30.09.2015, la postul Y. TV, în timpul emisiunii „(…)”, între pârât şi realizator s-a desfăşurat următorul dialog în care pârâtul a desfăşurat o campanie denigratoare, că informaţia a putut fi accesată imediat şi în modalitatea Hypertext Transfer Protocol (HTTP), prin care a fost dat publicităţii următorul enunţ: „Fostul director (…) B. a lansat acuzaţii grave la adresa actualului director al Direcţiei întreţinere (…) al companiei, A. Invitat în cadrul emisiunii de la Y. TV, B. a dezvăluit modul în care banii din staţia de taxare de la vama X. ajungeau în buzunarul lui A., prin intermediul unei fost angajate a agenţiei. „O anumită doamnă, C. fostă angajată la agenţia X., dată afară fiindcă a fost prinsă furând, şi domnul A. şi-o aduce aminte bine fiindcă a insistat pe diverse căi să nu fie dată afară. Această doamnă, ca si celelalte dinainte, colectau bani de la agenţia din X. si îi aducea banii domnului A. Chiar acum o lună doamna respectivă a fost văzută pe holuri la (…) aşteptându-l”, a spus B. Fostul director al Z. a declarat că este pregătit să îşi susţină declaraţia cu probe/ în faţa organelor de anchetă”.
De asemenea, reclamantul a mai susţinut că la 6.10.2015, fiind invitat în studioul postului X. a TV, în emisiunea „(…)”, tema „Jaful de la (…)”, pârâtul a făcut afirmaţii calomniatoare, desfăşurând o susţinută campanie denigratoare la adresa lui.
Prin sentinţa civilă nr. 16186 din 8 decembrie 2016, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârât şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă din 27 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis, în parte, acţiunea reclamantului.
A constatat încălcarea dreptului reclamantului la onoare, demnitate, reputaţie, imagine, prin afirmaţiile pârâtului.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10000 lei, reprezentând daune-morale.
S-a respins în rest cererea ca neîntemeiată.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 100 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.
Împotriva acestei hotărâri, pârâtul a declarat apel.
Prin decizia din 18 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât împotriva sentinţei civile nr.1523 din 27 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Împotriva deciziei nr. 53 A/2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pârâtul a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
În susţinerea cererii de recurs au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., susţinându-se că soluţia pronunţată de instanţa de apel este una vădit netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor ce reglementează răspunderea civila delictuală.
Astfel, s-a arătat că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel, care are la bază faptul că pe tot parcursului litigiului nu a fost demonstrată îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale.
În ceea ce priveşte proba elementelor răspunderii civile delictuale s-a arătat că potrivit principiului general, sarcina probei referitoare la existenţa elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului (deoarece ea este cea care reclamă ceva în faţa justiţiei), fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice.
În acest sens, recurentul învederează că în hotărârea atacată nu se arată care sunt urmăririle negative ale presupuselor afirmaţii defăimătoare, deşi prin probatoriul pe care l-a administrat în cauză, consideră că a dovedit fără putinţă de tăgadă că toate afirmaţiile sunt conforme realităţii şi mai mult decât atât că intimatul reclamant nu urmăreşte altceva decât o răzbunare.
Se mai susţine că instanţa de fond şi instanţa de apel nu au avut în vedere faptul că conflictul dintre reclamant şi pârât există din anul 2011, când acesta, în calitate de Director General al Z., în urma verificărilor întreprinse a dispus să se ia măsuri împotriva numitului A., aspect pe care acesta uită să îl precizeze în acţiune.
Pentru a dovedi faptul că întreaga acţiune reprezintă în realitate un demers șicanatoriu, recurentul solicită a se reţine că în ceea ce priveşte cercetarea lui, aceasta a fost un abuz, aspect sesizat şi de instanţa de judecată care în cadrul dosarului nr. x/3/2015 a constatat că sancţiunea dispusă de comisia de cercetare disciplinară condusă chiar de reclamant este abuzivă şi pe cale de consecinţă s-a constatat nulitatea acesteia.
De asemenea, recurentul consideră că prin raportul de control depus la dosar, se face dovada deplină a faptului că afirmaţiile au fost veridice, neavând nicio importanţă, în analiza prezentului dosar, dacă în urma acestui demers s-au luat sau nu măsuri, fiind suficientă doar constatarea existenţei acestora.
Un alt aspect invocat de reclamant, ce are la bază dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod pr.civ., se referă la faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile Legii nr.571/2004, prin care persoanele care sesizează nereguli din cadrul instituţiilor sunt denumite avertizori de integritate şi sunt protejate, că în prezenta cauză este fără putinţă de tăgadă că afirmaţiile pârâtului nu au fost de natură să atragă un impact negativ asupra reclamantului, ci au fost de natură să sesizeze autorităţile competente asupra unor fapte ce se petrec în cadrul instituţiei publice Z.
Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere principiul libertăţii de exprimare, care face parte din drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, fiind stipulată în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în documente de bază ale dreptului internaţional, precum şi în art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi în dreptul naţional al statelor democratice, şi că în România, libertatea de exprimare este reglementată de art. 30 din Constituţie.
Din perspectiva aspectelor invocate, şi având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţei de apel.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct.8 Cod pr. civ invocate de recurent, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 Cod pr.civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, invocat de recurent, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.
Or, examinarea criticilor din cererea de recurs raportat la obiectul dedus judecăţii ce vizează răspunderea civilă delictuală, nu relevă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material în condiţiile în care au fost analizate condiţiile cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în raport de starea de fapt conturată în cauză.
Pe cale de consecinţă, constatând existenţa faptei ilicite (afirmaţii defăimătoare la adresa reclamantului), a prejudiciului (afectarea onoarei, demnităţii reclamantului) stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă, prejudiciu şi culpa pârâtului, Înalta Curte reţine că instanţa de apel constatând îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului a făcut o legală interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în speţă.
Este real că în apel pârâtul a depus într-o copie necertificată un Raport al Corpului de control – Ministerul Transporturilor din 27.10.2015, ce conţine concluzii privind verificările de ordin tematic în activitatea Z., însă aceste consemnări, cum bine a reţinut şi instanţa de apel, nu sunt de natură să aducă lămuriri concrete care să constituie un suport real/ veridic în ceea ce priveşte afirmaţiile aduse de pârât reclamantului.
Or, în condiţiile în care afirmaţiile pârâtului nu au avut un minim probatoriu în sprijinul lor, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a reţinut că nu poate fi înlăturată răspunderea civilă delictuală din perspectiva dispoziţiilor Legii nr.571/2004.
Înalta Curte reţine că angajarea răspunderii civile delictuale nu poate fi înlăturată raportat la art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de exprimare, deoarece potrivit art. 30 alin. (6) din Constituţie, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea şi onoarea unei persoane, iar pârâtul, aşa cum bine a reţinut instanţa de apel şi de fond, a depăşit limitele dreptului la liberă exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenţie, afectând reputaţia şi demnitatea reclamantului, în condiţiile în care afirmaţiile pârâtului făcute la emisiuni televizate, au fost rapid răspândite, ele fiind doar simple opinii, idei, fără a avea o bază suficientă în realitate şi fără a fi dovedită veridicitatea lor.
Nefondate sunt şi susţinerile recurentului în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere principiul libertăţii de exprimare, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut în mod corect că libertatea de exprimare nu trebuie să lezeze imaginea şi onoarea unei persoane, că întreaga reglementare invocată, şi jurisprudenţa C.E.D.O. conturată în această materie a menţionat necesitatea ca cel, care informează, răspândeşte idei, opinii, face afirmaţii să aibă o suficientă bază factuală şi să nu fie exprimate simple opinii fără nici un suport în realitate, îndreptate în contra unei persoane, şi care ar vătăma acea persoană, în demnitatea ori imaginea sa în familie, societate, profesie, etc.
Or, din această perspectivă, în raport de atitudinea pârâtului care a participat în mod repetat la emisiuni televizate în cadrul cărora a făcut afirmaţii de natură să lezeze imaginea şi onoarea reclamantului, Înalta Curte reţine că nici una din afirmaţii nu se circumscrie principiului libertăţii de exprimare câtă vreme afirmaţiile pârâtului nu au fost dovedite ca fiind veridice, fiind simple opinii/ idei.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală şi corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art.1357-1359 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală, şi cum nici una din susţinerile recurentului nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 53 A din 18 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C.pr.civ.